ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1329/2015

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 15 mai 2012 sub număr de Dosar 19855/299/2012, reclamanta SC GFS I.R. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC BCR A.V.I.G. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, să dispună anularea clauzei abuzive introdusă la art. 7.10 pct. 2 din condițiile generale ale poliței de asigurare seria BC nr. xxx privind dreptul asigurătorului de a achita despăgubirile în caz de furt, într-un termen de 30 de zile lucrătoare de la depunerea ultimului document solicitat de asigurător, obligarea pârâtei la plata sumei de 125.034 euro (echivalent în RON la data plății), precum și la plata dobânzii legale începând cu data introducerii acțiunii, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 969 C. civ., art. 1073 C. civ., ale Legii nr. 136/1995, art. 112 C. proc. civ. și ale Legii nr. 193/2000. Prin cererea precizatoare depusă la 6 septembrie 2012, reclamanta a arătat că denumirea actuală a pârâtei este SC O.V.I.G. SA. Prin întâmpinare, pârâta SC O.V.I.G. SA a invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 1 București și excepția inadmisibilității, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. Prin Sentința civilă nr. 485 din 16 ianuarie 2013 pronunțată în Dosarul nr. 19855/299/2012, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă cauza a fost înregistrată la data de 05 martie 2013 sub număr de Dosar 9307/3/2013. Prin cererea depusă la 1 aprilie 2013, reclamanta SC GFS I.R. SRL a arătat că înțelege să renunțe la judecarea primului capăt de cerere privind anularea clauzei abuzive, instanța luând act de voința părții prin încheierea de ședință din 1 aprilie 2013. Prin Sentința civilă nr. 697 din 17 februarie 2014, pronunțată în Dosarul 9307/3/2013, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanta SC GFS I.R. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC O.V.I.G. SA.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a arătat că reclamanta a învestit instanța cu o cerere în realizare, personală, solicitând angajarea răspunderii civile contractuale a pârâtei O. în baza Contractului de asigurare nr. xxx din 23 martie 2011 având ca obiect asigurarea stocurilor de marfă la valoarea de 370.000 euro. Din Adresa nr. 2.8939.034 din 5 septembrie 2011 a Biroului de Poliție TN Constanța Sud Agigea a rezultat că, la data de 13 aprilie 2011, ora 13:00, numitul I.M., angajat al SC E. a apelat serviciul de urgență 112, sesizând spargerea depozitului reclamantei, iar echipa de poliție a constatat spargerea butucului yalei de la ușa de acces, care se afla căzut în interiorul depozitului și faptul că o parte din marfă era răvășită.

În urma inventarierii mărfurilor existente în depozit, reclamanta a declarat un prejudiciu de 125.134 euro. Potrivit aceleiași adrese, la data de 24 martie 2011, prin urmare anterior producerii furtului, organele de poliție au luat măsura sancționării reclamantei potrivit Legii nr. 333/2003, deoarece s-a constatat că depozitul reclamantei nu este prevăzut cu pază sau firme specializate de monitorizare, nu are camere de supraveghere, iar sistemul de alarmă este prevăzut în interiorul depozitului care este antifonat, făcând astfel imposibil de auzit alarma în exterior, în cazul producerii unui eveniment.

Analizând raportul de inspecție, anexa la polița de asigurare nr. xxx din 23 martie 2011, instanța a constatat că, la data încheierii asigurării, reclamanta prin reprezentantul său a bifat „pază permanentă" și „sisteme de alarmă automate conectate la unități specializate". În opinia tribunalului, această declarație nu corespunde realității și reclamanta nu a asigurat protecția necesară depozitului de mărfuri. Astfel, s-a apreciat că reclamanta nu a făcut nicio dovadă că alarma prevăzută în interior și imposibil de auzit în exterior din cauza pereților antifonați era conectată la o unitate specializate. în cauză, un astfel de serviciu ar fi putut fi prestat în baza unui contract care nu a fost depus la dosar.

S-a reținut ca fiind neprobată susținerea reclamantei privind existența unei monitorizări prin agenții de pază angajați de C.N.A.P.M. SA. Nu a fost depus un act juridic încheiat cu firma de pază și nici condițiile în care s-a constituit depozitul din care să rezulte această împrejurare. Așa fiind, coroborând Adresa nr. 2.8939.034 din 5 septembrie 2011 a Biroului de Poliție TN Constanța Sud Agigea cu răspunsurile reclamantei la interogatoriu și raportul de inspecție, anexa la Polița de asigurare nr. xxx din 23 martie 2011, tribunalul a reținut, în esență, că depozitul, proprietatea reclamantei din care au fost sustrase mărfuri, nu prezenta un sistem de alarmă funcțional, neexistând nicio dovadă că acesta era conectat la un sistem de monitorizare al unei unități specializate.

Acest fapt a permis ridicarea unui număr semnificativ de bunuri, valoarea totală fiind de 125.034 euro. Astfel, s-a apreciat că este incident cazul de excludere prevăzut de art. 3.21 din condițiile generale, existând o neglijență gravă a reprezentantului legal al reclamantei care nu a asigurat monitorizarea permanentă a alarmei din interiorul depozitului. A fost reținută ca fiind neîntemeiată apărarea pârâtei privind cuantumul prejudiciului, deoarece, potrivit art. 7.6.2 din contract -condițiile generale - în cazul unei daune parțiale, pentru stocuri, despăgubirea este compusă din valoarea la data producerii evenimentului asigurat a părții din cantitatea totală care a fost avariată sau depreciată și care diminuează valoarea bunurilor respective.

La data de 19 aprilie 2011, după producerea cazului asigurat, reprezentanții părților au semnat un proces-verbal în care au fost constatate bunurile lipsă din gestiunea reclamantei. Expertul contabil desemnat în cauză a precizat că valoarea bunurilor furate este de 125.134 euro, precum și faptul că bunurile au fost înregistrate în contabilitate cu respectarea tuturor dispozițiilor legale. În plus, între data încheierii poliției - 23 martie 2011 și data producerii cazului asigurat - 13 aprilie 2011 s-a constatat că a trecut o foarte scurtă perioadă, iar asigurarea a fost realizată pentru stocul din care au fost sustrase bunurile, a căror contravaloare se solicită. Împotriva acestei sentințe, reclamanta SC GFS I.R.

SRL a formulat apel, solicitând repunerea în termenul de declarare a apelului, admiterea acestuia, desființarea hotărârii atacate și admiterea cererii de chemare în judecată. În motivarea întâmpinării, intimata a arătat, cu privire la cererea de repunere în termenul de apel, că se impune respingerea acesteia și respingerea apelului, ca tardiv formulat. În ședința publică din 15 ianuarie 2015, curtea a reținut ca fiind neîntemeiată excepția tardivității formulării apelului, constatând că sentința apelată nu a fost legal comunicată. La același termen de judecată a luat act că părțile nu au solicitat administrarea altor probe noi în apel ori readministrarea probelor din fața primei instanțe. Prin Decizia civilă nr. 25/A din 15 ianuarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC GFS I.R.

SRL prin lichidator judiciar B.I. IPURL. Instanța de control judiciar a reținut, în esență, că prima instanță a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, ținând seama de întregul material probator administrat, efectuând o corectă coroborare și apreciere a probelor, precum și o justă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente. S-a mai reținut că motivarea soluției în fapt și în drept a fost realizată amplu, riguros, complet, oferindu-se răspuns tuturor apărărilor părților, astfel încât instanța de apel și-a însușit în totalitate argumentele expuse în considerentele hotărârii atacate, completând motivarea soluției de respingere a cererii în pretenții, prin raportare la motivele de apel invocate de către apelanta reclamantă.

Raportat la situația de fapt reținută, instanța de apel a apreciat ca fiind legală și temeinică soluția de respingere a cererii în pretenții, formulată de reclamanta SC GFS I.R. SRL, atâta timp cât prejudiciul a fost produs ca urmare a comportamentului său neglijent și care a favorizat comiterea furtului prin neasigurarea unei paze corespunzătoare a locației în care se găseau bunurile asigurate. Astfel, s-a constatat că sistemele de asigurare ale depozitului reclamantei nu erau, la data producerii riscului asigurat, conforme cu cele declarate asigurătorului la momentul încheierii contractului de asigurare. În raportul de inspecție anexat poliței de asigurare și întocmit la aceeași dată, societatea reclamantă a declarat că deține pază permanentă, sisteme de alarmă automate și conectate prin unități specializate, fără a se face referire la pază aferentă Zonei Libere Agigea Sud Constanța.

Cu toate acestea, la momentul producerii furtului, depozitul din care au fost sustrase mărfurile nu beneficia de pază permanentă și prin unități specializate, iar sistemul de alarmă nu era conectat la vreo firmă specializată de monitorizare. Singura măsură de protecție se reduce la instalarea unui sistem de alarmă în interiorul depozitului, însă, din cauza pereților antifonați, acesta nu se făcea auzit în exterior, conform cercetării efectuate de organele de poliție și consemnate în Adresa nr. 2839034 din 5 septembrie 2011 emisă de Serviciul de Poliție Transporturi Maritime - Biroul de Poliție T.N. Constanța Sud Agigea. În condițiile în care apelanta reclamantă a declarat asigurătorului său că dispune de sisteme de alarmă automate și conectate prin unități specializate, aceasta avea obligația de a asigura paza eficientă a depozitului în modul declarat, respectiv prin monitorizare și prin firme de profil.

Neîndeplinirea acestei obligații se traduce într-o nerespectare culpabilă a contractului de asigurare, ceea ce justifică refuzul societății de asigurare de plată a despăgubirilor în limita sumei asigurate. Prin prezentul demers procesual apelanta reclamantă a susținut că și-a îndeplinit obligația de pază declarată prin aceea că depozitul este amplasat într-o zonă sigură, cu regim special de protecție, respectiv în Zona Liberă Constanța Sud Agigea. Aceste susțineri ale apelantei nu au fost în măsură să conducă la concluzia respectării obligațiilor contractuale asumate, atât timp cât societatea asigurată a declarat existența sistemelor de alarmă automate și conectate prin unități specializate, pază asigurată distinct de cea aferentă Zonei Libere în care era situat depozitul.

S-a reținut că, dacă apelanta reclamantă ar fi înțeles să nu asigure o pază distinctă de cea a Zonei Libere, avea obligația de a înștiința societatea de asigurare, pentru ca aceasta să poată încheia contractul de asigurare în deplină cunoștință de cauză și să poată evalua în mod corespunzător riscul asigurat, cu consecințe inclusiv asupra cuantumului primelor de asigurare. De asemenea, apelanta reclamantă a invocat asigurarea pazei în acord cu dispozițiile Legii nr. 333/2003, însă nu a administrat nicio dovadă în sensul că s-ar fi conformat acestor prevederi. Dimpotrivă, așa cum a rezultat din Adresa nr. 2839034 din 5 septembrie 2011 emisă de Serviciul de Poliție Transporturi Maritime - Biroul de Poliție T.N.

Constanța Sud Agigea, anterior producerii riscului asigurat, respectiv la data de 24 martie 2011, a fost întocmit un proces-verbal de contravenție seria AP nr. 1500379, prin care s-a aplicat sancțiunea avertismentului gestionarei reclamantei, fiind atenționată aceasta asupra asigurării pazei depozitului în concordanță cu Legea nr. 333/2003. Nu au putut fi primite apărările apelantei în sensul că nu avea voie să asigure paza corespunzătoare a depozitului său, dată fiind zona cu regim special în care era amplasat, acestea fiind contrazise tocmai de constatarea că depozitul era prevăzut cu un sistem de alarmă nemonitorizat și ineficient. Susținerile vizând existența unei paze permanente monitorizate prin agenții Zonei Libere Constanța au fost apreciate ca fiind lipsite de relevanță, atât timp cât societatea asigurată s-a obligat față de societatea de asigurare de a dota spațiul de depozitare cu sisteme de alarmă proprii și eficiente, monitorizate corespunzător.

Instanța de apel a conchis că apelanta-reclamantă nu și-a îndeplinit obligația de a asigura măsuri de protecție eficiente ale spațiului în care erau depozitate mărfurile asigurate. Așa fiind, s-a reținut că apelanta a dat dovadă de gravă neglijență pe perioada de derulare a contractului de asigurare prin aceea că nu a dotat depozitul cu sistemele de asigurare declarate, ceea ce a favorizat producerea furtului și amplificarea prejudiciului. Prin nemonitorizarea alarmei, coroborată cu antifonarea spațiului și imposibilitatea auzirii alarmei în exterior, s-a creat contextul propice sustragerii unei cantități însemnate de bunuri, a căror valoare se ridică la suma de 125.134 euro.

Prin urmare, conduita apelantei-reclamante se înscrie în clauza de excludere prevăzută de art. 3.21 din condițiile generale de asigurare, fiind în prezența unor daune produse și agravate din neglijența gravă a asiguratului, care nu a dotat spațiul în discuție cu sistemele de alarmă promise și eficiente. Invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., în termen legal, împotriva deciziei instanței de apel, reclamanta SC GFS I.R. SRL prin lichidator judiciar B.I. IPURL a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate și, în consecință, admiterea cererii de chemare în judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta a arătat, în esență, că instanța de apel a respins acțiunea formulată, reținând că ar fi vorba de o neglijență din partea societății reclamante care nu a asigurat monitorizarea permanentă a alarmei din interiorul depozitului și nu a înștiințat cu privire la acest aspect societatea de asigurări, fiind astfel vorba de un caz de excludere de la plata despăgubirilor. În opinia recurentei, situația de fapt reținută de instanța de apel nu corespunde realității. În acest context, susține ca fiind greșită aprecierea instanței în sensul că societatea reclamantă ar fi trebuit să învedereze societății de asigurare (societatea pârâtă) că paza prin unități de specializare se face prin unitățile existente în Zona Liberă, întrucât, în această zonă, dat fiind regimul extrem de strict, paza se asigură conform anexei 2 la Hotărârea nr. 410 din 16 august 1993, iar nimeni nu poate invoca necunoașterea legii.

Prin urmare, arată recurenta, atâta vreme cât se știa unde este amplasat depozitul implicit se cunoșteau și prevederile legale aplicabile în acea zonă și care nu permit pătrunderea altor agenți de pază externi. în acea zonă nu poate intra nimeni, dat fiind regimul extrem de strict, nici chiar în caz de declanșare a vreunei alarme. Singurii agenți care pot interveni sunt cei ai Zonei Libere, iar acest lucru este stabilit prin lege, nu din voința reclamantei sau a altcuiva. Ca atare, apreciază că nu avea de ce să învedereze intimatei prevederile legale, pe care aceasta din urmă ar fi trebuit să le cunoască, odată ce știa unde este amplasat depozitul. Cu privire la amplasamentul depozitului din care a avut loc furtul, respectiv zona liberă Constanța Sud, arată că depozitul în discuție se afla în incinta biroului vamal Constanța Sud Agigea, o zonă securizată, unde există toate mijloacele de pază posibile.

Mai mult decât atât, fiind vorba de o zonă cu un regim special, recurenta-reclamantă nu avea voie să instaleze camere de luat vederi sau orice alt sistem de pază organizat, fiind aplicabile dispozițiile art. 3 alin. (3) din Legea nr. 333/2003. În conformitate cu aceste prevederi legale, s-a asigurat paza prin montarea unei uși solide de acces în depozit, care se încuie cu o yală performantă și la care s-au atașat lacăte metalice. Pe lângă acestea, la intrarea în depozit există grilaje și obloane care au rolul de a împiedica accesul în interiorul acestora. Mijloacele de pază prevăzute de art. 3 alin. (3) din Legea nr. 333/2003 nu trebuie îndeplinite cumulativ și nici nu sunt exhaustive, paza putându-se realiza prin orice fel de mijloace, în speța de față, pe lângă grilaje și uși, fiind instalat un sistem de alarmă.

Regimul special al zonei, arată recurenta, face ca spațiul de aici să fie în permanență monitorizat de o firmă specializată de protecție și pază, iar accesul în perimetrul zonei libere se face numai după plata în prealabil a unei taxe. În plus, la nivelul fiecărei porți de acces sunt instalate sisteme video și bariere, iar agenții firmei de paza angajate de Compania Națională Administrația Porturilor Maritime SA Constanța asigură intrarea și ieșirea în această zona doar a persoanelor fizice sau autoturismelor care îndeplinesc condițiile legale în acest sens. Paza acestei zone se realizează, conform legii, exclusiv de către agenții Administrației Zonei Libere Constanța Sud, conform Anexei 2 la Hotărârea nr. 410 din 16 august 1993 privind înființarea zonei libere Constanta Sud - art. 6 din Regulamentul de organizare și funcționare a Regiei Autonome Administrația Zonei Libere Constanta Sud.

Toată această zonă este sub o supraveghere vamală atât de strictă, încât chiar și introducerea sau scoaterea mărfurilor din depozitul societății GFS I.R. SRL se face numai cu aprobarea organelor vamale, după efectuarea unor formalități expres prevăzute de lege și reglementările interne ale biroului vamal. Recurenta susține că și-a respectat toate obligațiile din polița de asigurare, nefiind în situația de a da declarații neconforme realității la momentul completării raportului de inspecție. În acest document, întocmit la data încheierii poliței de asigurare, a declarat că depozitul din care s-a produs furtul este dotat cu un sistem de alarmă automat.

Aceasta susținere este în concordanță cu mențiunile făcute de agenții de poliție care au cercetat furtul, care prin Adresa nr. 2839034 din 5 septembrie 2011, arată că depozitul nu e prevăzut cu pază (în sensul de agenți de pază) sau firme speciale de monitorizare, nu are cameră de supraveghere video, iar sistemul de alarmă este în interiorul depozitului, care este antifonat.

Toate aceste constatări sunt în concordanță cu cele precizate de societatea asigurată la momentul întocmirii raportului de inspecție, anexa la polița de asigurare: pe prima filă a raportului de inspecție, la descrierea clădirii și a structurii de rezistență, este menționat cu pixul de agenții de asigurare că pereții sunt antifonați; în ce privește agenții de pază și sistemul de alarmă, pe fila a doua a raportului de inspecție, se poate observa că nu a bifat că ar avea pază asigurată prin angajați proprii sau unități specializate, iar paza permanentă și sistemul de alarmă conectat la unități specializate se asigură prin agenții firmei de pază angajate de Compania Națională Administrația Porturilor Maritime SA Constanța, singurii care aveau acest drept în zonă.

Orice alți agenți de pază nu pot avea acces în zonă, paza zonei fiind realizată exclusiv prin aceste mijloace. S-a mai învederat că raportul de inspecție a fost întocmit și însușit fără obiecțiuni, rubrica de recomandări fiind barată, nemaipunându-i-se în vedere reclamantei că ar mai fi nevoie de asigurarea altor mijloace de pază. Ca atare, singura obligație pe care a avut-o și pe care a respectat-o a fost de a menține paza în varianta descrisă prin acest raport de inspecție, pe toata durata contractului de asigurare. Intimata s-a obligat la plata despăgubirilor în cazul survenienței riscului asigurat, în condițiile și cu mijloacele de pază stabilite prin contractul de asigurare, care este legea părților.

Contrar reținerilor instanței de apel, recurenta consideră că nu este incident cazul de excludere prevăzut de art. 3.21 din contract, în condițiile în care depozitul era amplasat în zona liberă, cea mai sigură zonă posibilă, avea sistem de alarmă, ușă cu lacăt și grilaj, neputând fi vorba de o neglijență gravă din partea societății asigurate. Cu titlu de exemplu, în opinia sa, dacă s-ar fi uitat ușa deschisă, s-ar fi putut vorbi de o neglijență gravă sau indiferență, nicidecum în condițiile expuse. Intimata-pârâtă SC O.V.I.G. SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului. Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele care succed: Potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., invocate de recurentă, hotărârea este nelegală „când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia". Este de reținut că textul legal art. 304 pct. 8 C. proc. civ. invocat de recurenta-reclamantă se referă la actele juridice în sens de negotium juris, respectiv manifestări de voință producătoare de efecte juridice, și nicidecum în sens de instrumentam probationis, adică, de înscris, ca mijloc de probă. Astfel, art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

vizează situațiile în care instanța procedează la interpretarea unui act juridic dedus judecății cu toate că nu avea dreptul să o facă, clauzele fiind clare și precise, dar criticile invocate în dezvoltarea motivelor de recurs reprezintă în realitate un pretext pentru a pune în discuție judecata din apel printr-o reanalizare devolutivă a împrejurărilor cauzei („situația de fapt reținută de instanță nu corespunde realității"). Or, situația de fapt stabilită de prima instanță și confirmată de instanța de apel constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuție în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, iar argumentele recurentei nu relevă nicio încălcare a dispozițiilor contractuale de natură să impună modificarea soluției adoptate.

Este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor dispuse. Din expunerea argumentelor evocate de recurenta-reclamantă rezultă cu evidență că s-au readus în discuție chestiuni de fond care depășesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., motiv pentru care, se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigențele impuse de art. 304 C. proc.

civ., reaprecierea probelor nemaifiind posibilă în această etapă procesuală odată cu abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. prin O.U.G. nr. 138/2000 și ale art. 304 pct. 10 C. proc. civ. prin dispozițiile Legii nr. 219/2005. Este de necontestat că la data de 23 martie 2011, între reclamanta SC GFS I.R. SRL, în calitate de asigurat, și pârâta SC O.V.I.G. SA (fosta SC BCR A.V.I.G. SA), în calitate de asigurător, s-a încheiat polița IBC nr. xxx, cu valabilitate în intervalul 24 martie 2011 - 23 martie 2012, cuprinzând mai multe riscuri asigurate, printre care și furtul. Obiectul asigurării îl reprezintă bunurile aflate în locația indicată în contract, respectiv în mun. Constanța, Zona Liberă Constanța Sud Agigea, intrarea C, județul Constanța, valoarea maximă a sumei asigurate fiind de 370.000 euro.

Cu ocazia semnării poliței de asigurare, părțile au întocmit și un raport de inspecție, anexă la contract, în care societatea asigurată a declarat că locația în care se găsesc bunurile asigurate dispune de pază permanentă și este prevăzută cu sisteme de alarmă automată și conectate prin unități specializate, fără alte precizări suplimentare. La art. 3 din condițiile generale de asigurare, părțile au stipulate în mod expres situațiile în care asigurătorul nu acordă despăgubiri. Printre cazurile de excludere sunt cele menționate la pct. 3.19, pct. 3.21 și pct. 3.24, referitoare la daune produse ca urmare a neremedierii din culpa proprie a asiguratului a unor situații cunoscute acestuia generatoare de pagube, daune produse sau agravate din neglijența gravă a asiguratului și daune produse prin furtul favorizat de nearmarea sistemelor de protecție existente la data încheierii contractului.

Apelul, prin efectul său devolutiv, repunând în discuție chestiunea judecată la prima instanță, a permis instanței de apel să concluzioneze că, în speță, prejudiciul a fost produs ca urmare a comportamentului neglijent al societății asigurate, comportament care a favorizat comiterea furtului prin neasigurarea unei paze corespunzătoare a locației în care se găseau bunurile asigurate, fiind astfel incidență clauza de excludere prevăzută de părți la art. 3.21 din condițiile generale de asigurare. S-a reținut în mod corect că reclamanta, în raport de art. 1169 C. civ. potrivit cărora „cel care face o propunere în fața judecății trebuie să o dovedească" nu a probat că s-ar fi conformat dispozițiilor Legii nr. 333/2003, iar împrejurarea că o dispoziție legală impune modalitatea de asigurare a pazei într-o anumită zonă nu echivalează cu proba faptului că respectiva pază a fost efectiv asigurată.

Prin urmare, faptul că depozitul dispunea de uși, grilaje, obloane și yală, la care se adaugă un sistem de alarmă nefuncțional, dat fiind că acesta nu putea fi auzit în exterior, nu a putut echivala cu o respectare a prevederilor Legii nr. 333/2003, cu atât mai mult cu cât societatea reclamantă a fost atenționată, înainte de data producerii riscului asigurat, asupra necesității asigurării unor măsuri de protecție eficiente, aspect ce a rezultat din Adresa nr. 2839034 din 5 septembrie 2011 emisă de Serviciul de Poliție Transporturi Maritime - Biroul de Poliție T.N. Constanța Sud Agigea, conform căreia, la data de 24 martie 2011 a fost întocmit un Proces-verbal de contravenție seria AP nr. 1500379, prin care s-a aplicat sancțiunea avertismentului gestionarei reclamantei, fiind atenționată aceasta asupra asigurării pazei depozitului în concordanță cu Legea nr. 333/2003.

Totodată, dispozițiile H.G. nr. 410/1993 - anexa nr. 2, de care se prevalează recurenta, nu echivalează cu probarea existenței unei conectări a alarmei de interior la o agenție de pază. Cum în mod legal a reținut și instanța de control judiciar, dacă reclamanta ar fi înțeles să nu asigure o pază distinctă de cea a Zonei Libere, avea obligația de a înștiința societatea de asigurare, pentru ca aceasta să poată încheia contractul de asigurare în deplină cunoștință de cauză și să poată evalua în mod corespunzător riscul asigurat, cu consecințe inclusiv asupra cuantumului primelor de asigurare. În mod corect, au fost înlăturate susținerile privitoare la existența unei paze permanente monitorizate prin agenții Zonei Libere Constanța, atât timp cât societatea asigurată s-a obligat față de societatea de asigurare de a dota spațiul de depozitare cu sisteme de alarmă proprii și eficiente, monitorizate corespunzător.

Prin urmare, conduită reclamantei pe perioada de derulare a contractului de asigurare, constând în nemonitorizarea alarmei, coroborată cu antifonarea spațiului și imposibilitatea auzirii alarmei în exterior este evident că se înscrie în clauza de excludere prevăzută de art. 3.21 din condițiile generale de asigurare, incidența acestei clauze fiind reținută în mod legal de ambele instanțe. Fără a reitera considerentele expuse, se constată că niciuna dintre cele două ipoteze ale art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (hotărârea recurată este lipsită de temei legal sau hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii) nu a fost demonstrată. Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu se confirmă motivele de nelegalitate instituite de pct. 8 și 9 ale art. 304 C. proc.

civ. invocate de recurenta-reclamantă, în raport de argumentele evocate și cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC GFS I.R. SRL prin lichidator judiciar B.I. IPURL împotriva Deciziei civile nr. 25/A din 15 ianuarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, menținând decizia instanței de apel, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC GFS I.R. SRL prin lichidator judiciar B.I. IPURL împotriva Deciziei civile nr. 25/A din 15 ianuarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 mai 2015. Procesat de GGC - LM