ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6367/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6367/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

instanței de fond

Prin sentința nr. 1088/2012 din 23 noiembrie

2012, Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, a

admis acțiunea formulată de petenta SC E. SRL reprezentantul legal prin administrator

I.M. în contradictoriu cu intimatele Direcția de Impozite și Taxe a

Municipiului Craiova și Primăria Municipiului Craiova - Direcția de Impozite și

Taxe, având ca obiect suspendare executare act administrativ si a dispus suspendarea

executării Deciziei nr. 125284 din 27 septembrie 2012 emisă de Municipiului

Craiova - Direcția de Impozite și Taxe până la pronunțarea instanței de fond.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut că reclamanta invocă faptul că

instituția juridica a darii in administrare a bunurilor

proprietatea consiliului local este caracteristica bunurilor proprietate

publica, nu si celor proprietate privata a unităților administrativ

teritoriale. De aceea, textul art. 256 alin. (3) din C.F. atunci când s-a

referit la noțiunea de dare în administrare, nu a putut avea în vedere decât

darea în administrare a terenurilor proprietate publica, ceea ce nu este cazul în

speța deoarece terenul adus ca aport face parte din domeniul privat al

Municipiului Craiova. Prin urmare, actul de aport al terenului nu poate fi

privit ca o „dare în administrare” deoarece nu suntem în

ipoteza unui teren proprietate publică a Municipiului Craiova.

Prin urmare

deoarece societatea intimata nu era titularul dreptului de administrare și de

folosința a terenului din litigiu, nu datorează taxa pe teren stabilita de

organele fiscale în sarcina sa.

Aceste argumente

aduse de reclamantă constituie împrejurări legate de starea de fapt și de drept

aparent veridice, de natură să creeze o îndoială serioasă în privința actelor

administrativ - fiscale contestate.

Referitor la

existența unei pagube iminente așa cum aceasta este definită în art. 2 alin. (1)

lit. ș) din Legea contenciosului administrativ, s-a reținut că și această

condiție este îndeplinită în speță fiind previzibil prejudiciul material ce se

poate produce reclamantei prin executarea de îndată a actului administrativ

fiscal în raport de suma reținută prin decizia de impunere raportată la cifra

de afaceri a societății reclamante așa cum acesta a fost dovedită în cauză.

Ca urmare, față de

probele administrate și de prevederile legale incidente, Curtea a reținut că în

cauză sunt întrunite cumulativ condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004

privind cazul bine justificat și iminența producerii unei pagube.

Alături de

argumentele expuse mai sus, se are în vedere și recomandarea nr. R/89/8 din 13

septembrie 1989 a Comitetului de Miniștrii din cadrul Consiliului Europei

privind protecția jurisdicțională provizorie în materie administrativă.

exercitată în cauză

Împotriva acestei

hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pârâta Primăria

Municipiului Craiova prin primar a declarat recurs.

În motivarea căii de

atac, autoritatea pârâtă critică sentința pronunțată de Curtea de Apel Craiova

pentru netemeinicie și nelegalitate, susținând că, din conținutul

sesizării prealabile formulată de către societate, reiese în mod clar că nu s-a

cerut și suspendarea actului atacat, motiv pentru care acțiunea ar fi trebuit

respinsă ca inadmisibilă, fără a se mai analiza și alte motive. În aceste

condiții, invocă și prevederile art. 109 alin. (2) C. proc. civ., conform

căruia „În cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanței competente se

poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, în condițiile

prevăzute de lege.

În ceea privește

motivarea instanței de judecată, învederează că în conținutul acesteia,

instanța prin raționamentul folosit a motivat hotărârea pronunțându-se și pe

fondul cauzei, depășindu-și astfel limitele în baza cărora a fost investită. In

acest sens, deși instanța trebuia să analizeze îndeplinirea cumulativă a celor

două condiții - caz bine justificat și pagubă iminentă - instanța s-a pronunțat

pe fondul cauzei stabilind în mod clar, că „deoarece societatea intimată nu era

titularul dreptului de administrare și de folosință a terenului în litigiu, nu

datorează taxa pe teren stabilită de organele fiscale în sarcina sa

”

. Rezultă astfel că

în mod direct, instanța a apreciat și s-a pronunțat pe fondul cauzei, analizând

împrejurările de natură tehnică ce au condus la emiterea deciziei de impunere,

că societatea nu datorează taxa pe teren, rezolvând practic prin această

soluție și fondul problemei care în prezent se află în curs de soluționare la

instanța de fond - Tribunalul Județean Dolj.

În aceste condiții, instanța

fără nici un dubiu constată practic nelegalitatea actului fiscal a cărui

suspendare a fost solicitată, depășindu-și obiectul acțiunii cu care a fost

aceasta investită.

În privința motivării

celor două cauze de admisibilitate, instanța apreciază că nu este cazul de o

dare în administrare a terenului, deoarece terenul ar fi adus ca aport, făcând

parte din domeniul privat al municipiului Craiova, ci nu din domeniul public

așa cum prevede art. 256 alin. (3) din Codul Fiscal. Or, în aceste condiții,

aprecierea instanței este succintă și neconcludentă, având în vedere că obiectul

inspecției fiscale a privit aspecte mult mai complexe, având ca temei legal o serie

de acte administrative ce nu au fost nici măcar amintite în motivarea instanței

de judecată.

În această situație, recurenta

apreciază că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 14 din

legea contenciosului administrativ, pentru admisibilitatea cererii de

suspendare, motiv pentru care solicită admiterea recursului și modificarea

sentinței pronunțate de instanța de fond în sensul respingerii acțiunii.

3.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând

cauza în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate de

recurentă, precum și de reglementările legale incidente, inclusiv cele ale art.

304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat

pentru considerentele expuse în continuare.

Așa cum s-a reținut

în expunerea rezumativă a circumstanțelor cauzei, instanța de fond a dispus

suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 125284/2012 emisă de pârâta Direcția

de Impozite și Taxe a Primăriei Municipiului Craiova până la soluționarea definitivă

și irevocabilă a acțiunii în anularea acestui act administrativ, în condițiile art.

14 și art. 15, reținând, în esență, că, în cauză, sunt îndeplinite cumulativ

condițiile cerute de prevederile art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului

administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Potrivit art. 14 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, „în cazuri bine justificate și pentru prevenirea

unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității

publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana

vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării

actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond”.

Deci, cu alte

cuvinte, un act administrativ va putea fi suspendat din executarea sa numai în

situația în care instanța va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a

celor două condiții: existența unui caz bine justificat și necesitatea evitării

unei pagube iminente.

Noțiunea de caz bine

justificat a fost definită la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004

ca fiind acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de

natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Condiția cazului bine justificat presupune existența unor împrejurări evidente,

care să poată fi constatate de instanță în cadrul unei cercetări sumare a

actului administrativ contestat, fără a fi permisă verificarea însăși a

motivelor de nelegalitate invocate de contestator în cadrul contestației sau

acțiunii în anulare.

Condiția

existenței cazului „bine justificat", lăsată de legiuitor la aprecierea și

înțelepciunea judecătorului sub aspectul conținutului său, presupune ca asupra

legalității actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta

să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispozițiilor actului,

respectiv a consecințelor juridice pe care le-a produs.

Pentru

a înlătura, chiar și temporar, regula executării imediate și din oficiu a

actelor administrative, prin suspendarea acestora, instanța poate aprecia

necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate

în cauză și care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției

de legalitate, fără a analiza, pe fond conținutul actului administrativ,

instanța având posibilitatea să efectueze numai o cercetare sumară a aparenței

dreptului.

Independent de

conținutul motivelor de recurs, Înalta Curte reține că instanța de fond corect

a comparat aspectele expuse de reclamantă cu starea de fapt reținută de organul

fiscal, reținând că se identifică o serie de probleme, respectiv aspectele

legate de darea în administrare.

Raportat

la probele administrate, instanța de fond, motivat și argumentat, a constatat

că există suficiente indicii aparente care să răstoarne prezumția de

legalitate, fără, însă, ca prin aceasta să antameze sau să anticipeze analiza

pe fond a conținutului și legalității actului administrativ contestat.

Înalta Curte

apreciază, în acord cu instanța de fond, că și cerința pagubei iminente ce s-ar

produce reclamantei în cazul executării imediate este îndeplinită în cauză.

Astfel,

î

n condițiile în care decizia de impunere ar fi pusă în

aplicare cu consecința executării sumei de 908.296 lei, societatea reclamantă

ar fi pusă în situația să închidă sau cel mult să suspende pe termen

nedeterminat activitatea de depozitare a deșeurilor menajere și industriale de

pe raza Municipiului Craiova, cu consecința imediată că aceste deșeuri nu vor

mai putea fi colectate de la populație și agenții economici.

Se impune a fi reținut că

depozitul de deșeuri este singurul depozit autorizat pentru deșeurile menajere și

industriale aferente Municipiului Craiova, astfel încât încetarea sau suspendarea

activității ar avea ca efect imediat lipsa posibilității de depozitare a

deșeurilor din Craiova până la momentul autorizării unui alt depozitar de

deșeuri menajere și industriale, procedura care durează un timp extrem de

îndelungat.

Totodată,

instanța de control judiciar va înlătura apărările recurentei, întrucât

argumentele invocate țin de însăși legalitatea actului administrativ contestat.

Instanța de contencios administrativ are, neîndoielnic, competența verificării

respectării de către actele administrative a supremației Constituției, a

legilor, principiilor și drepturilor fundamentale garantate de normele de

drept, dar o atare analiză nu poate fi realizată fără a se prejudeca fondul

cauzei.

Înalta

Curte apreciază că în mod justificat instanța de fond a avut în vedere și

Recomandarea nr. R (89) 8 din 13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniștri din

cadrul Comisiei Europene care a considerat că este de dorit să se asigure

persoanelor o protecția jurisdicțională provizorie în funcție de împrejurările

concrete ale cauzei pentru a nu cauza acestora un prejudiciu ireparabil și pe

care echitatea îl impune ca fiind de evitat în măsura posibilului.

Pe

de altă parte, Înalta Curte observă că, prin motivele de recurs formulate,

recurenta Primăria Municipiului Craiova prin primar a criticat sentința,

susținând că reformularea unei cereri de suspendare si pe calea plângerii

prealabile face ca cererea de suspendare a actului administrativ sa devină

inadmisibila prin raportare la dispozițiile art. 109 alin. (2) C. proc. civ.

Critica

recurentei este una vădit neîntemeiata si care interpretează în mod greșit

dispozițiile legale ce reglementează instituția suspendării executării

actului administrativ, respectiv art. 14 si art. 15 din Legea nr. 554/2004.

În

ceea ce privește critica vizând pronunțarea Curții de Apel Craiova asupra

fondului cauzei, depășind astfel limitele cererii de suspendare cu care a fost

investita, Înalta Curte apreciază că si acest motiv de recurs este vădit neîntemeiat,

fiind vorba în realitate despre o eroare a recurentei in ceea ce privește

delimitarea dispozițiilor sentinței atacate. Astfel, paragraful redat de către

recurenta („deoarece societatea intimata nu era titulara dreptului de

administrare si de folosința a terenului în litigiu, nu datorează taxa pe teren

stabilita de organele fiscale”) cu privire la care aceasta susține ca ar

reprezenta dovada pronunțării instanței asupra fondului cauzei, este un

paragraf care reda doar susținerile societății din cererea de suspendare.

După

aceste paragrafe, vine aprecierea proprie a instanței de fond, care stabilește

ca „aceste argumente aduse de reclamantă constituie împrejurări legate de

starea de fapt și de drept aparent veridice, de natură să creeze o îndoiala

serioasa în privința actelor administrative fiscale contestate

”

.

Prin

urmare, este evident că instanța de fond nu a depășit în niciun fel limitele

cererii de suspendare cu care a fost investita și că nu a analizat fondul

cauzei, constatând doar aparența de veridicitate a susținerilor societății.

Pentru

considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentința recurată nu este

afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare în sensul

dispozițiilor art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., astfel încât, în

temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin.

(3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, Înalta Curte va

respinge recursul formulat de autoritatea pârâtă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Primăria Municipiului Craiova prin primar împotriva sentinței nr. 1088/2012

din 23 noiembrie 2012 a Curții de Apel Craiova, secția contencios

administrative și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 septembrie 2013.