ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1153/2015

Deliberând asupra contestației de față, în baza lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin decizia penală nr. 110/F din 09 iulie 2015 Curtea de Apel București, în temeiul art. 597 alin. (4) rap. la art. 598 alin. (1) lit. c) teza I C. proc. pen., a respins, ca nefondată, contestația la executare formulată de contestatorul condamnat C.R. cu privire la punerea în executare a sentinței penale nr. 253/F din data de 11 iunie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. 2087/2/2012 (rămasă definitivă, prin nerecurare, la data de 01 octombrie 2012). În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., contestatorul condamnat a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a decide astfel, Curtea a reținut că prin sentința penală nr. 253/F din data de 11 iunie 2012 (rămasă definitivă, prin nerecurare, la data de 01 octombrie 2012), pronunțată în Dosarul nr. 2087/2/2012, Curtea de Apel București, secția I penală, admițând, în temeiul art. 162 rap. la art. 158 din Legea nr. 302/2004 (republicată), sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, a recunoscut în ordinea juridică internă sentința penală nr. 6018/2009, pronunțată de Tribunalul din Roma, secția a VI-a penală, la data de 26 martie 2009 (confirmată prin decizia penală nr. 7735/2009, pronunțată de Curtea de Apel din Roma, secția a IlI-a penală, la data de 16 noiembrie 2009 și modificată prin decizia penală nr. 18486/2010, pronunțată de Curtea de Casație, secția a IlI-a penală din Republica Italiană la data de 02 decembrie 2010), prin care s-a dispus condamnarea inculpatului C.R.

la pedeapsa de 22 ani și 6 luni închisoare și interzicerea accesului la funcțiile publice și la cele de tutelă și curatelă. A dispus transferarea condamnatului C.R. din penitenciarul din Republica Italiană într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei de 22 ani și 6 luni închisoare, respectând felul și durata acesteia, astfel cum a fost stabilită spre executare de către autoritățile judiciare italiene, cu interzicerea, ca pedeapsă accesorie, a drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a Il-a, lit. b) și lit. e) C. pen. român (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice, dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat și dreptul de a fi tutore sau curator).

A dedus din pedeapsa anterior menționată perioada deja executată de condamnat, începând cu data de 23 septembrie 2007 și până la zi. În vederea executării pedepsei de 22 ani și 6 luni închisoare, după rămânerea definitivă a sentinței respective, Curtea de Apel București, secția I penală, a emis M.E.P.I. nr. 292 din data de 01 noiembrie 2012 . Executarea pedepsei anterior menționate a fost confirmată, după realizarea transferării condamnatului, pentru perioada 23 septembrie 2007 - 22 martie 2030. Pentru a hotărî astfel, instanța a constatat că, prin hotărârea definitivă pronunțată de instanța italiană (astfel cum a fost modificată în ultima cale de atac), condamnatului C.R. i-a fost aplicată pedeapsa de 22 ani și 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunilor de sechestrare de persoană, vătămare corporală, violență sexuală în grup și tâlhărie, astfel cum sunt incriminate în C. pen.

italian. în sarcina condamnatului s-a reținut că în noaptea de 10 din 11 septembrie 2007, condamnatul C.R., împreună cu alți trei conaționali, au spart geamurile autoturismului în care se aflau părțile vătămate M.S. și L.A., parcat într-un loc public din Roma și le-au forțat pe acestea să deschidă portierele, amenințându-le cu o șurubelniță cu vârf ascuțit, după care le-au privat de libertate, împiedicând-o pe femeie, căreia i-au smuls bijuteriile din aur pe care le purta, să părăsească acel autoturism, între timp deplasat într-o zonă întunecată și izolată și legându-l cu o sârmă pe bărbat, pe care, prin acte de violență, ce i-au cauzat vătămări corporale care au necesitat 7 zile de îngrijiri medicale, l-au forțat să le remită card-ul și să le indice codul PIN al acestuia.

În continuare, doi dintre agresori s-au îndepărtat de locul faptei, iar condamnatul, beneficiind de ajutorul celui de-al patrulea agresor, a obligat-o pe femeie, prin acte de violență, care i-au cauzat acesteia vătămări corporale ce au necesitat 15 zile de îngrijiri medicale, să întrețină cu el raporturi sexuale (vaginale și orale). În noaptea de 19 din 20 septembrie 2007, condamnatul C.R., împreună cu aceiași trei conaționali, au spart geamurile autoturismului în care se aflau părțile vătămate C.C.

și R.G., parcat tot într-un loc public din Roma, după care le-au lovit pe acestea cu pumnii și picioarele, le-au sustras bunurile avute asupra lor și le-au privat de libertate, târând-o pe femeie într-un loc întunecat și izolat, unde condamnatul, cu complicitatea unui alt agresor, a obligat-o, prin acte de violență, care i-au cauzat acesteia vătămări corporale ce au necesitat 40 de zile de îngrijiri medicale, să întrețină cu el raporturi sexuale (vaginale, orale și anale) și legându-l pe bărbat lângă autoturism, pentru a-l împiedica să intervină, acesta suferind și el, în urma actelor de violență la care a fost supus, vătămări corporale care au necesitat 30 de zile de îngrijiri medicale.

La data de 22 septembrie 2007, într-un loc public din Roma, condamnatul C.R., împreună cu unul dintre aceiași conaționali participanți la săvârșirea faptelor anterioare, au tâlhărit o tânără nigeriana, căreia cel dintâi i-a smuls geanta și a trântit-o la pământ, în timp ce al doilea agresor o lovea cu picioarele. Curtea a mai constatat că, pentru toate faptele reținute în sarcina condamnatului, este îndeplinită condiția dublei incriminări, acestea realizând, potrivit legii penale române, conținutul constitutiv al infracțiunilor concurente de lipsire de libertate în mod ilegal (patru infracțiuni), având ca părți vătămate pe M.S., L.A., C.C. și R.G., viol (două infracțiuni), având ca părți vătămate pe M.S.

și C.C., tâlhărie (patru infracțiuni), având ca părți vătămate pe M.S., L.A., C.C. și R.G. și tâlhărie (o infracțiune), având ca parte vătămată pe tânăra nigeriană, prevăzute de art. 189 alin. (2), art. 197 alin. (2) lit. a), art. 211 alin. (2) lit. b), c) și art. 21 lit. a) și, respectiv, art. 211 alin. (2) lit. c) și alin. (2 1 ) lit. a) din vechiul C. pen. și pedepsite cu închisoare de la 7 la 15 ani, în cazul celei dintâi, cu închisoare de la 5 la 18 ani, în cazul celei de-a doua și, respectiv, cu închisoare de la 7 la 20 de ani, în cazul celor din urmă, cu posibilitatea aplicării unui spor de până la 5 ani închisoare, conform art. 33 lit. a) rap. la art. 34 alin. (1) lit. b) din același Cod.

Totodată, instanța a constatat că felul și durata pedepsei închisorii, astfel cum a fost stabilită spre executare prin hotărârea definitivă de condamnare, sunt compatibile cu legea penală română, conform art. 53 pct. l lit. b) din vechiul C. pen. și, respectiv, dispozițiilor anterior menționate din același cod. În plus, instanța a reținut că Republica Italiană, prevalându-se de dreptul recunoscut de art. 3 parag. 3 din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, a exclus, în relațiile cu celelalte state părți, între care și România, procedura conversiunii condamnării, reglementată în art. 9 parag. 1 lit. b) din aceeași convenție. Pe baza aspectelor anterior menționate, Curtea a constatat că, în speță, conținutul mandatului de executare emis în baza sentinței penale anterior menționate, după rămânerea definitivă a acesteia, ca urmare a nerecurării ei, inclusiv de către condamnat (M.E.P.I.

nr. 292 din data de 01 noiembrie 2012), corespunde întru-totul dispozitivului și considerentelor sentinței respective, neexistând nicio nelămurire sub acest aspect. Instanța italiană nu a indicat, în hotărârea definitivă de condamnare, câte o pedeapsă pentru fiecare infracțiune reținută în sarcina condamnatului, ci a stabilit o pedeapsă pentru infracțiunea cea mai gravă, care a fost majorată, în mod succesiv, prin luarea în considerare a celorlalte infracțiuni săvârșite de acesta.

Pedeapsa stabilită spre executare de instanța română, ca efect al recunoașterii acelei hotărâri, este identică cu cea definitiv aplicată de instanța italiană (22 ani și 6 luni închisoare), astfel că situația condamnatului nu a fost agravată, iar, cu ocazia recunoașterii hotărârii respective în ordinea juridică internă, s-a verificat și s-a constatat, în mod explicit, că pedeapsa anterior menționată este compatibilă cu legea penală română, atât ca natură, cât și ca durată, aceasta putând fi aplicată condamnatului, ca atare, și în cazul în care el ar fi fost judecat de către o instanță română, conform principiului personalității, astfel că nu există temei pentru adaptarea acelei pedepse, potrivit art. 154 alin. (6) lit. b) și alin. (8) din Legea nr. 302/2004 (republicată).

De asemenea s-a reținut și că numărul infracțiunilor menționate în sentința penală definitivă a instanței române corespunde încadrării juridice a faptelor reținute în sarcina condamnatului de către instanța italiană, potrivit legii penale române, căreia îi este supusă executarea pedepsei respective, după realizarea transferării sale, conform art. 144 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 (republicată), nici sub acest aspect neexistând vreo nelămurire. Curtea a mai reținut că, într-o altă cauză, condamnatul a solicitat aplicarea legii penale mai favorabile, conform art. 6 C. pen.

cererea sa fiind respinsă, cu autoritate de lucru judecat, prin sentința penală nr. 234/F din data de 03 februarie 2015, pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București în Dosarul nr. 33750/302/2014 (rămasă definitivă prin decizia penală nr. 182/C din data de 03 martie 2015 a Tribunalului București, secția I penală), întrucât s-a constatat că pedeapsa supusă executării (22 ani și 6 luni închisoare) nu depășește maximul pedepsei la care se poate ajunge, pentru aceleași infracțiuni, potrivit legii penale noi. Împotriva acestei decizii a formulat contestație condamnatul C.R., solicitând, în esență, emiterea unui nou mandat cu privire doar la cele 9 fapte reținute în hotărârea străină de condamnare recunoscută de instanța națională și aplicarea dispozițiilor art. 6 C. pen.

Examinând contestația prin prisma dispozițiilor legale Înalta Curte constată că este nefondată pentru următoarele considerente: Recunoașterea hotărârii străine impune asimilarea în ordinea juridică a unui stat a acelei hotărâri în aceeași manieră ca o hotărâre pronunțată de autoritățile judiciare ale statului respectiv și acceptarea efectelor juridice ale acesteia, în egală măsură cu ale hotărârii judecătorești interne, în ciuda diferențelor existente între cele două ordine de drept, precum și executarea sa. Astfel, potrivit art. 135 alin. (3) și (4) din Legea nr. 302/2004, obiectul procedurii de recunoaștere a hotărârii judecătorești străine îl constituie verificarea condițiilor prevăzute la art. 136, iar, în cazul în care acestea sunt îndeplinite, atribuirea hotărârii judecătorești străine de efecte juridice pe teritoriul României și transferarea într-un penitenciar sau într-o unitate medicală din România a persoanei condamnate.

În cazul în care persoana a fost condamnată pentru mai multe infracțiuni, verificarea condițiilor se face pentru fiecare infracțiune în parte. Atunci când condițiile sunt îndeplinite doar pentru o parte din infracțiuni, instanța poate dispune recunoașterea parțială a hotărârii judecătorești străine.

În condițiile art. 135 alin. (6) lit. a) și lit. b) pct. i, respectiv ale alin. (7) și (8) din Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, instanța examinează hotărârea judecătorească străină, verifică lucrările dosarului și, în baza celor constatate, dispune recunoașterea și executarea pedepsei aplicate de instanța străină, adaptând pedeapsa privativă de libertate aplicată de instanța străină atunci când natura acesteia nu corespunde, sub aspectul denumirii sau al regimului, cu pedepsele reglementate de legea penală română ori atunci când durata pedepsei aplicate de instanța străină depășește, după caz, limita maximă specială a pedepsei prevăzute de legea penală română pentru aceeași infracțiune sau limita maximă generală a pedepsei închisorii prevăzute de legea penală română sau atunci când durata pedepsei rezultante aplicate în cazul unui concurs de infracțiuni depășește totalul pedepselor stabilite pentru infracțiuni concurente sau limita maximă generală a pedepsei închisorii admisă de legea penală română.

În această a doua ipoteză, adaptarea de către instanța de judecată a pedepsei aplicate de instanța străină constă în reducerea pedepsei până la limita maximă admisă de legea penală română pentru infracțiuni similare.

Înalta Curte constată că prin sentința penală nr. 253/F din data de 11 iunie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. 2087/2/2012 reținând îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de lege, a recunoscut sentința penală nr. 6018/09, pronunțată de Tribunalul din Roma, secția a VI-a penală, la data de 26 martie 2009 (confirmată prin decizia penală nr. 7735/09, pronunțată de Curtea de Apel din Roma, secția a III-a penală, la data de 16 noiembrie 2009 și modificată prin decizia penală nr. 18486/10, pronunțată de Curtea de Casație, secția a IlI-a penală din Republica Italiană la data de 02 decembrie 2010. Această sentință a rămas definitivă întrucât condamnatul nu și-a exercitat dreptul la recurs, cale de atac prevăzută de legislația procesual penală de la acea vreme.

În aceste condiții, se constată că sentința prin care s-a recunoscut hotărârea străină de condamnare se bucură de autoritate de lucru judecat. Condamnatul C.R. a formulat contestație la executare, întrucât a considerat că după recunoașterea hotărârii străine de condamnare, instanța română a emis un mandat de executare a pedepsei închisorii pentru un număr mai mare de infracțiuni decât cele pentru care a fost condamnat în străinătate, existând astfel nelămuriri cu privire la hotărârea care se execută. Temeiul de drept al acestei contestații fiind cel prev. de art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. Această critică este nefondată. Contestația la executare este procedeul jurisdicțional prin care se rezolvă incidentele ivit pe parcursul executării unei hotărâri penale.

Înalta Curte, în acord cu prima instanță, constată că numărul infracțiunilor menționate în sentința penală definitivă a instanței române este același cu cel al infracțiunilor din hotărârea străină de condamnare și corespunde încadrării juridice a faptelor reținute în sarcina condamnatului de către instanța italiană, potrivit legii penale române, fiind vorba de patru infracțiuni de lipsire de libertate în mod ilegal, având ca părți vătămate pe M.S., L.A., C.C. și R.G., două infracțiuni de viol, având ca părți vătămate pe M.S. și C.C., patru infracțiuni de tâlhărie, având ca părți vătămate pe M.S., L.A., C.C. și R.G. și o infracțiune de tâlhărie, având ca parte vătămată pe o tânăra nigeriană, adică un total de 11 infracțiuni pentru care s-a și emis mandatul de executare al pedepsei.

Legea nr. 302/2004, modificată și completată prin Legea nr. 300/2013 prin art. 150 consacră regula că hotărârile judecătorești pronunțate de instanțele altor state membre ale Uniunii Europene se recunosc și se execută pe teritoriul României în baza principiului încrederii reciproce și în conformitate cu dispozițiile capitolului II din lege, dacă sunt de natură să producă efecte juridice potrivit legii penale române și nu contravin ordinii publice a Statului Român, iar art. 158 din aceeași lege statuează că în cazul în care Statul Român optează pentru continuarea executării pedepsei aplicată în statul de condamnare, el trebuie să respecte felul și durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare.

Cu alte cuvinte, instanța română nu face decât să pună în executare o pedeapsă aplicată printr-o hotărâre străină definitivă de condamnare, recunoscută de instanța națională, neputându-se interveni asupra cuantumului pedepsei decât în cazul în care aceasta nu este compatibilă cu legea penală română, atât ca durată cât și ca modalitate de executare. De altfel, nu este admis pe calea contestației la executare să se revină asupra unor dispoziții care au autoritate de lucru judecat. În consecință, se constată că în mod corect Curtea a concluzionat că nu există nicio nelămurire cu privire la situația juridică a condamnatului, cu privire la infracțiunile pentru care a fost condamnat și nici cu privire la durata pedepsei care trebuie executată.

În ceea ce privește solicitarea de aplicare a dispozițiilor art. 6 C. pen. în această procedură, se constată că a mai fost promovată o contestație la executare fundamentată pe aceleași dispoziții, respinsă de către Judecătoria sectorului 5 București prin sentința penală nr. 376 din 24 februarie 2015, în Dosarul nr. 1296/302/2015, hotărâre rămasă definitivă în fața tribunalului. Întrucât, printr-o hotărâre anterioară s-a statuat asupra incidenței dispozițiilor art. 6 C. pen. în mod definitiv, instanța este oprită a interveni în autoritatea de lucru judecat de care se bucură respectiva hotărâre. Față de cele ce preced, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația formulată de petentul C.R.

împotriva deciziei penale nr. 110/F din 09 iulie 2015 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. 3702/2/2015 și va obliga contestatorul la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondată, contestația formulată de petentul C.R. împotriva deciziei penale nr. 110/F din 09 iulie 2015 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. 3702/2/2015. Obligă contestatorul la plata sumei de 230 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 130 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi, 08 septembrie 2015.