ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 967/2015

Asupra recursului de față constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 21 septembrie 2012 pe rolul Tribunalului Giurgiu, secția civilă, sub nr. 2448/122/2012, reclamantul G.M.

i-a chemat în judecată pe pârâții Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice, B.C.D., D.C., S.A., C.L., T.C.I., N.N., G.I.C., S.M., P.M., C.L.M., L.L., N.I., S.G., V.A., D.R.I., N.I., C.M.I., B.C., H.L., B.A., P.G., P.F., S.N., solicitând obligarea acestora la plata sumei de 500.000 euro cu titlu de daune morale produse pentru prejudiciul ce i-a fost produs prin soluționarea nelegală a unor cauze, făcând referire la o serie de dosare instrumentate de parchete (nr. 203/P/2010, nr. 142/P/2011, nr. 1580/P/2010, nr. 1027/2009 și nr. 1580/2010) sau soluționate de instanțele judecătorești (nr. 4262/192/2007, nr. 2230/1/2010, nr. 6467/2/2011, nr. 756/192/2009, nr. 844/122/2009, nr. 530/192/2007, nr. 1995/192/2010, nr. 10109/2/2011, nr. 1995/122/2010 și nr. 1111/302/2007), în motivare punând accent pe Dosarul nr. 756/192/2009.

Prin sentința civilă nr. 56/2013 din 20 mai 2013, Tribunalul Giurgiu, secția civilă, a respins acțiunea ca nefondată. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că cererea dedusă judecății este o acțiune în răspundere civilă delictuală, prin care reclamantul a solicitat să-i fie acoperit prejudiciul creat printr-o serie de soluții dispuse în mod nelegal de diverse instanțe în alte dosare judecate anterior. Din interpretarea coroborată a probelor administrate în cauză, tribunalul a reținut că reclamantul nu a dovedit, în condițiile art. 1169 C. civ., niciuna dintre cerințele de admisibilitate a acțiunii în răspundere civilă delictuală, respectiv: existența unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția autorului faptei ilicite.

Împotriva acestei hotărâri, reclamantul a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, Prin decizia civilă nr. 154/ A din 15 aprilie 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul ca nefondat. Pentru a decide astfel, instanța de prim control judiciar a reținut că răspunderea civilă a judecătorilor și procurorilor pentru erorile judiciare săvârșite în procesele penale, precum și în alte procese decât cele penale, este reglementată de Legea nr. 303/2004 și de Codul de procedură penală. În acest sens, curtea a citat dispozițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004, art. 504, art. 506 alin. (3) și art. 507 C. proc.

pen., din analiza cărora a notat că în materie pot fi formulate două acțiuni cu titulari diferiți și cauze juridice distincte, respectiv: a) acțiunea în despăgubiri formulată împotriva statului de partea care a fost vătămată prin săvârșirea erorii judiciare, care poate avea ca temei atât dispozițiile art. 504 C. proc. pen., cât și art. 96 alin. (1) și (4) din Legea nr. 303/2004 și b) acțiunea în regres îndreptată de stat împotriva judecătorului și procurorului, subsecventă acțiunii în despăgubiri formulată de parte. În raport de cele anterior expuse, sub un prim aspect, curtea a reținut că legea nu a pus la dispoziția reclamantului, care afirmă că este o persoană vătămată prin săvârșirea unor erori judiciare, o acțiune directă împotriva judecătorilor și procurorilor pe care i-a chemat în judecată, astfel încât cererea îndreptată împotriva pârâților având una din aceste calități a fost în mod corectă respinsă de prima instanță.

Sub un al doilea aspect, instanța de apel, față de faptul că reclamantul nu a afirmat și, cu atât mai mult, dovedit că s-ar afla într-una dintre situațiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii statului, respectiv pentru erorile judiciare săvârșite în procesele penale în care o persoană nevinovată a fost condamnată definitiv sau o persoană a fost nelegal arestată, a apreciat ca fiind corectă și legală soluția primei instanțe. Cât privește angajarea răspunderii statului pentru erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale, instanța de prim control judiciar a reținut că aceasta poate fi antrenată doar ulterior stabilirii prealabile printr-o hotărâre definitivă, a răspunderii penale sau disciplinare, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului, de natură să determine o eroare judiciară.

Cum în cauză reclamantul nu a afirmat și nici dovedit existența unei/ unor asemenea hotărâri, curtea a apreciat ca legală soluția tribunalului și din această perspectivă. Referitor la răspunderea polițiștilor, instanța de apel a reținut că aceștia sunt funcționari publici conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, astfel că răspunderea lor poate fi angajată în condițiile art. 55 din același act normativ, raportat la Legea nr. 188/1999, care la rândul său se completează cu prevederile legislației muncii, precum și cu reglementările de drept comun civile, administrative sau penale, după caz, în măsura în care nu contravin legislației specifice funcției publice. Sub acest aspect, curtea a citat dispozițiile art. 84 din Legea nr. 188/1999, reținând că, din modul în care este reglementată răspunderea civilă a polițiștilor, ca funcționari publici, rezultă de asemenea că nu pot fi formulate împotriva lor acțiuni directe pe acest temei.

Pe de altă parte, a subliniat instanța de apel că legea nu a instituit un mecanism de tragere la răspundere a statului pentru încălcarea de către polițiști, cu vinovăție, a îndatoririlor de serviciu, chemată să răspundă fiind în schimb autoritatea sau instituția publică, în calitate de comitent. În consecință, curtea a constatat că în mod corect a fost respinsă acțiunea formulată împotriva pârâților cu această calitate. Cu privire la răspunderea civilă a avocaților, față de alte persoane decât clienții acestora, a consemnat instanța de prim control că poate fi atrasă în condițiile dreptului comun, potrivit art. 998-999 C. civ. de la 1864 și că presupune dovedirea întrunirii cumulative a următoarelor condiții: existența unei fapte ilicite, a unui prejudiciu, a unui raport de cauzalitate între primele două și a vinovăției celui care a provocat prejudiciul, în oricare dintre formele prevăzute de lege.

Astfel, cu referire la chemarea în judecată a pârâtului B.C.D. pentru săvârșirea faptei ilicite de dare de mită, curtea a reținut că fapta imputată ține de ilicitul penal și că cercetarea și constatarea săvârșirii unor infracțiuni (inclusiv a celei de dare de mită, prevăzute de art. 255 vechiul C. pen., respectiv de art. 290 N.C.P.) este de competența organelor judiciare penale, a căror activitate este guvernată de alte reguli (prevăzute de Codul de procedură penală) decât cele care reglementează procesul civil (stipulate în Codul de procedură civilă).

A mai reținut că principiul în materie este acela că instanța civilă nu are o competență alternativă cu organele judiciare penale în cercetarea și constatarea săvârșirii unor infracțiuni, ci numai una subsidiară, ce se dobândește doar dacă constatarea infracțiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală (împrejurare care trebuie constatată, conform aceleiași reguli expuse anterior, tot de un organ judiciar penal).

Sub acest aspect, instanța de apel, cu referire la problema dacă instanța civilă ar putea să constate o situație de fapt care întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni, fără a stabili însă că s-a săvârșit acea infracțiune, ci numai consecințele de drept civil, cu alte cuvinte dacă aceeași situație premisă poate produce efecte juridice distincte în materii diferite, a avut în vedere derogarea, în cazul chestiunilor prejudiciale, (adică al acelor probleme care trebuie să formeze obiectul unei judecăți prealabile, în așa fel încât soluția să fie dată, în mod definitiv, pentru toate procesele ce vor urma, cu putere de lucru judecat), de la regula potrivit căreia judecătorul acțiunii este și judecătorul excepției, ceea ce presupune că instanța competentă să judece cererea reclamantului se va pronunța și asupra mijloacelor de apărare ce sunt opuse acestei cereri, chiar dacă aceste mijloace necesită soluționarea unor chestiuni prealabile, care nu ar intra, în mod normal, în competența sa.

În raport de exemplul consacrat de chestiune prejudicială ce se desprinde din principiul statuat de art. 19 alin. (2) din vechiul Cod de procedură penală, „penalul ține în loc civilul” (suspendarea nefiind însă incidență în cauză, pentru că nu s-a făcut dovada existenței unui dosar penal cu acest obiect), curtea a reținut că, instanța civilă neavând competența de a stabili săvârșirea infracțiunii de dare de mită de către pârât, a reținut contrariul, astfel că, nefiind întrunită prima condiție pentru angajarea răspunderii sale civile delictuale (fapta ilicită), a apreciat că nu se mai pune problema analizei îndeplinirii celorlalte condiții. Completând motivarea sentinței atacate cu argumentele anterior expuse, în virtutea caracterului devolutiv al căii de atac cu care a fost învestită, instanța de prim control judiciar a conchis că hotărârea este temeinică și legală și a respins ca nefondat apelul reclamantului.

Împotriva acestei decizii și a încheierii de ședință din 10 decembrie 2013 a declarat recurs reclamantul G.M., invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 6, 8 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea celor susținute în memoriul depus la dosar, autorul căii de atac a arătat că în mod greșit instanța de apel a apreciat ca nefiind îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, deși a demonstrat prejudiciul suferit, vinovăția și fapta ilicită cel puțin cu privire la pârâtul B.C.D. A mai susținut că nemulțumirea sa nu vizează soluțiile pronunțate, respectiv că nu i s-a dat dreptate, ci încălcarea dispozițiilor legale.

În continuare, a făcut o serie de mențiuni referitoare la fondul cauzelor prin ale căror soluții se consideră prejudiciat, arătând că nu el a înstrăinat bunurile, că nu a semnat actele de înstrăinare, fapt verificabil prin compararea semnăturilor sale aplicate pe oricare dintre cererile formulate în dosar și că suportă pagubele și actualmente, fiind obligat la plata impozitelor pentru autoturisme, care erau proprietatea sa, așa cum rezultă din actele depuse la dosar. Autorul căii de atac, cu privire la litigiul purtat în contradictoriu cu fratele său G.R., având ca obiect posesia autoturismelor Pontiac și A., a arătat că a depus acte care îi atestă proprietatea, respectiv factura vamală, tradusă la Vama Târguri și Expoziții București, în valoare de 30.000 dolari S.U.A.

A mai menționat că pentru autoturismul marca A. a achitat suma de 5.000 dolari S.U.A. A subliniat, de asemenea, că soluțiile nelegale date de autorități sunt consecința atențiilor date sub diferite forme de fratele său si de avocatul acestuia, pârâtul B.C.D., menționând un caz de distrugere, demolare fără autorizație, neinstrumentat corespunzător. În continuare, recurentul a emis o serie de considerații referitor la înfăptuirea justiției în România, în legătură cu soluționarea dosarului de succesiune și partaj succesoral în urma decesului părinților săi, afirmând că el și fratele său nu au fost obligați egal la suportarea pasivului și nu li s-au cuvenit cote egale din activ, deși el a fost cel care a suportat integral cheltuielile generate de suferințele de sănătate ale părinților: spitalizări, intervenții chirurgicale, iar apoi cheltuielile de înmormântare, datini și pomeni creștinești până la 7 ani.

A mai afirmat că are dublă cetățenie, română si americană, că a muncit cinstit vreme de 10 ani în Statele Unite ale Americii, de unde a revenit bogat în România, unde, în urma litigiilor la care a făcut referire, a fost atât de păgubit și afectat, încât actualmente, având probleme de sănătate, nu își poate acoperi costurile unei intervenții chirurgicale necesare. Referitor la argumentele instanțelor de judecată în sensul necesității obținerii prealabile a unei hotărâri judecătorești definitive de condamnare a pârâților pentru faptele pretins săvârșite, autorul căii de atac întreabă retoric completul de judecată dacă cunoaște cazuri de colegi condamnați și afirmă că speranța sa constă în judecata C.E.D.O.

În motivarea recursului declarat împotriva încheierii din 10 decembrie 2013, a susținut că instanța a aplicat greșit dispozițiile Legii nr. 146/1997, care prevăd că împotriva încheierii prin care s-a dispus aplicarea unei amenzi, partea poate formula cerere de reexaminare, care se va soluționa de către un alt complet de judecată, iar în speță cererea de reexaminare a fost soluționată de același judecător care a dispus plata amenzii. De asemenea, recurentul a solicitat revenirea asupra măsurii dispuse, arătând că valoarea amenzii este exagerată și că o percepe ca pe o pedeapsă pentru că solicită aflarea adevărului.

În final, recurentul a solicitat admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată și precizată, schimbarea hotărârilor pronunțate în baza probelor cu înscrisuri, subliniind că apreciază că instanța îi poate acorda despăgubiri pentru paguba efectiv suferită prin pierderea proprietății imobilelor și autoturismelor, prin încălcarea drepturilor sale succesorale și obligarea sa la plata de impozite și penalități. Analizând cu prioritate, conform art. 137 alin. (1), cu aplicarea art. 298, raportat la art. 316 C. proc.

civ., excepția nulității recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 154/ A din 15 aprilie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, și excepția inadmisibilității recursului declarat împotriva încheierii de ședință din 10 decembrie 2013, pronunțată de aceeași instanță, ambele invocate din oficiu, Înalta Curte urmează să le admită pentru considerentele ce succed: 1. Referitor la excepția nulității recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 154/ A din 15 aprilie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă si pentru cauze cu minori si de familie, întemeiată pe dispozițiile art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc.

civ. Cu titlu preliminar, instanța supremă reține că, deși în cuprinsul memoriului de recurs depus la dosar, autorul căii de atac a indicat motivele de nelegalitate prevăzute de art. art. 304 pct. 6, 8 și 9 C. proc. civ., cu ocazia concluziilor orale puse în ședință publică a susținut că a invocat cazurile reglementate de art. 304 pct. 4, 7 și 9 din același cod, dovedind astfel inconsecvență în susținerea propriei argumentații în plan juridic. Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

În cauză, recurentul a indicat pur formal cazurile de nelegalitate prevăzute la art. 304 pct. 6, 8 și 9 C. proc. civ., afirmațiile sale din memoriul depus la dosar neputând fi subsumate niciunuia dintre motivele de recurs menționate. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 6, 8 și 9 C. proc. civ. sunt susceptibile de casare, respectiv de modificare hotărârile prin care instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut; cele prin care instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, precum și cele lipsite de temei legal ori date cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Totodată, cazurile de recurs prevăzute la art. 304 pct. 4 și 7 C. proc.

civ. reglementează casarea/ modificarea hotărârilor prin care instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, respectiv a celor care nu cuprind motivele pe care se sprijină sau cuprind motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Așa cum rezultă din susținerile autorului căii de atac, anterior expuse, criticile nu vizează considerentele deciziei pronunțate de instanța de apel, ci constituie o înșiruire de afirmații nesistematizate referitoare la soluționarea altor litigii, fără ca recurentul să releve legătura cu argumentele care au format convingerea instanței de apel în sensul pronunțării deciziei atacate și care formează obiectul recursului. În raport cu cele anterior consemnate, Înalta Curte constată că susținerile dezvoltate de recurent în cuprinsul memoriului depus la dosar nu permit circumscrierea lor niciunuia dintre cazurile de nelegalitate anterior evocate.

Astfel, simpla afirmare a unor aspecte ce țin de situația de fapt și de administrarea probelor în alte litigii decât cel dedus judecății, nu răspunde exigențelor art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 din același cod, iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării înaltei Curți, învestite cu verificarea legalității hotărârii atacate. De aceea, examinarea memoriului de recurs impune concluzia că recurentul nu a formulat nicio critică care să vizeze în concret raționamentul instanței de apel în soluționarea căii ordinare de atac și care să poată fi efectiv circumscrisă vreunuia dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. Față de considerentele ce preced, instanța supremă reține că accesul la justiție presupune și respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac. În considerarea celor arătate, având în vedere că susținerile recurentului din motivarea caii de atac nu pot fi încadrate în niciunul dintre cazurile de modificare ori casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ. și, nefiind identificate motive de ordine publică care să poată fi invocate de instanță din oficiu, în condițiile art. 306 alin. (2) din același cod, Înalta Curte, în baza art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., va constata nul recursul declarat de recurentul-reclamant G.M. împotriva deciziei pronunțate de instanța de prim control judiciar.

2. Referitor la excepția inadmisibilității recursului declarat împotriva încheierii din 10 decembrie 2013. pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă si pentru cauze cu minori si de familie, întemeiată pe dispozițiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 108 5 din același cod. Prin încheierea recurată, reclamantul a fost obligat la plata unei amenzi în cuantum de 700 lei, în baza art. 108 1 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. pentru exercitarea cu rea-credință a drepturilor procesuale, respectiv pentru formularea repetată a unor cereri de recuzare în mod netemeinic. Împotriva acestei încheieri, G.M. a formulat cerere de reexaminare, care a fost respinsă prin încheierea din 22 ianuarie 2014, Potrivit art. 108 5 C. proc.

civ. „(1) împotriva încheierii prevăzute la art. 108 4 cel obligat la amendă sau despăgubire va putea face numai cerere de reexaminare, solicitând, motivat, să se revină asupra amenzii ori despăgubirii sau să se dispună reducerea acestora; (2) cererea se face în termen de 15 zile, după caz, de la data la care a fost luată măsura sau de la data comunicării încheierii; (3) cererea se soluționează prin încheiere irevocabilă, dată în camera de consiliu, de către instanța de judecată ori de președintele instanței de executare care a aplicat amenda sau despăgubirea.” Totodată, art. 299 alin. (1) din același cod prevede că „hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum și, în condițiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională sunt supuse recursului.

Dispozițiile art. 282 alin. (2) sunt aplicabile în mod corespunzător.” Din interpretarea coroborată a celor două texte legale rezultă că împotriva încheierii de obligare la plata amenzii sau a despăgubirii pronunțate în baza art. 108 4 C. proc. civ., legiuitorul a prevăzut o cale de atac specială - reexaminarea, referitor la care a statuat în mod expres că este irevocabilă, nemaiputând fi supusă cenzurii unei alte jurisdicții. Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este cel al legalității căilor de atac și presupune că părțile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor și intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege, astfel că nu pot exercita decât căile de atac reglementate legal.

Principiul enunțat este consacrat și la nivel constituțional, fiind înscris în art. 129 din Constituție, care prevede dreptul părților și al procurorului de a folosi căile de atac, însă numai în condițiile legii. Astfel, împotriva hotărârilor judecătorești se pot exercita căile de atac prevăzute de lege prin dispoziții imperative, de la care nu se poate deroga. În concret, cum referitor la încheierea atacată în prezentul recurs legiuitorul a statuat în mod expres că este supusă controlului pe calea cererii de reexaminare care se soluționează prin încheiere irevocabilă, Înalta Curte impune concluzia că aceasta nu este susceptibilă de a fi cenzurată în calea de atac a recursului, în raport de incidența normelor legale anterior evocate.

În concluzie, față de considerentele expuse, având în vedere că inadmisibilitățile se situează în categoria excepțiilor peremptorii, în considerarea prevederilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 137 alin. (1) și cu art. 299 alin. (1) din același cod, Înalta Curte va admite excepția inadmisibilității căii extraordinare de atac exercitată de recurentă, invocată din oficiu, cu consecința respingerii recursului declarat împotriva încheierii de ședință ca inadmisibil. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de recurentul-reclamant G.M. împotriva deciziei civile nr. 154/ A din 15 aprilie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurentul-reclamant G.M. împotriva încheierii de ședință din 10 decembrie 2013, pronunțată de aceeași instanță, în același dosar. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 martie 2015.