ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3237/2020

Deliberând asupra recursului de față, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2016, reclamanții A., acționar unic al societății B. S.R.L., C., B. S.R.L. și PFA C. au formulat, în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, contestație împotriva Rezoluției din 07.11.2016, prin care - în temeiul prevederilor art. 45 alin. (4) lit. b) și art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii - s-a dispus clasarea sesizării formulate de A. și C..

Prin încheierea din Camera de consiliu din data de 17.01.2017, Curtea de Apel București a dispus anularea cererii de chemare în judecată, în baza art. 200 alin. (4) din C. proc. civ., dar la data de 09.02.2017, reclamanții au formulat cerere de reexaminare împotriva încheierii (dosar nr. x/2016).

Prin încheierea din Camera de consiliu din 28.03.2017 s-a admis doar cererea de reexaminare formulată de reclamanta A., instanța de fond revenind asupra anulării cererii de chemare în judecată numai în privința acestei reclamante.

Prin sentința nr. 4464 din 21 noiembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

Reclamanta s-a plâns pentru faptul că organele de urmărire penală și-au verificat competența in dosarul nr. x/2013 abia după trecerea a 8 luni de zile (05.09.2013-15.05.2014), când prin Ordonanța din 15.05.2014 s-a dispus trecerea cauzei nr. 11330/P/2013 de la Biroul de Investigații Criminale al Poliției Mun. Brașov la Serviciul de Investigare a Fraudelor din cadrul I.P.J. Brașov, iar prin reunirea cauzei nr. 2379/P/2014 la dosarul nr. x/2013, urmare a Ordonanțelor din 3.02.2014 și 7.02.2014 a fost dispusă "începerea urmăririi penale în cauză cu privire la săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, fals în înscrisuri sub semnătură privată și bancrută frauduloasă, prevăzute de art. 297 alin. (1) coroborat cu art. 308 din C. pen., art. 322 alin. (1), art. 241 alin. (1) (lit. a), b),c) din C. pen., nefiind respectat termenul de 90 de zile.

Reclamanta a susținut magistrații au soluționat cererile sale cu rea-credință și gravă neglijență, administrarea probelor fiind realizată cu încălcarea prevederilor legale.

Curtea de apel a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 74 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, inspectorii judiciari au ca atribuție efectuarea de verificări ale sesizărilor adresate Inspecției Judiciare în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a magistraților ori în legătură cu încălcarea obligațiilor profesionale ale acestora, iar conform art. 72 alin. (1) din același act normativ, inspectorii judiciari își desfășoară activitatea în mod independent și imparțial. Totodată, în cursul efectuării verificărilor prealabile, inspectorii judiciari analizează aspectele semnalate prin sesizările adresate Inspecției Judiciare pentru a stabili cu privire la existența unor indicii de săvârșire a unei abateri disciplinare.

Puterea discreționară a autorității publice Inspecția Judiciară, recunoscută de legiuitor prin posibilitatea reglementată de art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, de a aprecia cu privire la admiterea sesizării (prin exercitarea acțiunii disciplinare și sesizarea secției corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii), clasarea sesizării sau, după caz, respingerea sesizării, nu trebuie confundată cu excesul de putere.

A constatat instanța că sesizarea a fost analizată în fond, raportat la textele de lege corespunzătoare descrierii, iar concluzia a fost unică, respectiv că nu există indiciile săvârșirii vreunei abateri disciplinare.

De asemenea, potrivit art. 97 alin. (1) și (2) din Legea nr. 303/2004, pot face obiect al sesizărilor adresate Consiliului Superior al Magistraturii doar aspectele privind activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor și procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale ori săvârșirea de abateri disciplinare. Exercitarea acestui drept nu este însă de natură a da naștere unui drept de petiționare cu privire la legalitatea hotărârilor pronunțate în anumite cauze, respectiv nu poate declanșa o procedură de control judiciar paralelă cu cele recunoscute de legea de procedură.

Se apreciază așadar că în mod corect a concluzionat pârâta Inspecția Judiciară că, în privința modalității de soluționare a dosarului menționat, nu se identifică existența unor indicii de săvârșire a unor abateri disciplinare, astfel cum sunt acestea reglementate prin art. 99 din Legea nr. 303/2004, legalitatea soluției pronunțate neputând fi cenzurată în temeiul Legii nr. 317/2004.

Prin urmare, aspectele invocate prin plângerea formulată la reclamantă, ce vizează soluțiile pronunțate, mijloacele de probă administrate sau respinse la încuviințare, stabilirea situației de fapt pe baza probatoriului administrat în cauză, interpretarea probelor, interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale, întreg raționamentul logico-juridic pe care se fundamentează măsurile procesuale dispuse reprezintă în mod clar elemente ce țin strict de activitatea procurorului și, în consecință, sunt supuse exclusiv controlului judiciar exercitat în cadrul căilor de atac prevăzute de lege pe care partea le-a avut ori le are la dispoziție și, după caz, a înțeles să le exercite.

De asemenea, termenul de finalizare a cercetărilor este doar un termen de recomandare, putând fi depășit atunci când circumstanțele cauzei o solicită. Doar o depășire exagerată a acestui termen de recomandare poate conduce la încălcarea dispozițiilor art. 21 alin. (3) din Constituție, ceea ce nu este cazul în speță.

Dată fiind finalitatea sancționatorie a abaterilor disciplinare, precum și implicațiile acestora asupra carierei magistratului și a prestigiului justiției, aplicarea și interpretarea textelor care le consacră se impun a fi făcute de o manieră strictă și limitativă, acestea găsindu-și incidența doar atunci când sunt întrunite în mod cumulativ toate cerințele expres reglementate de lege, însoțite de o probațiune adecvată, care să depășească simple afirmații și aprecieri subiective ale petentului. Or, reclamanta nu a adus probe în susținerea cererii sale de chemare în judecată, făcând doar simple afirmații la adresa unor magistrați.

În aceste condiții, instanța a reținut că marja de apreciere a Inspecției Judiciare a fost respectată, rezoluția de clasare nr. x/2016 nefiind emisă cu exces de putere.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta A., pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., a precizat recurenta că are în vedere, atât lipsa totală a considerentelor, cât și existența unor considerente contradictorii sau care nu au nici o legătură cu cauza.

Astfel, prima instanță, în pronunțarea soluției sale de respingere ca neîntemeiată a acțiunii nu a expus argumentele raționamentului său juridic care a stat la baza soluției pronunțate și nu a identificat și reținut situația de fapt, prin prisma materialului probator administrat.

De asemenea, lipsește motivarea în privința mai multor capete de cerere formulate in contestația împotriva Rezoluției din 07 noiembrie 2016:

- cererea de a se constata că inspectorul E., în exercitarea atribuțiilor de serviciu, atestă fapte si împrejurări necorespunzătoare adevărului in vederea pronunțării unei rezoluții nelegale si netemeinice în favoarea organelor de urmărire penală, faptă care rezulta din Cap.l "Data și modalitatea de sesizare. Aspectele sesizate" din rezoluția întocmită, în care se reține că, în sesizarea înregistrată la 24.08.2016 la Inspecția Judiciară, "petenții sunt nemulțumiți, atât de faptul că la acest dosar s-au conexat alte dosare, fapt ce a condus la tergiversarea soluționării, cât și de soluția dispusă.", ceea ce nu corespunde cu chestiunile sesizate de recurentă la pct. A și B;

- cererea de a se constata că în înscrisul oficial "Raport Preliminar" nr. x din 12.10.2016 întocmit de procuror F., în exercitarea atribuțiilor de serviciu, omite cu știință de a insera unele date sau împrejurări, având ca scop cel puțin ascunderea încălcării dispozițiilor art. 21 (3) din Constituția României (dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil) de către organele de urmărire penală în dosarul nr. x/2013, fapta încadrându-se la falsul intelectual prevăzut de C. pen.

- cererea de a se constata că în baza înscrisului oficial "Raport preliminar" nr. x din 12.10.2016, inspectorul E., evaluând actele depuse la lucrarea cu nr. x/2016 constată finalizate verificările prealabile cu privire la sesizarea formulată de recurentă la data de 4.11.2016 si în temeiul art. 45 alin. (4) lit. b) și art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, dispune clasarea sesizării prin Rezoluția din 07 noiembrie 2016;

- cererea de a se constata că inspectorul E., având la dispoziție Ordonanțele pronunțate in cauza nu le-a analizat si nu a constatat că acestea nu îndeplinesc dispozițiile art. 315 alin. (2) C. proc. pen., nu cuprind mențiunile prevăzute la art. 286 alin. (2), lit. c) C. proc. pen., fapta care face obiectul urmăririi penale, încadrarea juridică a acesteia și, după caz, datele privitoare la persoana suspectului sau inculpatului.

A apreciat recurenta ca fiind insuficientă motivarea și în ceea ce privește respingerea tacită a sesizării faptului că în înscrisul oficial "Raport Preliminar" nr. x din 12.10.2016 intocmit de procuror F., în exercitarea atribuțiilor de serviciu, se omite cu știință de a se insera unele date sau împrejurări, având ca scop cel puțin ascunderea încălcării dispozițiilor art. 21 (3) al Constituției României.

Recurenta a mai susținut că reprezintă o motivare inexactă/contradictorie faptul că, fără a cerceta fondul, instanța a reținut că decizia și argumentarea soluției adoptate, de clasare a sesizării formulate de recurentă in dosar nr. x/2016 sunt justificate prin "puterea discreționară" a autorității publice Inspecția Judiciară.

A arătat recurenta reclamantă, în dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., că dovada lipsei de imparțialitate a inspectorului judiciar in dosarul nr. x/2016, este chiar rezoluția de clasare întocmită, iar dovada lipsei de imparțialitate a instanței de fond in dosarul nr. x/2016 rezultă din următoarele fapte:

- potrivit art. 485 alin. (1) din C. proc. civ., termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dar prin sentința pronunțată instanța de fond a obligat-o să formuleze cererea de recurs in termen de 15 zile;

- prin încheierea din camera de consiliu din 17.01.2017, instanța de fond a încercat de la început să îi anuleze cererea de chemare in judecata semnată electronic cu o semnătura valabilă, reprodusă în condițiile legii, conform art. 268 alin. (2) din C. proc. civ.

Pe fond, în sistemul juridic românesc sunt statuate si susținute prin legislație principiul legalității, limitarea puterii discreționare și corecta balanță a legii între guvernanți și cetățeni, iar sentința civila nr. 4464/2017 este netemeinica si nelegală, pentru că instanța de fond nu a ținut cont de aceste deziderate.

Astfel, instanța de fond, fără a cerceta fondul, susține - pentru a explica in fapt "excesul de putere" prin care Inspecția Judiciară (in contradicție cu faptele sesizate si probele administrate in dosarul de urmărire penala nr. 11330/p/2013 și în dosarul nr. x/2016) a hotărât clasarea sesizării - că puterea discreționară a autorității publice Inspecția Judiciară este recunoscută de legiuitor prin posibilitatea reglementată de art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 de a aprecia cu privire la admiterea sesizării, clasarea sesizării sau, după caz, respingerea sesizării.

Or, instanța de fond, în contradicție cu definițiile din DEX și cu faptul că abaterile disciplinare fiind prevăzute de Legea nr. 303/2004, nu se poate vorbi de o putere discreționară a autorității publice de a aprecia, concluzionează că rezoluția de clasare nr. x/2016 nu a fost emisă cu exces de putere.

Recurenta a susținut că, în fapt, inspectorul judiciar a manifestat excesul de putere in cauză prin aceea că a apreciat situațiile de fapt descrise de petenți ca fiind un caz excepțional, ignorând in mod evident susținerile, argumentele, motivările si acuzațiile, atât in ceea ce privește sesizarea in sine, cât si in ceea ce privește plângerea sa împotriva actelor de cercetare întreprinse in dosarul nr. x J/1313/DIP/2016, pe care s-a bazat clasarea, respectiv înscrisul oficial "Raport Preliminar" întocmit de procurorul Curții de Apel Brașov în exercitarea atribuțiilor de serviciu, care omite cu bună știință de a insera unele date sau împrejurări având ca scop ascunderea încălcării dispozițiilor Constituției României de către organele de urmărire penală în dosarul x/2013 (fapta încadrându-se la falsul intelectual prevăzut de C. pen.).

De asemenea, lipsa unei motivații obiective si rezonabile se constată si in analiza următoarelor fapte sesizate in contul magistraților procurori care au soluționat dosarele penale, prin care aceștia au săvârșit abaterile disciplinare prevăzute de Legea nr. 303/2004 prevăzute la art. 99 lit. ș) (nerespectarea deciziilor Curții Constituționale ori a deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor în interesul legii; ex: Decizia nr. 631 din 8 octombrie 2015 a Curții Constituționale; Decizia nr. 5576/2011 pronunțată de secția Civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție) și art. 99

1

(exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență).

Carta Drepturilor Fundamentale a UE a inclus în conținutul dreptului la bună administrare și dreptul persoanei "de a fi ascultată înainte de luarea oricărei măsuri individuale care ar putea să îi aducă atingere" (art. 41), întrucât aceasta trebuie să dispună de posibilitatea efectivă de a-și exprima opinia cu privire la adevărul și relevanța faptelor, precum și la documentele folosite împotriva sa.

În etapa de urmărire penală se constată că procesul penal nu s-a desfășurat potrivit dispozițiilor prevăzute de lege, nefiind respectate dispozițiile art. 2 din C. proc. pen.

In sesizare a arătat punctual aspectele considerate nelegale din activitatea organelor de urmărire penală, raportat la plângerile penale formulate.

A susținut recurenta că măsurile dispuse de Inspecția Judiciara in virtutea puterii discreționare, depășesc ceea ce este necesar pentru ocrotirea interesului public grav amenințat, atunci când magistrații nu respecta dispozițiile legale in ceea ce privește soluționarea unei cauze penale, generând discriminări, privilegii si restrângeri nejustificate ale drepturilor persoanelor vătămate.

Inspectorul judiciar a luat măsuri care limitează in mod excesiv, nejustificat, exercițiul drepturilor si libertăților fundamentale recunoscute constituțional părții care se considera vătămată, de a sesiza CSM si de a beneficia de dreptul la un proces echitabil, de a-i fi examinată cauza în mod echitabil, de către un tribunal independent și imparțial, stabilit prin lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor cu caracter civil.

Inspecția Judiciară si instanța de fond aveau obligația ca prin verificările făcute sa constate că există indicii ale săvârșirii unor fapte de natură să atragă răspunderea disciplinară a procurorilor, ținând cont de prevederile art. 45 alin. (4) lit. b) și art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004.

Instanța de fond susține ca "Sesizarea a fost analizată în fond, raportat la textele de lege corespunzătoare descrierii, iar concluzia a fost unică, respectiv că nu există indiciile săvârșirii vreunei abateri disciplinare."

Or, Cap. 3 "Argumentarea soluției și dispozițiile legale aplicabile" din rezoluție conține doar textul:

"Se constată că sesizarea este neîntemeiată cu privire la soluțiile dispuse de procurori, inclusiv cu privire la modul de soluționare a plângerilor împotriva soluției, întrucât modalitatea în care procurorul interpretează dispozițiile legale și probele administrate în cauză este un proces intelectiv, în cadrul căruia procurorul decide liber, fără nici o influență, iar opinia pe care si-o formează poate fi cenzurată doar în cadrul procedurii prevăzute de dispozițiile art. 339 și următoarele din noul C. proc. pen., potrivit cărora împotriva actelor procurorului se poate formula plângere la procurorul ierarhic superior și apoi la judecătorul de cameră preliminară". Aceasta este analiza de fond despre care vorbește instanța de fond.

Instanța de fond susține, în sentința pronunțată, "puterea discreționară" a procurorului, acordându-i chiar o marjă de liberă decizie care are ca rezultat "excesul de putere", prin acceptarea ca anumite bunuri să nu fie trecute de către lichidator in procesul-verbal de inventariere.

A precizat recurenta reclamantă și ce trebuia să se constate, în opinia sa, de către inspectorul judiciar în dosarul de urmărire penala nr. 11330/P/2013.

A concluzionat recurenta că sentința recurată nu cuprinde argumentele pentru care judecătorul fondului a pronunțat soluția de respingere a acțiunii, nu identifică și nu expune situația de fapt, cu referiri la înscrisurile probatorii administrate, si nu prezintă incidența actelor de urmărire penală realizate cu nerespectarea art. 2 din C. proc. pen., motiv pentru care urmează să se constate ca fondat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

II. Procedura în fața instanței de recurs

Intimata Inspecția judiciară a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca inadmisibil, invocând soluția de principiu adoptată la data de 13 februarie 2017 de secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a convenit că rezoluția de clasare a sesizării pronunțată de Inspecția Judiciară în temeiul dispozițiilor art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004 poate fi contestată în fața instanței de contencios administrativ, fără îndeplinirea unei proceduri prealabile."

Pentru a dispune în acest sens, secția de contencios administrativ și fiscal a reținut că soluția corectă, din punct de vedere procedural, este aceea a judecării pricinilor privind contestarea rezoluției de clasare potrivit dispozițiilor edictate pentru instituția juridică asemănătoare (cea mai apropiată), respectiv conform regimului juridic aplicabil acțiunii exercitate împotriva rezoluției de respingere a sesizării (art. 47 alin. (5) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii).

În acord cu soluția de principiu menționată anterior, prin Procesul-verbal al ședinței din data de 9 octombrie 2017 a judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost adoptată soluția de unificare a jurisprudenței în sensul că, în ipoteza în care contestația formulată împotriva rezoluției de clasare a sesizării a fost soluționată pe fond de prima instanță prin prisma dispozițiilor de procedură din Legea nr. 317/2004, recursul este inadmisibil.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 47 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii și art. 5 alin. (3) din C. proc. civ.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

III. Analiza motivelor de casare

Deliberând cu prioritate, conform art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., asupra excepției inadmisibilității invocate de intimatul pârât prin întâmpinare, Înalta Curte o constată neîntemeiată față de dispozițiile art. 457 alin. (1) din C. proc. civ. raportat la art. 47 alin. (8) din Legea nr. 317/2004, urmând să o respingă ca atare.

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul reclamantei este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Recurenta reclamantă a supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ actul administrativ reprezentat de Rezoluția de clasare din 07.11.2016 (prin care a fost clasată sesizarea formulată de recurenta reclamantă A. și numitul C..

Acțiunea sa a fost respinsă, prima instanță apreciind ca fiind temeinic și legal actul administrativ contestat.

În ceea ce privește invocarea art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest motiv de casare nu este incident în cauză, față de aspectele dezvoltate de recurentă.

Astfel, dispozițiile legale menționate, raportate la cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., impun cerința ca hotărârea să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția și cele pentru care s-au admis și, respectiv, s-au înlăturat cererile părților.

Totodată, potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene pentru Drepturile Omului, un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului include, printre altele, dreptul părților de a fi în mod real "ascultate" de către instanța sesizată. Aceasta implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt (hotărârea din cauza Albina c. României din 28.04.2005, hotărârea din cauza Gheorghe c. României din 15.03.2007).

Tot în jurisprudența sa privind încălcările aduse art. 6 par. 1 din Convenție, Curtea a statuat că, în general, instanțelor naționale nu le incumbă o obligație de a furniza în motivările hotărârilor lor răspunsuri detaliate pentru fiecare argument ridicat de către părțile implicate in litigii (hotărârea din Cauza Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, hotărârea din Cauza Perez împotriva Franței).

Or, Înalta Curte constată că sentința recurată cuprinde argumentele pe care s-a întemeiat soluția de respingere a cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită curtea de apel, precum și răspunsul explicit sau implicit la toate argumentele apărților, chiar dacă acestea o nemulțumesc pe recurentă, nefiind identificate nici "motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" pentru a se putea reține incidența motivului de casare invocat.

În acest context, este de observat că din cuprinsul hotărârii recurate rezultă că prima instanță a analizat pe fond actul administrativ reprezentat de rezoluția de clasare, ajungând la concluzia că aceasta este temeinică și legală, inclusiv din perspectiva (in)existenței excesului de putere al inspectorului judiciar.

Astfel, a arătat că legiuitorul a recunoscut o "putere discreționară" Inspecției Judiciare în sensul de marjă largă de apreciere, pe baza constatărilor proprii și a dispozițiilor legale, cu privire la soluția dată sesizării, iar nu de a hotărî după bunul plac, așa cum eronat a înțeles recurenta reclamantă.

În mod temeinic și legal instanța de fond a constatat din examinarea conținutului rezoluției de clasare, raportat la conținutul sesizării și a probatoriului administrat că prin soluția pronunțată inspectorul judiciar și-a exercitat dreptul de apreciere în limitele competențelor sale legale (prevăzute de art. 72 alin. (1) și art. 74 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 317/2004) și fără a aduce atingere drepturilor petiționarilor ori ale persoanelor vizate, astfel că nu a existat un exces de putere în înțelesul noțiunii definite în art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

În deplin acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte constată că rezoluția de clasare se impune a fi menținută, în condițiile în care inspectorul judiciar a analizat cele sesizate în limitele permise de lege, având în vedere că, în cea mai mare parte sesizarea recurentei reclamante urmărea o cenzurare a actelor de urmărire penală și soluției pronunțate în cauza penală invocată, ceea ce este inadmisibil în afara procedurilor de control judiciar reglementate de lege (în speță, C. proc. pen., art. 339 și urm.).

Astfel, de lege lata, nu este permis Inspecției Judiciare ca, în examinarea unei sesizări vizând presupuse abateri disciplinare ale unui magistrat să procedeze în fapt la o analiză proprie a probatoriului administrat într-o anumită cauză, la aprecieri referitoare la eventuale măsuri sau probe suplimentare ce trebuiau dispuse sau la ce norme de drept material ar fi fost incidente, pentru a stabili dacă măsurile dispuse de organul judiciar în respectiva pricină au fost legale și temeinice.

Este, prin urmare, vădit nefondată critica recurentei în sensul că sentința ar fi nemotivată întrucât "nu identifică și nu expune situația de fapt, cu referiri la înscrisurile probatorii administrate, si nu prezintă incidența actelor de urmărire penală realizate cu nerespectarea art. 2 din C. proc. pen..", câtă vreme situația de fapt și probatoriile la care se referă recurenta reclamantă sunt cele din dosarul penal de a cărui instrumentare nu este mulțumită, iar nu desfășurarea verificărilor inspecției și examenul de legalitate al rezoluției de clasare, cu care prima instanță a fost învestită.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. ("hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material"), se reține că acesta a fost invocat în preambulul cererii de recurs, prin raportare la principiile accesului liber la justiție și legalității procesului penal, precum și la instituția urmăririi penale, în ansamblul său.

Înalta Curte reamintește, cu prioritate, că recursul este o cale extraordinară de atac, prin care se urmărește, așa cum se precizează în art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., să se supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Împrejurarea că recursul este singura cale de atac reglementată în materia contenciosului administrativ nu-i schimbă natura juridică, respectiv într-o cale de atac ordinară și devolutivă, întrucât dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 nu conțin norme derogatorii de la prevederile C. proc. civ.

Așa fiind, prin exercitarea recursului se poate cere casarea hotărârii atacate numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., iar solicitarea reevaluării stării de fapt prin reaprecierea mijloacelor de probă de către instanța de recurs nu se circumscrie motivului reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Cod.

Astfel, cât privește susținerea recurentei potrivit căreia art. 485 alin. (1) din C. proc. civ., termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, instanța de fond dovedind lipsă de imparțialitate prin aceea că a obligat-o să formuleze cererea de recurs in termen de doar 15 zile, Înalta Curte arată, pe de o parte, că, potrivit art. 457 alin. (1) din C. proc. civ., calea de atac este dată de lege, nu de judecător, iar pe de altă parte, că articolul de lege invocat de recurentă stipulează un termen general de recurs de 30 zile "dacă prin lege specială nu se prevede altfel". Or, atât legea specială (Legea nr. 317/2004, art. 47 alin. (8), cât și legea-cadru a contenciosului administrativ (Legea nr. 554/2004, art. 20) prevăd un termen special de recurs de numai 15 zile de la comunicarea hotărârii.

Referitor la afirmația că, prin încheierea din Camera de consiliu de la 17.01.2017, instanța de fond ar fi încercat de la început să îi anuleze cererea de chemare in judecată, se constată că împotriva respectivei încheieri partea a avut deschisă doar calea de atac a reexaminării (care i-a și fost admisă), neputând fi repusă în discuție pe calea recursului.

Înalta Curte constată că recurenta reclamantă nu a dezvoltat critici care să se circumscrie efectiv motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., întreaga motivare a cererii de recurs reprezentând o reluare a celor invocate prin cererea de chemare în judecată, prin raportare directă la actul administrativ contestat (iar nu la sentință) și chiar - detaliat - la actele de urmărire penală efectuate de procurorii vizați de sesizarea adresată de recurenta reclamantă Inspecției Judiciare, nefiind prezentate aspecte concludente care să susțină ipoteza interpretării sau aplicării greșite de către instanța de fond a unor dispoziții de drept material incidente în raport cu obiectul cauzei, de natură să atragă nelegalitatea hotărârii pronunțate.

Totodată, nu au putut fi decelate în întreaga cerere de recurs aspecte care să susțină criticile privind îngrădirea accesului recurentei la justiție de către instanța de fond ori prin rezoluția de clasare contestată.

În urma verificărilor efectuate de inspectorul judiciar căruia i-a fost repartizată aleatoriu sesizarea și ale căror rezultate sunt consemnate în Rezoluția de clasare din 07.11.2016, nu au fost identificate indicii de săvârșire a vreuneia dintre abaterile disciplinare reglementate de art. 99 din Legea nr. 303/2004.

Față de toate împrejurările de fapt și de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situația de fapt ce rezulta din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate.

IV. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamanta A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția inadmisibilității invocată prin întâmpinare de intimata pârâtă Inspecția Judiciară.

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 4464 din 21 noiembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 08 iulie 2020.