ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 682/2015

Asupra cererii de revizuire de față, constată următoarele: Prin sentința nr. 46/ C din 17 ianuarie 2006, Tribunalul Comercial Cluj a admis acțiunea precizată, extinsă și completată formulată de reclamantul A.V. (decedat) și continuată de moștenitorii A.E., A.S.L. și A.C.M. împotriva pârâților SC T.C. SA, B.M.G. și B.I.M. și, în consecință: - a obligat pârâta SC T.C. SA, în calitate de antreprenor și pârâții B.M.G. și B.I.M., în calitate de posesori de fapt, să predea reclamanților obiectul contractului global nr. x/1993, respectiv spațiul comercial nr. 6, situat în Cluj-Napoca; - a obligat pârâta SC T.C. SA să finalizeze lucrarea menționată pe cheltuiala sa, iar în caz de neexecutare, au fost autorizați reclamanții să efectueze lucrările restante prin mijloace proprii, dar pe cheltuiala pârâtei, constând în contravaloarea manoperei necesare; - a obligat pârâta SC T.C.

SA să plătească reclamanților suma de 350.000.000 ROL, cu titlu de penalități de întârziere contractuale, de 5% pe zi de întârziere, calculate la suma de 13.529.015 ROL, cu începere de la 01 ianuarie 1995; - a constatat că a operat compensarea legală între creanța reclamanților în sumă de 350.000.0000 ROL, reprezentând penalitățile de întârziere și creanța pârâtei SC T.C. SA în sumă de 190.546.299 ROL, reprezentând contravaloarea lucrărilor executate la spațiul comercial menționat, până la sfârșitul lunii mai 1998; - a constatat stinse de drept creanțele reciproce ale părților până la cotitatea celei mai mici, respectiv până la limita sumei de 190.546.299 ROL; - a obligat pârâta SC T.C.

SA să plătească reclamanților doar suma de 159.453.701 ROL cu titlu de penalități de întârziere contractuale, calculate până la sfârșitul lunii mai 1998, din totalul sumei reprezentând penalitățile la plata cărora a fost obligată; - a constatat că adresa din 18 ianuarie 1995, emisă de Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca nu constituie mandat valabil dat pârâtei SC T.C. SA, pentru organizarea licitației din 09 ianuarie 1996, cu privire la spațiul în cauză; - a constatat nulitatea absolută a licitației din 09 ianuarie 1996, organizată de pârâta SC T.C. SA pentru vânzarea spațiului comercial, conform proiectului de execuție nr. y/1993, întocmit de SC I.P.C. SA; - a constatat nulitatea absolută a contractului preliminar de vânzare-cumpărare nr. X/1996, încheiat între SC T.C.

SA și pârâții B.M.G. și B.I.M. - a obligat pârâta SC T.C. SA să plătească reclamanților suma de 875,25 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; - a obligat în solidar pârâții să plătească părții reclamanților suma de 21.781,81 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; - a respins cererea reconvențională formulată de pârâta SC T.C. SA; - a admis excepțiile invocate de reclamanți și a respins cererea de chemare în judecată a altor persoane, formulată de SC T.C. SA în baza art. 57 C. proc. civ. împotriva Consiliului Local al Municipiului Cluj-Napoca și a Municipiului Cluj-Napoca, prin Primar, pentru lipsa calității procesuale active/ pasive a acestora; - a admis excepția invocată de reclamanți cu privire la lipsa calității procesuale active a intervenienților în interes propriu B.M.G.

și B.I.M. pentru a formula cererea în constatarea calității de actuali beneficiari ai lucrărilor executate de pârâta SC T.C. SA la spațiul în cauză. - a respins cererea de intervenție în interes propriu formulată de către intervenienții B.M.G. și B.I.M. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamantului A.V. i s-a repartizat spre cumpărare un spațiu comercial în suprafață de 128 m.p., situat la parterul unui bloc în construcție identificat drept B.1 Mănăștur. A mai notat că între acest reclamant, în calitate de investitor și pârâta SC T.C. SA, în calitate de antreprenor general, s-a încheiat contractul global de antrepriză nr. X/1993, împreună cu trei anexe, care îmbracă forma unui veritabil contract de adeziune.

Examinând susținerea pârâtei potrivit căreia acest contract este nul absolut pentru neîndeplinirea condiției prealabile a existenței unei repartiții, prima instanță a înlăturat-o, apreciind că probele relevă că reclamantul a fost înștiințat în scris asupra admiterii cererii de repartizare a spațiului comercial în discuție, iar un asemenea script constituie un început de dovadă scrisă cu privire la existența actului administrativ individual de autoritate, care se coroborează cu prezumția de legalitate de care se bucură aceste acte în general. În considerarea acestor argumente, tribunalul a apreciat că cererea reconvențională, prin care s-a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de antrepriză, este nefondată, motiv pentru care a respins-o.

În continuare, prima instanță a analizat modul în care părțile și-au executat obligațiile contractuale și a subliniat că la data declarației unilaterale de reziliere emisă de pârâtă, reclamantul nu era în culpă pentru neexecutarea obligațiilor care îi reveneau, dar și că pârâta era de drept în întârziere pentru nerespectarea propriilor sale angajamente, așa încât a reținut că rezilierea nu a operat în baza pactului comisoriu de gradul II. În ceea ce privește contractul de concesiune din 17 august 1998, tribunalul a constatat că acesta s-a încheiat având la bază H.C.L. din 14 iulie 1998, reclamantului fiindu-i concesionat pentru o perioadă de 99 de ani terenul în suprafață de 15 m.p., aferent spațiului comercial în discuție.

în urma demersurilor pârâtei și ale intervenienților, Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca a emis H.C.L. din 22 aprilie 1999, prin care a revocat H.C.L. din 14 iulie 1998. Din această perspectivă, a examinat capătul de cerere reconvențional prin care pârâta a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de concesiune și l-a respins, notând că deși H.C.L. din 14 iulie 1998 a fost revocată, ea a existat și a produs efecte la data încheierii contractului de concesiune. De aceea, tribunalul a considerat că revocarea actului administrativ de autoritate, deși legală, este lipsită de efecte juridice. În ceea ce privește cererea de chemare în judecată a altor persoane, prima instanță a respins-o ca fiind îndreptată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală, motivat de faptul că nici Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca și nici Municipiul Cluj-Napoca, prin Primar, nu invocă aceleași drepturi ca și reclamantul.

Sub aspectul cererii de intervenție în interes propriu, prima instanță a admis excepția lipsei calității procesuale active a intervenienților B.M.G. și B.I.M. pentru a pretinde să li se constate calitatea de actuali beneficiari ai lucrărilor executate de pârâtă la spațiul comercial în cauză, reținând că la data încheierii antecontractului intervenienților era valabil încheiat și în derulare contractul global de antrepriză nr. x/1993, așa încât cei doi intervenienți nu pot să opună reclamantului niciun drept asupra lucrărilor executate.

Cât privește solicitarea de reziliere a contractului nr. x/1993, formulată pe calea acțiunii oblice, tribunalul a reținut că nu sunt împlinite cerințele art. 974 C. civ., respectiv nu există starea de insolvabilitate a pârâtei debitoare; mai mult decât atât, efectul eventualei admiterii a unei acțiuni oblice este readucerea bunului în patrimoniul debitoarei, iar în acest context, prima instanță a apreciat că spațiul nu s-a aflat niciodată în patrimoniul pârâtei debitoare. În ceea ce privește acțiunea principală, astfel cum a fost precizată, completată și extinsă, tribunalul a subliniat că principala obligație care revine antreprenorului este aceea de a executa lucrarea în termenul contractual și de a o preda beneficiarului.

De aceea, a obligat pârâta, dar și pe numiții B.M.G. și B.I.M. - față de care acțiunea principală a fost extinsă -, care se află în posesia de fapt a lucrării, să predea spațiul comercial către reclamant. în acest context, a subliniat că posesia pârâților persoane fizice nu a mai fost exercitată în mod util de când aceștia au cunoscut viciul titlului lor.

Dând eficiență clauzei penale stipulate în art. 15 alin. (3) din Anexa 2 la contractul global nr. x/1993, prima instanță a obligat pârâta să plătească reclamanților penalități în sumă de 350.000.000 ROL, calculate cu începere de la 01 ianuarie 1995. În temeiul art. 1143 - 1144 C. civ., a compensat această creanță cu cea în cuantum de 190.546.299 ROL, reprezentând creanța pârâtei persoană juridică derivată din contravaloarea lucrărilor executate la spațiul comercial până la sfârșitul lunii mai 1998. Față de dispozițiile art. 1073, art. 1075 și art. 1077 C. civ., instanța de fond a obligat pârâta să finalizeze lucrarea pe cheltuiala sa, iar în caz de neexecutare, a autorizat reclamanții să o execute, prin mijloace proprii, dar pe cheltuiala pârâtei.

În ceea ce privește licitația organizată de către pârâta antreprenor la data de 09 ianuarie 1996 pentru vânzarea spațiului comercial în cauză, prima instanță a examinat cu prioritate problema dreptului de proprietate asupra lucrărilor executate până la acel moment și, în raport de prevederile art. 1482 C. civ., a apreciat că dreptul real de proprietate îi revenea deja reclamantului la data organizării licitației, așa încât pârâta a oferit spre vânzare un bun asupra căruia nu deținea nici un titlu; de aceea a constatat nulitatea absolută a licitației din 09 ianuarie 1996, notând și că adresa nr. 1060/18 ianuarie 1995 emisă de către Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca nu reprezintă un mandat special dat pârâtei pentru organizarea licitației, întrucât lipsește o hotărâre de Consiliu Local sau vreun titlu executoriu pentru vânzarea spațiului.

Ca o consecință, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare preliminar nr. 7/1996 încheiat între pârâți, pentru cauză ilicită, constând în fraudarea intereselor proprietarului spațiului, toate părțile contractante cunoscând sau trebuind să cunoască faptul că titlul invocat de promitentul vânzător este cel puțin discutabil. A făcut aplicarea prevederilor art. 274 și 277 C. proc. civ. Împotriva acestei sentințe, au declarat apel pârâta SC T.C. SA si intervenienții B.M.G. și B.I.M., ambele apeluri fiind respinse ca nefondate prin Decizia civilă nr. 140 din 28 septembrie 2006, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a răspuns detaliat fiecăreia dintre criticile formulate de pârâtă și de intervenienți, înlăturându-le motivat și reținând, în esență, că soluția primei instanțe este temeinică și legală, fiind rezultatul corectei aplicări a normelor legale incidente la situația de fapt riguros stabilită prin interpretarea coroborată a probatoriului administrat. Prin Decizia nr. 3786 din 21 noiembrie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Comercială a respins recursul declarat de reclamanții A.C.M., A.E. și A.S.L. împotriva Deciziei nr. 140 din 28 septembrie 2006 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal; a admis recursul declarat de pârâta SC T.C.

SA și de intervenientul B.M.G., împotriva aceleiași decizii, pe care a modificat-o, în sensul admiterii apelurilor formulate de pârâta SC T.C. SA și de intervenienții B.M.G. și B.I.M. împotriva Sentinței nr. 46 din 17 ianuarie 2006 a Tribunalului Comercial Cluj, pe care a schimbat-o, în sensul respingerii acțiunii principale și admiterii cererii reconvenționale și a cererilor de intervenție și, în consecință, a constatat nulitatea absolută a contractului de concesiune nr. 33310 din 17 august 1998 încheiat între Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca și A.V. și a contractului de antrepriză nr. x/1993, a constatat că beneficiarii lucrărilor executate de pârâtă sunt intervenienții, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Consiliul Local al Municipiului Cluj Napoca, Municipiul Cluj Napoca prin Primar și intervenienților B.M.G.

și B.I.M. și i-a obligat pe reclamanți la plata sumei de 14.275,6 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în fond, apel și recurs către recurenta-pârâtă și recurentul-intervenient. Pentru a decide în acest sens, instanța supremă a reținut, referitor la recursul declarat de recurenții-reclamanți, că autorii căii de atac au criticat decizia recurată exclusiv sub aspectul soluției de respingere a excepțiilor nulității declarațiilor de apel formulate de pârâtă și intervenienții în interes propriu și tardivității declarării apelului de către intervenienți și sub aspectul netimbrării apelului declarat de intervenienți.

Astfel, verificând actele dosarului din perspectiva acestor critici a reținut că instanța de prim control judiciar a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 20 alin. (2) coroborat cu art. 18 cu aplicarea art. 11 alin. (1) din Legea nr. 146/1997 cu modificările și completările ulterioare, stabilind în sarcina apelanților obligația solidară de a achita suma de 3.017,10 lei, cu titlu de taxă judiciară de timbru și 5,75 lei, timbru judiciar. De asemenea, a apreciat că instanța de apel a verificat regularitatea declarării, depunerii, înregistrării apelului și a motivelor de apel din perspectiva condițiilor impuse de art. 287 alin. (1) pct. 5 și alin. (2) C. proc. civ., cu aplicarea art. art. 133 alin. (2) și art. 69 alin. (2) C. proc.

civ. și că în mod corect a respins prin încheierea de ședință din data de 07 septembrie 2006 excepțiile nulității cererilor de apel formulate de pârâtă și intervenienții în interes propriu și tardivității declarării apelului de către intervenienți ca neîntemeiate. Referitor la recursul declarat de pârâta SC T.C. SA și intervenientul B.M.G., Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, a apreciat că este fondat sub aspectul criticilor formulate subsumat motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ. Astfel, instanța supremă a cenzurat legalitatea deciziei recurate prin prisma existenței cererii reconvenționale formulată în rejudecare după casare, care a fost ignorată în aprecierea cadrului procesual în cauză, și a îndrumărilor deciziei de casare.

În acest sens, a reținut că decizia atacată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 315 C. proc. civ., în condițiile în care a menținut hotărârea primei instanțe, care în rejudecare după casarea cu trimitere nu a respectat indicațiile instanței de recurs, referitoare la stabilirea temeiului legal care a stat la baza raporturilor juridice dintre reclamant și pârâta antreprenoare, la stabilirea drepturilor reclamantului asupra construcției născute din contract, la verificarea îndeplinirii de către părți a obligațiilor asumate, a termenului în care reclamantul trebuia să prezinte autorizația de construire pe numele său și a plăților efectuate, motivul refuzului de plată, concesiunea terenului și analiza probelor în întregime.

De asemenea, instanța de recurs a reținut că decizia atacată a fost dată cu aplicarea greșită a Legii nr. 50/1991, a art. 1478-1479 C. civ., care statuează că lucrarea executată este proprietatea antreprenorului până la predarea ei, precum și a dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., prin aceea că s-a acordat reclamanților mai mult decât au cerut. În considerarea acestor argumente, instanța supremă a constatat nulitatea absolută a contractului de concesiune din 17 august 1998 intervenit între Consiliul Local al Municipiului Cluj Napoca și A.V., a contractului de antrepriză nr. x/1993 încheiat între pârâta SC T.C. SA și A.V., privitor la spațiul în litigiu, a constatat că beneficiarii lucrării executate de pârâtă sunt intervenienții B.M.G.

și B.I.M. și a respins excepția lipsei calității procesuale a pârâților Consiliul Local al Municipiului Cluj Napoca și Municipiul Cluj Napoca, prin Primar și a intervenienților B.M.G. și B.I.M. La 05 decembrie 2014, revizuenții A.C.M., A.E. și A.S.L. au formulat, în temeiul art. 322 pct. 5 C. proc. civ., o cerere de revizuire a deciziei nr. 3786 din 21 noiembrie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, în Dosarul nr. 2413/33/2006. În motivare, autorii căii de atac au susținut că împotriva lor, numiții B.M.G. și B.I.M. au formulat în luna noiembrie 2011 o plângere penală, înregistrată sub nr. 475/P/2011 pe rolul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, în cadrul căruia au tins să obțină anularea contractului de vânzare-cumpărare având ca obiect spațiul comercial ce constituie obiectul litigiului finalizat prin decizia a cărei revizuire se cere.

În continuare, au arătat că la 18 noiembrie 2014, revizuienta A.S.L., studiind dosarul nr. 475/P/2011 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, a descoperit adresele din 17 octombrie 2014 și din 04 noiembrie 2014, transmise de SC T.C. SA, în cuprinsul cărora aceasta afirma că: „Nu am fost, nu suntem și nu am pretins cu nici un prilej dreptul de proprietate asupra imobilului apartament arătat de către dvs. Nu l-am avut înscris în contabilitate și nu îl avem înscris nici în prezent,", precum și că „La data prezentei, precum și încă din anul 1999, în evidențele contabile ale societății, nu a fost și nu este înregistrat imobilul în litigiu și nici nu este înregistrată o creanță față de părțile din dosar și nici nu apare această înregistrare în Registrul de mijloace (s.n.

Registrul Inventar). ” În raport de conținutul acestor înscrisuri, revizuenții au susținut că în considerentele deciziei a cărei revizuire o solicită, instanța de recurs a reținut în mod eronat că imobilul spațiu comercial nr. 6, situat în municipiul Cluj-Napoca, str. Primăverii, tronson D, având nr. top 23404/2/VI se regăsea în patrimoniul intimatei-antreprenoare SC T.C. SA și că aceasta era îndreptățită să transfere dreptul de proprietate asupra acestuia prin contractul de vânzare-cumpărare preliminar nr. y/1996, încheiat între SC T.C. SA, în calitate de antreprenor, și pârâții B.M.G. și B.I.M., în calitate de beneficiari. Astfel, autorii căii de atac au arătat că Registrul de mijloace fixe, respectiv Registrul Inventar, la care se face trimitere în cele două adrese anterior menționate constituie un înscris doveditor esențial, reținut cu rea-credintă de reprezentanții legali și convenționali ai intimatei-antreprenoare SC T.C.

SA, fiind astfel îndeplinite condițiile statuate de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. pentru admisibilitatea cererii de revizuire. Pentru aceste argumente, revizuenții au solicitat revizuirea Deciziei nr. 3786 din 21 noiembrie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, și, în rejudecare, respingerea recursului declarat de pârâta SC T.C. SA și intervenientul B.M.G. împotriva deciziei nr. 140 din 28 septembrie 2006 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, cu cheltuieli de judecată. La 17 februarie 2015 și la 19 februarie 2015, intimații SC T.C. SA, B.I.M. și B.M.G. au depus la dosar întâmpinări, prin care au invocat excepțiile tardivității și inadmisibilității cererii de revizuire iar, în subsidiar au solicitat respingerea acesteia ca nefondată.

În motivarea tardivității formulării cererii de revizuire, intimații au susținut că în raport cu data pronunțării deciziei irevocabile atacate, 21 noiembrie 2007, declararea căii extraordinare de retractare la 05 decembrie 2014 a fost făcută la depășirea termenului de o lună de la data descoperirii înscrisurile invocate, reglementat de art. 324 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. În susținerea excepției inadmisibilității cererii de revizuire, intimatul B.M.G. a arătat că decizia atacată, deși este irevocabilă, pronunțată fiind în faza procesuală a recursului, nu evocă fondul, prin aceea că nu reține o schimbare a stării de fapt în cauză, modificarea deciziei instanței de apel fiind consecința reevaluării cadrului juridic aplicabil în speță.

De asemenea, toți intimații au susținut că adresele nr. 830 din 17 octombrie 2014 și nr. 971 din 04 noiembrie 2014, nu constituie înscrisuri doveditoare în sensul art. 322 pct. 5 C. proc. civ., fiind ulterioare deciziei atacate, iar Registrul mijloace fixe nu a fost depus la dosar și nici nu s-a dovedit a fi fost reținut de societatea-antreprenor sau de către intervenienți sau neprezentat instanței dintr-o împrejurare mai presus de voința reclamanților, revizuenții din calea de atac pendinte. Înalta Curte, analizând cu prioritate admisibilitatea căii de atac de retractare, în baza art. 326 alin. 3 teza I C. proc. civ., reține următoarele: Revizuenții și-au fundamentat cererea pe dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc.

civ., potrivit cărora, revizuirea unei hotărâri pronunțate de o instanță de recurs, care evocă fondul, poate fi cerută dacă după darea hotărârii s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților. Ca atare, pentru admisibilitatea căii de atac de retractare, legiuitorul a impus îndeplinirea cumulativă a mai multor condiții, între care: hotărârea instanței de recurs a cărei revizuire se cere să evoce fondul, înscrisul invocat să fi existat în momentul judecării procesului finalizat prin hotărârea atacată; el să nu fi fost cunoscut de instanță și să fi fost determinant pentru soluționarea litigiului, iar partea care îl invocă să fi fost împiedicată a-l prezenta instanței care a pronunțat hotărârea atacată din motive mai presus de voința ei sau pentru că a fost reținut de partea potrivnică.

În speță, Decizia nr. 3786 din 21 noiembrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, este o hotărâre pronunțată în recurs, care evocă fondul, de vreme ce se critică doar soluția de admitere a recursului pârâtei și intervenientului B.M.G., care a avut drept consecință modificarea deciziei instanței de apel. În ceea ce privește înscrisul nou invocat, respectiv Registrul mijloace fixe (Registrul Inventar), revizuenții au susținut că dintr-o împrejurare mai presus de voința lor ca părți în proces, nu au avut acces la acesta, fiind reținut de partea potrivnică SC T.C. SA, și, în consecință nu l-au putut prezenta instanței de recurs, neputând astfel dovedi cele susținute în mod constant, respectiv faptul că spațiul în litigiu nu se regăsea în patrimoniul societății antreprenoare.

Însă, simpla împrejurare că revizuenții afirmă că au descoperit înscrisurile noi după pronunțarea hotărârii atacate nu justifică, prin ea însăși, revizuirea, fiind absolut necesar ca partea care promovează aceasta cale extraordinară de atac să facă dovada imposibilității prezentării înscrisurilor respective în fața instanței care a pronunțat hotărârea, a cărei revizuire se cere, dintr-o împrejurare mai presus de voința sa ori din cauza reținerii lui de părțile potrivnice. În cauză, revizuenții nu au făcut dovada împiedicării de a prezenta registrul în fața instanței de recurs din împrejurări insurmontabile și nici că intimata-pârâtă ar fi reținut înscrisul, în condițiile în care aceștia aveau posibilitatea ca, în temeiul art. 305 raportat la art. 172 C. proc.

civ., să solicite instanței să-i pună în vedere pârâtei antreprenor să-l depună la dosar, dar nu au inițiat acest demers. Se impune în acest context concluzia că în cauză nu există nici o dovadă cu privire la existența unei împrejurări mai presus de voința revizuenților de a-și procura acest înscris pe parcursul procesului sau care să ateste reținerea lui de către intimata-pârâtă. În considerarea celor ce preced, constatând că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile pentru admisibilitatea cererii de revizuire prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., text de lege pe care revizuenții și-au întemeiat calea extraordinară de atac exercitată, Înalta Curte, în baza art. 326 C. proc. civ., va respinge cererea de revizuire ca inadmisibilă.

Totodată, având în vedere că revizuenții au căzut în pretenții, iar intimații B.M.G. și SC T.C. SA au solicitat și au făcut dovada cheltuielilor de judecată efectuate în această fază procesuală, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va obliga autorii căii de atac la plata către intimatul B.M.G. a sumei de 1.671 lei și către intimata SC T.C. SA a sumei de 3.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. În ceea ce privește cererea de plată a cheltuielilor de judecată formulată de intimatul B.I.M., Înalta Curte o va respinge, reținând că acesta nu a făcut dovada efectuării lor.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de revizuenții A.C.M., A.E. și A.S.L. împotriva Deciziei nr. 3786 din 21 noiembrie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, în Dosarul nr. 2413/33/2006. Obligă pe revizuenți la plata către intimatul B.M.G. a sumei de 1.671 lei și către intimata SC T.C. SA a sumei de 3.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. Respinge ca nefondată cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimatul B.I.M. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 februarie 2015.