ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3977/2014

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamantul F.I. a

sesizat Curtea de Apel Târgu Mureș la data de 18 februarie 2013, cu

soluționarea excepției de nelegalitate a prevederilor art. 3 alin. (1) din

Ordinul nr. 894/2011 al Președintelui Casei Naționale de Asigurări de Sănătate

invocată din oficiu la data de 05 decembrie 2012, de Tribunalul Mureș, secția

contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 847/102/2012, în

contradictoriu cu pârâta C.A.S. Mureș.

Prin Sentința civilă

nr. 239 din 16 mai 2013 Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal, a admis excepția de nelegalitate a

prevederilor art. 3 alin. (1) din Ordinul nr. 894/2011 al Președintelui Casei

Naționale de Asigurări de Sănătate și, pe cale de consecință, a constatat

nelegal art. 3 alin. (1) din Ordinul nr. 894/2011 al Președintelui Casei

Naționale de Asigurări de Sănătate în ce privește condiția comunicării deciziei

de impunere contribuabilului până la data de 31 august 2011.

Pentru a pronunța această

hotărâre instanța de fond a reținut că prevederile art. 3 alin. (1) teza finală

din Ordinul Președintelui Casei Naționale de Asigurări de Sănătate nr. 894/2011

au ca efect restrângerea sferei beneficiarilor facilităților fiscale menționate

de art. XI alin. (1) din O.G. nr. 30/2011, impunând condiția ca decizia de

impunere emisă până la data de 31 august 2011 să fie și comunicată

contribuabilului anterior datei de referință menționată. Or, titlul de creanță

ce stabilește obligațiile fiscale ale contribuabilului este reprezentat,

conform art. 85 din O.G. nr. 92/2003, de decizia de impunere, fără ca momentul

comunicării acesteia să prezinte relevanță sub aspectul existenței obligației

fiscale, cu atât mai mult cu cât, în speță, contribuabilul nu înțelege să

conteste decizia de impunere.

Împotriva hotărârii

instanței de fond, C.A.S. Mureș a declarat recurs, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea

recursului se arată că teza finală a art. 3 alin. (1) din Ordinul Președintelui

CNAS nr. 894/2011 se referă în mod expres și limitativ la acele decizii de

impunere emise și comunicate contribuabilului până la data de 31 august 2011.

Deci este vorba

despre două condiții cumulative: deciziile de impunere trebuie să fie emise dar

și comunicate până la această dată. Prin această condiție s-au avut în vedere

și s-au respectat întocmai prevederile art. 45 alin. (1) C. proc. fisc.,

privind opozabilitatea actului administrativ fiscal: "Actul administrativ

fiscal produce efecte din momentul în care este comunicat contribuabilului sau

la o dată ulterioară menționată în actul administrativ comunicat, potrivit

legii".

Este o concluzie

logică aceea că actul administrativ produce efecte din momentul comunicării,

adică al luării la cunoștință de către contribuabil. În caz contrar, dacă am

avea în vedere doar data emiterii acestuia, ar putea exista decalaje relativ

mari de timp între data emiterii și cea a comunicării actului administrativ.

Facilitățile fiscale

au avut o anumită limitare în ce privește sfera de aplicare și anume, s-au

acordat pentru obligațiile de plată principale restante la date de 31 august

2011 și o anumită limitare în timp, așa cum a fost stipulată la art. 2 alin.

(1) lit. a) și b) din Ordinul 894/2011. Pentru ca actul administrativ să fie opozabil,

trebuie ca acesta să fie comunicat contribuabilului. Nu este suficient ca actul

administrativ să fie doar emis.

Recurenta consideră

că instanța de fond în mod greșit a apreciat că: "condiționarea existenței

obligației fiscale de momentul comunicării deciziei de impunere

contribuabilului reprezintă o adăugare nepermisă la lege, care limitează

facilitățile fiscale acordate de autoritatea legiuitoare".

În opinia recurentei

existența obligației fiscale nu este condiționată de momentul comunicării

actului administrativ, însă data limită a comunicării actului, datorită

opozabilității de la această dată, s-a avut în vedere la obținerea

facilităților fiscale, fără ca prin aceasta să se restrângă sfera

beneficiarilor facilităților fiscale acordate.

Examinând cauza și

sentința recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu

dispozițiile legale incidente, inclusiv cu cele ale art. 304

1

C.

proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la

această soluție, instanța a avut în vedere considerentele în continuare

arătate.

Ordinul nr. 894/2011

privind aplicarea prevederilor art. XI din O.G. nr. 30/2011 pentru modificarea

și completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, precum și pentru

reglementarea unor măsuri financiar-fiscale a fost emis pe baza și în

executarea art. XI din O.G. nr. 30/2011.

Potrivit art. 78 din

Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea

actelor normative: "Ordinele, instrucțiunile și alte asemenea acte trebuie

să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza și în executarea

cărora au fost emise și nu pot conține soluții care să contravină prevederilor

acestora".

În cuprinsul

dispozițiilor art. XI din O.G. nr. 30/2011 pentru modificarea și completarea

Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, precum și pentru reglementarea unor

măsuri financiar-fiscale se prevede că: "(1) Pentru obligațiile fiscale

restante la 31 august 2011, penalitățile de întârziere se anulează sau se

reduc, astfel: a) penalitățile de întârziere se anulează dacă obligațiile

principale și dobânzile aferente acestora se sting prin plată voluntară sau

compensare până la 31 decembrie 2011; b) penalitățile de întârziere se reduc cu

50% dacă obligațiile principale și dobânzile aferente acestora se sting prin

plată voluntară sau compensare până la 30 iunie 2012. (2) Pentru dobânzile

datorate până la data stingerii și stabilite prin decizii comunicate după

această dată, condiția se consideră îndeplinită dacă dobânzile se sting până la

termenul de plată prevăzut la art. 111 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind

Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările

ulterioare. (3) În cazul prevăzut la alin. (1), se desființează, total sau

parțial, chiar dacă împotriva acestora s-au exercitat ori nu căi de atac,

actele administrative fiscale sau titlurile executorii prin care s-au stabilit

creanțe fiscale accesorii aferente creanțelor fiscale principale, stinse

potrivit alin. (1). (4) Prevederile alin. (1) - (3) se aplică în mod corespunzător

și pentru o cotă de 50% din majorările de întârziere, reprezentând componenta

de penalitate a acestora, aferente obligațiilor fiscale stinse prin plată sau

compensare".

Înalta Curte,

analizându-se dispozițiile legale menționate anterior, reține că pentru a se

acorda facilitățile fiscale prevăzute în cuprinsul dispozițiilor art. XI alin.

(1) lit. a) din O.G. nr. 30/2011, se impune îndeplinirea următoarelor condiții:

obligațiile fiscale să fie restante la 31 august 2011 și obligațiile fiscale

principale și dobânzile aferente acestora să fie plătite voluntar sau prin

compensare până la 31 decembrie 2011.

Pe de altă parte,

conform art. 3 alin. (1) din Ordinul nr. 894/2011 privind aplicarea

prevederilor art. XI din O.G. nr. 30/2011 pentru modificarea și completarea

Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, precum și pentru reglementarea unor

măsuri financiar-fiscale: "Prin obligații de plată principale restante la

data de 31 august 2011 se înțelege obligațiile de plată care sunt

individualizate în declarațiile contribuabilului depuse până la data de 31

august 2011 și/sau decizii de impunere emise și comunicate contribuabilului

până la această dată de fiecare dintre organele competente prevăzute la art. 1

alin. (2)".

Din interpretarea

logico-juridică a acestor dispoziții legale rezultă, fără putință de tăgadă, ce

se înțelege prin obligații de plată principale restante la data de 31 august

2011, însă, această individualizare prevăzută în cuprinsul articolului

menționat nu poate conține soluții care să contravină prevederilor cuprinse în

O.G. nr. 30/2011 pe baza și în executarea cărora a fost emis Ordinul nr.

894/2011.

Înalta Curte, în

raport cu dispozițiile art. 78 din Legea nr. 24/2000, cât și cu cele reținute

anterior, apreciază că dispozițiile art. 3 alin. (1) din Ordinul nr. 894/2011

care stabilesc ce se înțelege prin obligații de plată principale restante la

data de 31 august 2011, sunt nelegale dacă se interpretează în sensul

excluderii unor obligații fiscale, care erau restante la data de 31 august 2011

și care au fost achitate până la data de 31 decembrie 2011, deoarece modul de

individualizare și de constatare a acestora nu trebuie să restrângă sau să

limiteze condiția ca obligațiile fiscale să fie restante la data de 31 august

2011.

Prin urmare, Înalta

Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu

pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și

legală, pe care o va menține.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc.

civ., recursul va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de pârâta C.A.S. Mureș împotriva Sentinței nr. 239 din 16 mai 2013 a

Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 24 octombrie 2014.

Procesat

de GGC - NN