ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 967/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 967/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra

recursului de față constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la 21 septembrie 2012 pe rolul Tribunalului Giurgiu, secția civilă,

sub nr. 2448/122/2012, reclamantul G.M. i-a chemat în judecată pe pârâții

Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice, B.C.D., D.C., S.A., C.L., T.C.I.,

N.N., G.I.C., S.M., P.M., C.L.M., L.L., N.I., S.G., V.A., D.R.I., N.I., C.M.I.,

B.C., H.L., B.A., P.G., P.F., S.N., solicitând obligarea acestora la plata

sumei de 500.000 euro cu titlu de daune morale produse pentru prejudiciul ce

i-a fost produs prin soluționarea nelegală a unor cauze, făcând referire la o

serie de dosare instrumentate de parchete (nr. 203/P/2010, nr. 142/P/2011, nr. 1580/P/2010,

nr. 1027/2009 și nr. 1580/2010) sau soluționate de instanțele judecătorești (nr.

4262/192/2007, nr. 2230/1/2010, nr. 6467/2/2011, nr. 756/192/2009, nr. 844/122/2009,

nr. 530/192/2007, nr. 1995/192/2010, nr. 10109/2/2011, nr. 1995/122/2010 și nr.

1111/302/2007), în motivare punând accent pe Dosarul nr. 756/192/2009.

Prin

sentința civilă nr. 56/2013 din 20 mai 2013, Tribunalul Giurgiu, secția civilă,

a respins acțiunea ca nefondată.

Pentru

a hotărî astfel, prima instanță a reținut că cererea dedusă judecății este o

acțiune în răspundere civilă delictuală, prin care reclamantul a solicitat să-i

fie acoperit prejudiciul creat printr-o serie de soluții dispuse în mod nelegal

de diverse instanțe în alte dosare judecate anterior.

Din

interpretarea coroborată a probelor administrate în cauză, tribunalul a reținut

că reclamantul nu a dovedit, în condițiile art. 1169 C. civ., niciuna dintre

cerințele de admisibilitate a acțiunii în răspundere civilă delictuală,

respectiv: existența unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu, legătura de

cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția autorului faptei

ilicite.

Împotriva

acestei hotărâri, reclamantul a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie,

Prin

decizia civilă nr. 154/ A din 15 aprilie 2014, Curtea de Apel București, secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul ca

nefondat.

Pentru

a decide astfel, instanța de prim control judiciar a reținut că răspunderea

civilă a judecătorilor și procurorilor pentru erorile judiciare săvârșite în

procesele penale, precum și în alte procese decât cele penale, este

reglementată de Legea nr. 303/2004 și de Codul de procedură penală.

În

acest sens, curtea a citat dispozițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004, art. 504,

art. 506 alin. (3) și art. 507 C. proc. pen., din analiza cărora a notat că în

materie pot fi formulate două acțiuni cu titulari diferiți și cauze juridice

distincte, respectiv: a) acțiunea în despăgubiri formulată împotriva statului

de partea care a fost vătămată prin săvârșirea erorii judiciare, care poate

avea ca temei atât dispozițiile art. 504 C. proc. pen., cât și art. 96 alin. (1)

și (4) din Legea nr. 303/2004 și b) acțiunea în regres îndreptată de stat

împotriva judecătorului și procurorului, subsecventă acțiunii în despăgubiri

formulată de parte.

În

raport de cele anterior expuse, sub un prim aspect, curtea a reținut că legea

nu a pus la dispoziția reclamantului, care afirmă că este o persoană vătămată

prin săvârșirea unor erori judiciare, o acțiune directă împotriva judecătorilor

și procurorilor pe care i-a chemat în judecată, astfel încât cererea îndreptată

împotriva pârâților având una din aceste calități a fost în mod corectă

respinsă de prima instanță.

Sub

un al doilea aspect, instanța de apel, față de faptul că reclamantul nu a

afirmat și, cu atât mai mult, dovedit că s-ar afla într-una dintre situațiile

prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii statului, respectiv pentru

erorile judiciare săvârșite în procesele penale în care o persoană nevinovată a

fost condamnată definitiv sau o persoană a fost nelegal arestată, a apreciat ca

fiind corectă și legală soluția primei instanțe.

Cât

privește angajarea răspunderii statului pentru erorile judiciare săvârșite în

alte procese decât cele penale, instanța de prim control judiciar a reținut că

aceasta poate fi antrenată doar ulterior stabilirii prealabile printr-o

hotărâre definitivă, a răspunderii penale sau disciplinare, după caz, a

judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății

procesului, de natură să determine o eroare judiciară. Cum în cauză reclamantul

nu a afirmat și nici dovedit existența unei/ unor asemenea hotărâri, curtea a

apreciat ca legală soluția tribunalului și din această perspectivă.

Referitor

la răspunderea polițiștilor, instanța de apel a reținut că aceștia sunt

funcționari publici conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, astfel că

răspunderea lor poate fi angajată în condițiile art. 55 din același act

normativ, raportat la Legea nr. 188/1999, care la rândul său se completează cu

prevederile legislației muncii, precum și cu reglementările de drept comun

civile, administrative sau penale, după caz, în măsura în care nu contravin

legislației specifice funcției publice.

Sub

acest aspect, curtea a citat dispozițiile art. 84 din Legea nr. 188/1999,

reținând că, din modul în care este reglementată răspunderea civilă a

polițiștilor, ca funcționari publici, rezultă de asemenea că nu pot fi

formulate împotriva lor acțiuni directe pe acest temei.

Pe

de altă parte, a subliniat instanța de apel că legea nu a instituit un mecanism

de tragere la răspundere a statului pentru încălcarea de către polițiști, cu

vinovăție, a îndatoririlor de serviciu, chemată să răspundă fiind în schimb

autoritatea sau instituția publică, în calitate de comitent.

În

consecință, curtea a constatat că în mod corect a fost respinsă acțiunea

formulată împotriva pârâților cu această calitate.

Cu

privire la răspunderea civilă a avocaților, față de alte persoane decât

clienții acestora, a consemnat instanța de prim control că poate fi atrasă în

condițiile dreptului comun, potrivit art. 998-999 C. civ. de la 1864 și că

presupune dovedirea întrunirii cumulative a următoarelor condiții: existența

unei fapte ilicite, a unui prejudiciu, a unui raport de cauzalitate între

primele două și a vinovăției celui care a provocat prejudiciul, în oricare

dintre formele prevăzute de lege.

Astfel,

cu referire la chemarea în judecată a pârâtului B.C.D. pentru săvârșirea faptei

ilicite de dare de mită, curtea a reținut că fapta imputată ține de ilicitul

penal și că cercetarea și constatarea săvârșirii unor infracțiuni (inclusiv a

celei de dare de mită, prevăzute de art. 255 vechiul C. pen., respectiv de art.

290 N.C.P.) este de competența organelor judiciare penale, a căror activitate

este guvernată de alte reguli (prevăzute de Codul de procedură penală) decât

cele care reglementează procesul civil (stipulate în Codul de procedură

civilă).

A

mai reținut că principiul în materie este acela că instanța civilă nu are o

competență alternativă cu organele judiciare penale în cercetarea și

constatarea săvârșirii unor infracțiuni, ci numai una subsidiară, ce se

dobândește doar dacă constatarea infracțiunii nu se mai poate face printr-o

hotărâre penală (împrejurare care trebuie constatată, conform aceleiași reguli

expuse anterior, tot de un organ judiciar penal).

Sub

acest aspect, instanța de apel, cu referire la problema dacă instanța civilă ar

putea să constate o situație de fapt care întrunește elementele constitutive

ale unei infracțiuni, fără a stabili însă că s-a săvârșit acea infracțiune, ci

numai consecințele de drept civil, cu alte cuvinte dacă aceeași situație

premisă poate produce efecte juridice distincte în materii diferite, a avut în

vedere derogarea, în cazul chestiunilor prejudiciale, (adică al acelor probleme

care trebuie să formeze obiectul unei judecăți prealabile, în așa fel încât

soluția să fie dată, în mod definitiv, pentru toate procesele ce vor urma, cu

putere de lucru judecat), de la regula potrivit căreia judecătorul acțiunii

este și judecătorul excepției, ceea ce presupune că instanța competentă să

judece cererea reclamantului se va pronunța și asupra mijloacelor de apărare ce

sunt opuse acestei cereri, chiar dacă aceste mijloace necesită soluționarea

unor chestiuni prealabile, care nu ar intra, în mod normal, în competența sa.

În

raport de exemplul consacrat de chestiune prejudicială ce se desprinde din

principiul statuat de art. 19 alin. (2) din vechiul Cod de procedură penală, „penalul

ține în loc civilul” (suspendarea nefiind însă incidență în cauză, pentru că nu

s-a făcut dovada existenței unui dosar penal  cu  acest obiect), curtea a reținut

că,  instanța  civilă  neavând competența de a stabili săvârșirea infracțiunii

de dare de mită de către pârât, a reținut contrariul, astfel că, nefiind

întrunită prima condiție pentru angajarea răspunderii sale civile delictuale

(fapta ilicită), a apreciat că nu se mai pune problema analizei îndeplinirii

celorlalte condiții.

Completând

motivarea sentinței atacate cu argumentele anterior expuse, în virtutea

caracterului devolutiv al căii de atac cu care a fost învestită, instanța de

prim control judiciar a conchis că hotărârea este temeinică și legală și a

respins ca nefondat apelul reclamantului.

Împotriva

acestei decizii și a încheierii de ședință din 10 decembrie 2013 a declarat

recurs reclamantul G.M., invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304

pct. 6, 8 și 9 C. proc. civ.

În

dezvoltarea celor susținute în memoriul depus la dosar, autorul căii de atac a

arătat că în mod greșit instanța de apel a apreciat ca nefiind îndeplinite

condițiile răspunderii civile delictuale, deși a demonstrat prejudiciul

suferit, vinovăția și fapta ilicită cel puțin cu privire la pârâtul B.C.D.

A

mai susținut că nemulțumirea sa nu vizează soluțiile pronunțate, respectiv că

nu i s-a dat dreptate, ci încălcarea dispozițiilor legale.

În

continuare, a făcut o serie de mențiuni referitoare la fondul cauzelor prin ale

căror soluții se consideră prejudiciat, arătând că nu el a înstrăinat bunurile,

că nu a semnat actele de înstrăinare, fapt verificabil prin compararea

semnăturilor sale aplicate pe oricare dintre cererile formulate în dosar și că

suportă pagubele și actualmente, fiind obligat la plata impozitelor pentru

autoturisme, care erau proprietatea sa, așa cum rezultă din actele depuse la

dosar.

Autorul

căii de atac, cu privire la litigiul purtat în contradictoriu cu fratele său G.R.,

având ca obiect posesia autoturismelor Pontiac și A., a arătat că a depus acte

care îi atestă proprietatea, respectiv factura vamală, tradusă la Vama Târguri

și Expoziții București, în valoare de 30.000 dolari S.U.A. A mai menționat că

pentru autoturismul marca A. a achitat suma de 5.000 dolari S.U.A.

A

subliniat, de asemenea, că soluțiile nelegale date de autorități sunt

consecința atențiilor date sub diferite forme de fratele său si de avocatul

acestuia, pârâtul B.C.D., menționând un caz de distrugere, demolare fără

autorizație, neinstrumentat corespunzător.

În

continuare, recurentul a emis o serie de considerații referitor la înfăptuirea

justiției în România, în legătură cu soluționarea dosarului de succesiune și

partaj succesoral în urma decesului părinților săi, afirmând că el și fratele

său nu au fost obligați egal la suportarea pasivului și nu li s-au cuvenit cote

egale din activ, deși el a fost cel care a suportat integral cheltuielile

generate de suferințele de sănătate ale părinților: spitalizări, intervenții

chirurgicale, iar apoi cheltuielile de înmormântare, datini și pomeni

creștinești până la 7 ani.

A

mai afirmat că are dublă cetățenie, română si americană, că a muncit cinstit

vreme de 10 ani în Statele Unite ale Americii, de unde a revenit bogat în

România, unde, în urma litigiilor la care a făcut referire, a fost atât de

păgubit și afectat, încât actualmente, având probleme de sănătate, nu își poate

acoperi costurile unei intervenții chirurgicale necesare.

Referitor

la argumentele instanțelor de judecată în sensul necesității obținerii

prealabile a unei hotărâri judecătorești definitive de condamnare a pârâților

pentru faptele pretins săvârșite, autorul căii de atac întreabă retoric

completul de judecată dacă cunoaște cazuri de colegi condamnați și afirmă că

speranța sa constă în judecata C.E.D.O.

În

motivarea recursului declarat împotriva încheierii din 10 decembrie 2013, a

susținut că instanța a aplicat greșit dispozițiile Legii nr. 146/1997, care

prevăd că împotriva încheierii prin care s-a dispus aplicarea unei amenzi,

partea poate formula cerere de reexaminare, care se va soluționa de către un

alt complet de judecată, iar în speță cererea de reexaminare a fost soluționată

de același judecător care a dispus plata amenzii.

De

asemenea, recurentul a solicitat revenirea asupra măsurii dispuse, arătând că

valoarea amenzii este exagerată și că o percepe ca pe o pedeapsă pentru că

solicită aflarea adevărului.

În

final, recurentul a solicitat admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată și

precizată, schimbarea hotărârilor pronunțate în baza probelor cu înscrisuri,

subliniind că apreciază că instanța îi poate acorda despăgubiri pentru paguba

efectiv suferită prin pierderea proprietății imobilelor și autoturismelor, prin

încălcarea drepturilor sale succesorale și obligarea sa la plata de impozite și

penalități.

Analizând

cu prioritate, conform art. 137 alin. (1), cu aplicarea art. 298, raportat la art.

316 C. proc. civ., excepția nulității recursului declarat împotriva deciziei

civile nr. 154/ A din 15 aprilie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, și excepția

inadmisibilității recursului declarat împotriva încheierii de ședință din 10

decembrie 2013, pronunțată de aceeași instanță, ambele invocate din oficiu, Înalta

Curte urmează să le admită pentru considerentele ce succed:

1.

Referitor la excepția nulității recursului declarat împotriva deciziei civile nr.

154/ A din 15 aprilie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă si pentru cauze cu minori si de familie, întemeiată pe

dispozițiile art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Cu

titlu preliminar, instanța supremă reține că, deși în cuprinsul memoriului de

recurs depus la dosar, autorul căii de atac a indicat motivele de nelegalitate

prevăzute de art. art. 304 pct. 6, 8 și 9 C. proc. civ., cu ocazia concluziilor

orale puse în ședință publică a susținut că a invocat cazurile reglementate de art.

304 pct. 4, 7 și 9 din același cod, dovedind astfel inconsecvență în susținerea

propriei argumentații în plan juridic.

Potrivit

art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va

cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se

întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor

fi depuse printr-un memoriu separat.

În

cauză, recurentul a indicat pur formal cazurile de nelegalitate prevăzute la art.

304 pct. 6, 8 și 9 C. proc. civ., afirmațiile sale din memoriul depus la dosar

neputând fi subsumate niciunuia dintre motivele de recurs menționate.

Astfel,

potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 6, 8 și 9 C. proc. civ. sunt susceptibile

de casare, respectiv de modificare hotărârile prin care instanța a acordat mai

mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut; cele prin care instanța,

interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori

înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, precum și cele lipsite de

temei legal ori date cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Totodată,

cazurile de recurs prevăzute la art. 304 pct. 4 și 7 C. proc. civ.

reglementează casarea/ modificarea hotărârilor prin care instanța a depășit

atribuțiile puterii judecătorești, respectiv a celor care nu cuprind motivele

pe care se sprijină sau cuprind motive contradictorii ori străine de natura

pricinii.

Așa

cum rezultă din susținerile autorului căii de atac, anterior expuse, criticile

nu vizează considerentele deciziei pronunțate de instanța de apel, ci

constituie o înșiruire de afirmații nesistematizate referitoare la soluționarea

altor litigii, fără ca recurentul să releve legătura cu argumentele care au

format convingerea instanței de apel în sensul pronunțării deciziei atacate și

care formează obiectul recursului.

În

raport cu cele anterior consemnate, Înalta Curte constată că susținerile

dezvoltate de recurent în cuprinsul memoriului depus la dosar nu permit

circumscrierea lor niciunuia dintre cazurile de nelegalitate anterior evocate.

Astfel,

simpla afirmare a unor aspecte ce țin de situația de fapt și de administrarea

probelor în alte litigii decât cel dedus judecății, nu răspunde exigențelor art.

302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., care impun invocarea unor

critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art.

304 din același cod, iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie

determinarea limitelor sesizării înaltei Curți, învestite cu verificarea

legalității hotărârii atacate.

De

aceea, examinarea memoriului de recurs impune concluzia că recurentul nu a

formulat nicio critică care să vizeze în concret raționamentul instanței de

apel în soluționarea căii ordinare de atac și care să poată fi efectiv

circumscrisă vreunuia dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C.

proc. civ.

Față

de considerentele ce preced, instanța supremă reține că accesul la justiție

presupune și respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi

extraordinare de atac.

În

considerarea celor arătate, având în vedere că susținerile recurentului din

motivarea caii de atac nu pot fi încadrate în niciunul dintre cazurile de

modificare ori casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ. și, nefiind

identificate motive de ordine publică care să poată fi invocate de instanță din

oficiu, în condițiile art. 306 alin. (2) din același cod, Înalta Curte, în baza

art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., va constata nul recursul

declarat de recurentul-reclamant G.M. împotriva deciziei pronunțate de instanța

de prim control judiciar.

2.

Referitor la excepția inadmisibilității recursului declarat împotriva

încheierii din 10 decembrie 2013. pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a III-a civilă si pentru cauze cu minori si de familie, întemeiată pe

dispozițiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 108

5

din același cod.

Prin

încheierea recurată, reclamantul a fost obligat la plata unei amenzi în cuantum

de 700 lei, în baza art. 108

1

pct. 1 lit. b) C. proc. civ. pentru

exercitarea cu rea-credință a drepturilor procesuale, respectiv pentru

formularea repetată a unor cereri de recuzare în mod netemeinic.

Împotriva

acestei încheieri, G.M. a formulat cerere de reexaminare, care a fost respinsă

prin încheierea din 22 ianuarie 2014,

Potrivit

art. 108

5

C. proc. civ. „(1) împotriva încheierii prevăzute la art. 108

4

cel obligat la amendă sau despăgubire va putea face numai cerere de

reexaminare, solicitând, motivat, să se revină asupra amenzii ori despăgubirii

sau să se dispună reducerea acestora; (2) cererea se face în termen de 15 zile,

după caz, de la data la care a fost luată măsura sau de la data comunicării

încheierii; (3) cererea se soluționează prin încheiere irevocabilă, dată în

camera de consiliu, de către instanța de judecată ori de președintele instanței

de executare care a aplicat amenda sau despăgubirea.”

Totodată,

art. 299 alin. (1) din același cod prevede că „hotărârile date fără drept de

apel, cele date în apel, precum și, în condițiile prevăzute de lege, hotărârile

altor organe cu activitate jurisdicțională sunt supuse recursului. Dispozițiile

art. 282 alin. (2) sunt aplicabile în mod corespunzător.”

Din

interpretarea coroborată a celor două texte legale rezultă că împotriva

încheierii de obligare la plata amenzii sau a despăgubirii pronunțate în baza art.

108

4

C. proc. civ., legiuitorul a prevăzut o cale de atac specială -

reexaminarea, referitor la care a statuat în mod expres că este irevocabilă,

nemaiputând fi supusă cenzurii unei alte jurisdicții.

Unul

dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este cel al

legalității căilor de atac și presupune că părțile nu pot uza, în scopul

apărării drepturilor și intereselor lor legitime, decât de mijloacele

procedurale prevăzute de lege, astfel că nu pot exercita decât căile de atac

reglementate legal.

Principiul

enunțat este consacrat și la nivel constituțional, fiind înscris în art. 129

din Constituție, care prevede dreptul părților și al procurorului de a folosi

căile de atac, însă numai în condițiile legii.

Astfel,

împotriva hotărârilor judecătorești se pot exercita căile de atac prevăzute de

lege prin dispoziții imperative, de la care nu se poate deroga.

În

concret, cum referitor la încheierea atacată în prezentul recurs legiuitorul a

statuat în mod expres că este supusă controlului pe calea cererii de

reexaminare care se soluționează prin încheiere irevocabilă, Înalta Curte

impune concluzia că aceasta nu este susceptibilă de a fi cenzurată în calea de

atac a recursului, în raport de incidența normelor legale anterior evocate.

În

concluzie, față de considerentele expuse, având în vedere că inadmisibilitățile

se situează în categoria excepțiilor peremptorii, în considerarea prevederilor art.

312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 137 alin. (1) și cu art.

299 alin. (1) din același cod, Înalta Curte va admite excepția

inadmisibilității căii extraordinare de atac exercitată de recurentă, invocată

din oficiu, cu consecința respingerii recursului declarat împotriva încheierii

de ședință ca inadmisibil.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C

I D E

Constată

nul recursul declarat de recurentul-reclamant G.M. împotriva deciziei civile nr.

154/ A din 15 aprilie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Respinge

ca inadmisibil recursul declarat de recurentul-reclamant G.M. împotriva încheierii

de ședință din 10 decembrie 2013, pronunțată de aceeași instanță, în același

dosar.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică astăzi, 27 martie 2015.