ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 682/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 682/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra

cererii de revizuire de față, constată următoarele:

Prin sentința nr. 46/ C

din 17 ianuarie 2006, Tribunalul Comercial Cluj a admis acțiunea precizată,

extinsă și completată formulată de reclamantul A.V. (decedat) și continuată de

moștenitorii A.E., A.S.L. și A.C.M. împotriva pârâților SC T.C. SA, B.M.G. și B.I.M.

și, în consecință:

- a

obligat pârâta SC T.C. SA, în calitate de antreprenor și pârâții B.M.G. și B.I.M.,

în calitate de posesori de fapt, să predea reclamanților obiectul contractului

global nr. x/1993, respectiv spațiul comercial nr. 6, situat în Cluj-Napoca;

- a

obligat pârâta SC T.C. SA să finalizeze lucrarea menționată pe cheltuiala sa,

iar în caz de neexecutare, au fost autorizați reclamanții să efectueze

lucrările restante prin mijloace proprii, dar pe cheltuiala pârâtei, constând

în contravaloarea manoperei necesare;

- a

obligat pârâta SC T.C. SA să plătească reclamanților suma de 350.000.000 ROL,

cu titlu de penalități de întârziere contractuale, de 5% pe zi de întârziere,

calculate la suma de 13.529.015 ROL, cu începere de la 01 ianuarie 1995;

- a

constatat că a operat compensarea legală între creanța reclamanților în sumă de

350.000.0000 ROL, reprezentând penalitățile de întârziere și creanța pârâtei SC

T.C. SA în sumă de 190.546.299 ROL, reprezentând contravaloarea lucrărilor

executate la spațiul comercial menționat, până la sfârșitul lunii mai 1998;

- a

constatat stinse de drept creanțele reciproce ale părților până la cotitatea

celei mai mici, respectiv până la limita sumei de 190.546.299 ROL;

- a

obligat pârâta SC T.C. SA să plătească reclamanților doar suma de 159.453.701 ROL

cu titlu de penalități de întârziere contractuale, calculate până la sfârșitul

lunii mai 1998, din totalul sumei reprezentând penalitățile la plata cărora a

fost obligată;

- a

constatat că adresa din 18 ianuarie 1995, emisă de Consiliul Local al municipiului

Cluj-Napoca nu constituie mandat valabil dat pârâtei SC T.C. SA, pentru

organizarea licitației din 09 ianuarie 1996, cu privire la spațiul în cauză;

- a

constatat nulitatea absolută a licitației din 09 ianuarie 1996, organizată de

pârâta SC T.C. SA pentru vânzarea spațiului comercial, conform proiectului de

execuție nr. y/1993, întocmit de SC I.P.C. SA;

- a

constatat nulitatea absolută a contractului preliminar de vânzare-cumpărare nr.

X/1996, încheiat între SC T.C. SA și pârâții B.M.G. și B.I.M.

- a obligat

pârâta SC T.C. SA să plătească reclamanților suma de 875,25 RON, cu titlu de

cheltuieli de judecată;

- a

obligat în solidar pârâții să plătească părții reclamanților suma de 21.781,81

RON, cu titlu de cheltuieli de judecată;

- a

respins cererea reconvențională formulată de pârâta SC T.C. SA;

- a

admis excepțiile invocate de reclamanți și a respins cererea de chemare în

judecată a altor persoane, formulată de SC T.C. SA în baza art. 57 C. proc.

civ. împotriva Consiliului Local al Municipiului Cluj-Napoca și a Municipiului

Cluj-Napoca, prin Primar, pentru lipsa calității procesuale active/ pasive a

acestora;

- a

admis excepția invocată de reclamanți cu privire la lipsa calității procesuale

active a intervenienților în interes propriu B.M.G. și B.I.M. pentru a formula

cererea în constatarea calității de actuali beneficiari ai lucrărilor executate

de pârâta SC T.C. SA la spațiul în cauză.

- a

respins cererea de intervenție în interes propriu formulată de către

intervenienții B.M.G. și B.I.M.

Pentru a

hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamantului A.V. i s-a repartizat spre

cumpărare un spațiu comercial în suprafață de 128 m.p., situat la parterul unui

bloc în construcție identificat drept B.1 Mănăștur.

A mai

notat că între acest reclamant, în calitate de investitor și pârâta SC T.C. SA,

în calitate de antreprenor general, s-a încheiat contractul global de

antrepriză nr. X/1993, împreună cu trei anexe, care îmbracă forma unui

veritabil contract de adeziune.

Examinând

susținerea pârâtei potrivit căreia acest contract este nul absolut pentru

neîndeplinirea condiției prealabile a existenței unei repartiții, prima

instanță a înlăturat-o, apreciind că probele relevă că reclamantul a fost

înștiințat în scris asupra admiterii cererii de repartizare a spațiului

comercial în discuție, iar un asemenea script constituie un început de dovadă

scrisă cu privire la existența actului administrativ individual de autoritate,

care se coroborează cu prezumția de legalitate de care se bucură aceste acte în

general.

În considerarea

acestor argumente, tribunalul a apreciat că cererea reconvențională, prin care

s-a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de antrepriză,

este nefondată, motiv pentru care a respins-o.

În continuare,

prima instanță a analizat modul în care părțile și-au executat obligațiile

contractuale și a subliniat că la data declarației unilaterale de reziliere

emisă de pârâtă, reclamantul nu era în culpă pentru neexecutarea obligațiilor

care îi reveneau, dar și că pârâta era de drept în întârziere pentru

nerespectarea propriilor sale angajamente, așa încât a reținut că rezilierea nu

a operat în baza pactului comisoriu de gradul II.

În ceea

ce privește contractul de concesiune din 17 august 1998, tribunalul a constatat

că acesta s-a încheiat având la bază H.C.L. din 14 iulie 1998, reclamantului

fiindu-i concesionat pentru o perioadă de 99 de ani terenul în suprafață de 15

m.p., aferent spațiului comercial în discuție. în urma demersurilor pârâtei și

ale intervenienților, Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca a emis

H.C.L. din 22 aprilie 1999, prin care a revocat H.C.L. din 14 iulie 1998.

Din

această perspectivă, a examinat capătul de cerere reconvențional prin care

pârâta a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de concesiune

și l-a respins, notând că deși H.C.L. din 14 iulie 1998 a fost revocată, ea a

existat și a produs efecte la data încheierii contractului de concesiune. De

aceea, tribunalul a considerat că revocarea actului administrativ de

autoritate, deși legală, este lipsită de efecte juridice.

În ceea

ce privește cererea de chemare în judecată a altor persoane, prima instanță a

respins-o ca fiind îndreptată împotriva unor persoane lipsite de calitate

procesuală, motivat de faptul că nici Consiliul Local al Municipiului

Cluj-Napoca și nici Municipiul Cluj-Napoca, prin Primar, nu invocă aceleași

drepturi ca și reclamantul.

Sub

aspectul cererii de intervenție în interes propriu, prima instanță a admis

excepția lipsei calității procesuale active a intervenienților B.M.G. și B.I.M.

pentru a pretinde să li se constate calitatea de actuali beneficiari ai

lucrărilor executate de pârâtă la spațiul comercial în cauză, reținând că la

data încheierii antecontractului intervenienților era valabil încheiat și

în derulare contractul global de antrepriză nr. x/1993, așa încât cei doi

intervenienți nu pot să opună reclamantului niciun drept asupra lucrărilor

executate.

Cât

privește solicitarea de reziliere a contractului nr. x/1993, formulată pe calea

acțiunii oblice, tribunalul a reținut că nu sunt împlinite cerințele art. 974 C.

civ., respectiv nu există starea de insolvabilitate a pârâtei debitoare; mai

mult decât atât, efectul eventualei admiterii a unei acțiuni oblice este

readucerea bunului în patrimoniul debitoarei, iar în acest context, prima

instanță a apreciat că spațiul nu s-a aflat niciodată în patrimoniul pârâtei

debitoare.

În ceea

ce privește acțiunea principală, astfel cum a fost precizată, completată și

extinsă, tribunalul a subliniat că principala obligație care revine antreprenorului

este aceea de a executa lucrarea în termenul contractual și de a o preda

beneficiarului.

De

aceea, a obligat pârâta, dar și pe numiții B.M.G. și B.I.M. - față de care

acțiunea principală a fost extinsă -, care se află în posesia de fapt a lucrării,

să predea spațiul comercial către reclamant. în acest context, a subliniat că

posesia pârâților persoane fizice nu a mai fost exercitată în mod util de când

aceștia au cunoscut viciul titlului lor.

Dând

eficiență clauzei penale stipulate în art. 15 alin. (3) din Anexa 2 la

contractul global nr. x/1993, prima instanță a obligat pârâta să plătească

reclamanților penalități în sumă de 350.000.000 ROL, calculate cu începere de

la 01 ianuarie 1995.

În temeiul

art. 1143 - 1144 C. civ., a compensat această creanță cu cea în cuantum de

190.546.299 ROL, reprezentând creanța pârâtei persoană juridică derivată din

contravaloarea lucrărilor executate la spațiul comercial până la sfârșitul

lunii mai 1998.

Față de

dispozițiile art. 1073, art. 1075 și art. 1077 C. civ., instanța de fond a

obligat pârâta să finalizeze lucrarea pe cheltuiala sa, iar în caz de

neexecutare, a autorizat reclamanții să o execute, prin mijloace proprii, dar

pe cheltuiala pârâtei.

În ceea

ce privește licitația organizată de către pârâta antreprenor la data de 09

ianuarie 1996 pentru vânzarea spațiului comercial în cauză, prima instanță a

examinat cu prioritate problema dreptului de proprietate asupra lucrărilor

executate până la acel moment și, în raport de prevederile art. 1482 C. civ., a

apreciat că dreptul real de proprietate îi revenea deja reclamantului la data

organizării licitației, așa încât pârâta a oferit spre vânzare un bun asupra

căruia nu deținea nici un titlu; de aceea a constatat nulitatea absolută a

licitației din 09 ianuarie 1996, notând și că adresa nr. 1060/18 ianuarie 1995

emisă de către Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca nu reprezintă un

mandat special dat pârâtei pentru organizarea licitației, întrucât lipsește o

hotărâre de Consiliu Local sau vreun titlu executoriu pentru vânzarea

spațiului.

Ca o

consecință, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare

preliminar nr. 7/1996 încheiat între pârâți, pentru cauză ilicită, constând în

fraudarea intereselor proprietarului spațiului, toate părțile contractante

cunoscând sau trebuind să cunoască faptul că titlul invocat de promitentul

vânzător este cel puțin discutabil.

A făcut

aplicarea prevederilor art. 274 și 277 C. proc. civ.

Împotriva

acestei sentințe, au declarat apel pârâta SC T.C. SA si intervenienții B.M.G.

și B.I.M., ambele apeluri fiind respinse ca nefondate prin Decizia civilă nr.

140 din 28 septembrie 2006, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția

comercială, de contencios administrativ și fiscal.

Pentru a

decide astfel, instanța de apel a răspuns detaliat fiecăreia dintre criticile

formulate de pârâtă și de intervenienți, înlăturându-le motivat și reținând, în

esență, că soluția primei instanțe este temeinică și legală, fiind rezultatul

corectei aplicări a normelor legale incidente la situația de fapt riguros

stabilită prin interpretarea coroborată a probatoriului administrat.

Prin

Decizia nr. 3786 din 21 noiembrie 2007,

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Comercială a respins recursul

declarat de reclamanții A.C.M., A.E. și A.S.L. împotriva Deciziei nr. 140 din 28

septembrie 2006 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal; a admis recursul declarat de pârâta SC T.C. SA și de

intervenientul B.M.G., împotriva aceleiași decizii, pe care a modificat-o, în

sensul admiterii apelurilor formulate de pârâta SC T.C. SA și de intervenienții

B.M.G. și B.I.M. împotriva Sentinței nr. 46 din 17 ianuarie 2006 a Tribunalului

Comercial Cluj, pe care a schimbat-o, în sensul respingerii acțiunii principale

și admiterii cererii reconvenționale și a cererilor de intervenție și, în

consecință, a constatat nulitatea absolută a contractului de concesiune nr.

33310 din 17 august 1998 încheiat între Consiliul Local al Municipiului

Cluj-Napoca și A.V. și a contractului de antrepriză nr. x/1993, a constatat că

beneficiarii lucrărilor executate de pârâtă sunt intervenienții, a respins

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Consiliul Local al

Municipiului Cluj Napoca, Municipiul Cluj Napoca prin Primar și intervenienților

B.M.G. și B.I.M. și i-a obligat pe reclamanți la plata sumei de 14.275,6 lei,

cu titlu de cheltuieli de judecată în fond, apel și recurs către

recurenta-pârâtă și recurentul-intervenient.

Pentru a

decide în acest sens, instanța supremă a reținut, referitor la recursul

declarat de recurenții-reclamanți, că autorii căii de atac au criticat decizia

recurată exclusiv sub aspectul soluției de respingere a excepțiilor nulității

declarațiilor de apel formulate de pârâtă și intervenienții în interes propriu

și tardivității declarării apelului de către intervenienți și sub aspectul

netimbrării apelului declarat de intervenienți.

Astfel,

verificând actele dosarului din perspectiva acestor critici a reținut că

instanța de prim control judiciar a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art.

20 alin. (2) coroborat cu art. 18 cu aplicarea art. 11 alin. (1) din Legea nr. 146/1997

cu modificările și completările ulterioare, stabilind în sarcina apelanților

obligația solidară de a achita suma de 3.017,10 lei, cu titlu de taxă judiciară

de timbru și 5,75 lei, timbru judiciar.

De

asemenea, a apreciat că instanța de apel a verificat regularitatea declarării,

depunerii, înregistrării apelului și a motivelor de apel din perspectiva

condițiilor impuse de art. 287 alin. (1) pct. 5 și alin. (2) C. proc. civ., cu

aplicarea art. art. 133 alin. (2) și art. 69 alin. (2) C. proc. civ. și că în

mod corect a respins prin încheierea de ședință din data de 07 septembrie 2006

excepțiile nulității cererilor de apel formulate de pârâtă și intervenienții în

interes propriu și tardivității declarării apelului de către intervenienți ca

neîntemeiate.

Referitor

la recursul declarat de pârâta SC T.C. SA și intervenientul B.M.G., Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția comercială, a apreciat că este fondat sub

aspectul criticilor formulate subsumat motivelor de nelegalitate prevăzute de art.

304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ.

Astfel,

instanța supremă a cenzurat legalitatea deciziei recurate prin prisma

existenței cererii reconvenționale formulată în rejudecare după casare, care a

fost ignorată în aprecierea cadrului procesual în cauză, și a îndrumărilor

deciziei de casare.

În acest

sens, a reținut că decizia atacată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 315

C. proc. civ., în condițiile în care a menținut hotărârea primei instanțe, care

în rejudecare după casarea cu trimitere nu a respectat indicațiile instanței de

recurs, referitoare la stabilirea temeiului legal care a stat la baza

raporturilor juridice dintre reclamant și pârâta antreprenoare, la stabilirea

drepturilor reclamantului asupra construcției născute din contract, la

verificarea îndeplinirii de către părți a obligațiilor asumate, a termenului în

care reclamantul trebuia să prezinte autorizația de construire pe numele său și

a plăților efectuate, motivul refuzului de plată, concesiunea terenului și

analiza probelor în întregime.

De

asemenea, instanța de recurs a reținut că decizia atacată a fost dată cu

aplicarea greșită a Legii nr. 50/1991, a art. 1478-1479 C. civ., care statuează

că lucrarea executată este proprietatea antreprenorului până la predarea ei,

precum și a dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., prin aceea că s-a

acordat reclamanților mai mult decât au cerut.

În considerarea

acestor argumente, instanța supremă a constatat nulitatea absolută a

contractului de concesiune din 17 august 1998 intervenit între Consiliul Local

al Municipiului Cluj Napoca și A.V., a contractului de antrepriză nr. x/1993

încheiat între pârâta SC T.C. SA și A.V., privitor la spațiul în litigiu, a

constatat că beneficiarii lucrării executate de pârâtă sunt intervenienții B.M.G.

și B.I.M. și a respins excepția lipsei calității procesuale a pârâților

Consiliul Local al Municipiului Cluj Napoca și Municipiul Cluj Napoca, prin

Primar și a intervenienților B.M.G. și B.I.M.

La 05

decembrie 2014, revizuenții A.C.M., A.E. și A.S.L. au formulat, în temeiul art.

322 pct. 5 C. proc. civ., o cerere de revizuire a deciziei nr. 3786 din 21

noiembrie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

comercială, în Dosarul nr. 2413/33/2006.

În motivare,

autorii căii de atac au susținut că împotriva lor, numiții B.M.G. și B.I.M. au

formulat în luna noiembrie 2011 o plângere penală, înregistrată sub nr.

475/P/2011 pe rolul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, în cadrul

căruia au tins să obțină anularea contractului de vânzare-cumpărare având ca

obiect spațiul comercial ce constituie obiectul litigiului finalizat prin

decizia a cărei revizuire se cere.

În continuare,

au arătat că la 18 noiembrie 2014, revizuienta A.S.L., studiind dosarul nr.

475/P/2011 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, a descoperit

adresele din 17 octombrie 2014 și din 04 noiembrie 2014, transmise de SC T.C.

SA, în cuprinsul cărora aceasta afirma că: „Nu am fost, nu suntem și nu am

pretins cu nici un prilej dreptul de proprietate asupra imobilului apartament

arătat de către dvs. Nu l-am avut înscris în contabilitate și nu îl avem

înscris nici în prezent,", precum și că „La data prezentei, precum și încă

din anul 1999, în evidențele contabile ale societății, nu a fost și nu este

înregistrat imobilul în litigiu și nici nu este înregistrată o creanță față de

părțile din dosar și nici nu apare această înregistrare în Registrul de

mijloace (s.n. Registrul Inventar).

”

În raport

de conținutul acestor înscrisuri, revizuenții au susținut că în considerentele

deciziei a cărei revizuire o solicită, instanța de recurs a reținut în mod

eronat că imobilul spațiu comercial nr. 6, situat în municipiul Cluj-Napoca,

str. Primăverii, tronson D, având nr. top 23404/2/VI se regăsea în patrimoniul

intimatei-antreprenoare SC T.C. SA și că aceasta era îndreptățită să transfere

dreptul de proprietate asupra acestuia prin contractul de vânzare-cumpărare

preliminar nr. y/1996, încheiat între SC T.C. SA, în calitate de antreprenor,

și pârâții B.M.G. și B.I.M., în calitate de beneficiari.

Astfel,

autorii căii de atac au arătat că Registrul de mijloace fixe, respectiv

Registrul Inventar, la care se face trimitere în cele două adrese anterior

menționate constituie un înscris doveditor esențial, reținut cu rea-credintă de

reprezentanții legali și convenționali ai intimatei-antreprenoare SC T.C. SA,

fiind astfel îndeplinite condițiile statuate de art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

pentru admisibilitatea cererii de revizuire.

Pentru

aceste argumente, revizuenții au solicitat revizuirea Deciziei nr. 3786 din 21

noiembrie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

comercială, și, în rejudecare, respingerea recursului declarat de pârâta SC T.C.

SA și intervenientul B.M.G. împotriva deciziei nr. 140 din 28 septembrie 2006 a

Curții de Apel Cluj, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, cu

cheltuieli de judecată.

La 17

februarie 2015 și la 19 februarie 2015, intimații SC T.C. SA, B.I.M. și B.M.G.

au depus la dosar întâmpinări, prin care au invocat excepțiile tardivității și

inadmisibilității cererii de revizuire iar, în subsidiar au solicitat

respingerea acesteia ca nefondată.

În motivarea

tardivității formulării cererii de revizuire, intimații au susținut că în

raport cu data pronunțării deciziei irevocabile atacate, 21 noiembrie 2007,

declararea căii extraordinare de retractare la 05 decembrie 2014 a fost făcută

la depășirea termenului de o lună de la data descoperirii înscrisurile invocate,

reglementat de art. 324 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

În susținerea

excepției inadmisibilității cererii de revizuire, intimatul B.M.G. a arătat că

decizia atacată, deși este irevocabilă, pronunțată fiind în faza procesuală a

recursului, nu evocă fondul, prin aceea că nu reține o schimbare a stării de

fapt în cauză, modificarea deciziei instanței de apel fiind consecința

reevaluării cadrului juridic aplicabil în speță.

De

asemenea, toți intimații au susținut că adresele nr. 830 din 17 octombrie 2014

și nr. 971 din 04 noiembrie 2014, nu constituie înscrisuri doveditoare în

sensul art. 322 pct. 5 C. proc. civ., fiind ulterioare deciziei atacate, iar

Registrul mijloace fixe nu a fost depus la dosar și nici nu s-a dovedit a fi

fost reținut de societatea-antreprenor sau de către intervenienți sau

neprezentat instanței dintr-o împrejurare mai presus de voința reclamanților,

revizuenții din calea de atac pendinte.

Înalta Curte,

analizând cu prioritate admisibilitatea căii de atac de retractare, în baza art.

326 alin. 3 teza I C. proc. civ., reține următoarele:

Revizuenții

și-au fundamentat cererea pe dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ.,

potrivit cărora, revizuirea unei hotărâri pronunțate de o instanță de recurs,

care evocă fondul, poate fi cerută dacă după darea hotărârii s-au descoperit

înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi

înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților.

Ca

atare, pentru admisibilitatea căii de atac de retractare, legiuitorul a impus

îndeplinirea cumulativă a mai multor condiții, între care: hotărârea instanței

de recurs a cărei revizuire se cere să evoce fondul, înscrisul invocat să fi

existat în momentul judecării procesului finalizat prin hotărârea atacată; el

să nu fi fost cunoscut de instanță și să fi fost determinant pentru

soluționarea litigiului, iar partea care îl invocă să fi fost împiedicată a-l

prezenta instanței care a pronunțat hotărârea atacată din motive mai presus de

voința ei sau pentru că a fost reținut de partea potrivnică.

În speță,

Decizia nr. 3786 din 21 noiembrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

comercială, este o hotărâre pronunțată în recurs, care evocă fondul, de vreme

ce se critică doar soluția de admitere a recursului pârâtei și intervenientului

B.M.G., care a avut drept consecință modificarea deciziei instanței de apel.

În ceea

ce privește înscrisul nou invocat, respectiv Registrul mijloace fixe (Registrul

Inventar), revizuenții au susținut că dintr-o împrejurare mai presus de voința

lor ca părți în proces, nu au avut acces la acesta, fiind reținut de partea

potrivnică SC T.C. SA, și, în consecință nu l-au putut prezenta instanței de

recurs, neputând astfel dovedi cele susținute în mod constant, respectiv faptul

că spațiul în litigiu nu se regăsea în patrimoniul societății antreprenoare.

Însă,

simpla împrejurare că revizuenții afirmă că au descoperit înscrisurile noi după

pronunțarea hotărârii atacate nu justifică, prin ea însăși, revizuirea, fiind

absolut necesar ca partea care promovează aceasta cale extraordinară de atac să

facă dovada imposibilității prezentării înscrisurilor respective în fața

instanței care a pronunțat hotărârea, a cărei revizuire se cere, dintr-o

împrejurare mai presus de voința sa ori din cauza reținerii lui de părțile

potrivnice.

În cauză,

revizuenții nu au făcut dovada împiedicării de a prezenta registrul în fața

instanței de recurs din împrejurări insurmontabile și nici că intimata-pârâtă

ar fi reținut înscrisul, în condițiile în care aceștia aveau posibilitatea ca,

în temeiul art. 305 raportat la art. 172 C. proc. civ., să solicite instanței

să-i pună în vedere pârâtei antreprenor să-l depună la dosar, dar nu au inițiat

acest demers.

Se

impune în acest context concluzia că în cauză nu există nici o dovadă cu privire

la existența unei împrejurări mai presus de voința revizuenților de a-și

procura acest înscris pe parcursul procesului sau care să ateste reținerea lui

de către intimata-pârâtă.

În considerarea

celor ce preced, constatând că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile pentru

admisibilitatea cererii de revizuire prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ.,

text de lege pe care revizuenții și-au întemeiat calea extraordinară de atac

exercitată, Înalta Curte, în baza art. 326 C. proc. civ., va respinge cererea

de revizuire ca inadmisibilă.

Totodată,

având în vedere că revizuenții au căzut în pretenții, iar intimații B.M.G. și SC

T.C. SA au solicitat și au făcut dovada cheltuielilor de judecată efectuate în

această fază procesuală, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 274 alin. (1)

C. proc. civ., va obliga autorii căii de atac la plata către intimatul B.M.G. a

sumei de 1.671 lei și către intimata SC T.C. SA a sumei de 3.000 lei, cu titlu

de cheltuieli de judecată.

În ceea

ce privește cererea de plată a cheltuielilor de judecată formulată de intimatul

B.I.M., Înalta Curte o va respinge, reținând că acesta nu a făcut dovada

efectuării lor.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge

ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de revizuenții A.C.M., A.E. și A.S.L.

împotriva Deciziei nr. 3786 din 21 noiembrie 2007, pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție, secția comercială, în Dosarul nr. 2413/33/2006.

Obligă

pe revizuenți la plata către intimatul B.M.G. a sumei de 1.671 lei și către intimata

SC T.C. SA a sumei de 3.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Respinge

ca nefondată cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de

intimatul B.I.M.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 27 februarie 2015.