ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1329/2015
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1329/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)
Deliberând asupra
recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată
următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul
Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 15 mai 2012 sub număr de Dosar
19855/299/2012, reclamanta SC GFS I.R. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC
BCR A.V.I.G. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, să
dispună anularea clauzei abuzive introdusă la art. 7.10 pct. 2 din condițiile
generale ale poliței de asigurare seria BC nr. xxx privind dreptul
asigurătorului de a achita despăgubirile în caz de furt, într-un termen de 30
de zile lucrătoare de la depunerea ultimului document solicitat de asigurător,
obligarea pârâtei la plata sumei de 125.034 euro (echivalent în RON la data
plății), precum și la plata dobânzii legale începând cu data introducerii
acțiunii, cu cheltuieli de judecată.
În drept, au fost
invocate dispozițiile art. 969 C. civ., art. 1073 C. civ., ale Legii nr.
136/1995, art. 112 C. proc. civ. și ale Legii nr. 193/2000.
Prin cererea
precizatoare depusă la 6 septembrie 2012, reclamanta a arătat că denumirea
actuală a pârâtei este SC O.V.I.G. SA.
Prin întâmpinare,
pârâta SC O.V.I.G. SA a invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei
Sectorului 1 București și excepția inadmisibilității, iar pe fondul cauzei a
solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.
Prin Sentința civilă
nr. 485 din 16 ianuarie 2013 pronunțată în Dosarul nr. 19855/299/2012,
Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale și
a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului
București.
Pe rolul Tribunalului
București, secția a VI-a civilă cauza a fost înregistrată la data de 05 martie
2013 sub număr de Dosar 9307/3/2013.
Prin cererea depusă
la 1 aprilie 2013, reclamanta SC GFS I.R. SRL a arătat că înțelege să renunțe
la judecarea primului capăt de cerere privind anularea clauzei abuzive,
instanța luând act de voința părții prin încheierea de ședință din 1 aprilie
2013.
Prin Sentința civilă
nr. 697 din 17 februarie 2014, pronunțată în Dosarul 9307/3/2013, Tribunalul
București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în
judecată, formulată de reclamanta SC GFS I.R. SRL, în contradictoriu cu pârâta
SC O.V.I.G. SA.
Pentru a hotărî
astfel, prima instanță a arătat că reclamanta a învestit instanța cu o cerere
în realizare, personală, solicitând angajarea răspunderii civile contractuale a
pârâtei O. în baza Contractului de asigurare nr. xxx din 23 martie 2011 având
ca obiect asigurarea stocurilor de marfă la valoarea de 370.000 euro.
Din Adresa nr.
2.8939.034 din 5 septembrie 2011 a Biroului de Poliție TN Constanța Sud Agigea
a rezultat că, la data de 13 aprilie 2011, ora 13:00, numitul I.M., angajat al
SC E. a apelat serviciul de urgență 112, sesizând spargerea depozitului
reclamantei, iar echipa de poliție a constatat spargerea butucului yalei de la
ușa de acces, care se afla căzut în interiorul depozitului și faptul că o parte
din marfă era răvășită. În urma inventarierii mărfurilor existente în depozit,
reclamanta a declarat un prejudiciu de 125.134 euro.
Potrivit aceleiași
adrese, la data de 24 martie 2011, prin urmare anterior producerii furtului,
organele de poliție au luat măsura sancționării reclamantei potrivit Legii nr.
333/2003, deoarece s-a constatat că depozitul reclamantei nu este prevăzut cu
pază sau firme specializate de monitorizare, nu are camere de supraveghere, iar
sistemul de alarmă este prevăzut în interiorul depozitului care este antifonat,
făcând astfel imposibil de auzit alarma în exterior, în cazul producerii unui
eveniment.
Analizând raportul de
inspecție, anexa la polița de asigurare nr. xxx din 23 martie 2011, instanța a
constatat că, la data încheierii asigurării, reclamanta prin reprezentantul său
a bifat „pază permanentă" și „sisteme de alarmă automate conectate la
unități specializate".
În opinia
tribunalului, această declarație nu corespunde realității și reclamanta nu a
asigurat protecția necesară depozitului de mărfuri.
Astfel, s-a apreciat
că reclamanta nu a făcut nicio dovadă că alarma prevăzută în interior și
imposibil de auzit în exterior din cauza pereților antifonați era conectată la
o unitate specializate. în cauză, un astfel de serviciu ar fi putut fi prestat
în baza unui contract care nu a fost depus la dosar. S-a reținut ca fiind
neprobată susținerea reclamantei privind existența unei monitorizări prin agenții
de pază angajați de C.N.A.P.M. SA. Nu a fost depus un act juridic încheiat cu
firma de pază și nici condițiile în care s-a constituit depozitul din care să
rezulte această împrejurare.
Așa fiind, coroborând
Adresa nr. 2.8939.034 din 5 septembrie 2011 a Biroului de Poliție TN Constanța
Sud Agigea cu răspunsurile reclamantei la interogatoriu și raportul de
inspecție, anexa la Polița de asigurare nr. xxx din 23 martie 2011, tribunalul
a reținut, în esență, că depozitul, proprietatea reclamantei din care au fost
sustrase mărfuri, nu prezenta un sistem de alarmă funcțional, neexistând nicio
dovadă că acesta era conectat la un sistem de monitorizare al unei unități
specializate. Acest fapt a permis ridicarea unui număr semnificativ de bunuri,
valoarea totală fiind de 125.034 euro.
Astfel, s-a apreciat
că este incident cazul de excludere prevăzut de art. 3.21 din condițiile
generale, existând o neglijență gravă a reprezentantului legal al reclamantei
care nu a asigurat monitorizarea permanentă a alarmei din interiorul
depozitului.
A fost reținută ca
fiind neîntemeiată apărarea pârâtei privind cuantumul prejudiciului, deoarece,
potrivit art. 7.6.2 din contract -condițiile generale - în cazul unei daune
parțiale, pentru stocuri, despăgubirea este compusă din valoarea la data
producerii evenimentului asigurat a părții din cantitatea totală care a fost
avariată sau depreciată și care diminuează valoarea bunurilor respective. La
data de 19 aprilie 2011, după producerea cazului asigurat, reprezentanții
părților au semnat un proces-verbal în care au fost constatate bunurile lipsă
din gestiunea reclamantei. Expertul contabil desemnat în cauză a precizat că
valoarea bunurilor furate este de 125.134 euro, precum și faptul că bunurile au
fost înregistrate în contabilitate cu respectarea tuturor dispozițiilor legale.
În plus, între data
încheierii poliției - 23 martie 2011 și data producerii cazului asigurat - 13
aprilie 2011 s-a constatat că a trecut o foarte scurtă perioadă, iar asigurarea
a fost realizată pentru stocul din care au fost sustrase bunurile, a căror
contravaloare se solicită.
Împotriva acestei
sentințe, reclamanta SC GFS I.R. SRL a formulat apel, solicitând repunerea în
termenul de declarare a apelului, admiterea acestuia, desființarea hotărârii
atacate și admiterea cererii de chemare în judecată.
În motivarea
întâmpinării, intimata a arătat, cu privire la cererea de repunere în termenul
de apel, că se impune respingerea acesteia și respingerea apelului, ca tardiv
formulat.
În ședința publică
din 15 ianuarie 2015, curtea a reținut ca fiind neîntemeiată excepția
tardivității formulării apelului, constatând că sentința apelată nu a fost
legal comunicată. La același termen de judecată a luat act că părțile nu au
solicitat administrarea altor probe noi în apel ori readministrarea probelor
din fața primei instanțe.
Prin Decizia civilă
nr. 25/A din 15 ianuarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a
VI-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC GFS
I.R. SRL prin lichidator judiciar B.I. IPURL.
Instanța de control
judiciar a reținut, în esență, că prima instanță a pronunțat o hotărâre legală
și temeinică, ținând seama de întregul material probator administrat, efectuând
o corectă coroborare și apreciere a probelor, precum și o justă interpretare și
aplicare a dispozițiilor legale incidente. S-a mai reținut că motivarea
soluției în fapt și în drept a fost realizată amplu, riguros, complet,
oferindu-se răspuns tuturor apărărilor părților, astfel încât instanța de apel
și-a însușit în totalitate argumentele expuse în considerentele hotărârii
atacate, completând motivarea soluției de respingere a cererii în pretenții,
prin raportare la motivele de apel invocate de către apelanta reclamantă.
Raportat la situația
de fapt reținută, instanța de apel a apreciat ca fiind legală și temeinică
soluția de respingere a cererii în pretenții, formulată de reclamanta SC GFS
I.R. SRL, atâta timp cât prejudiciul a fost produs ca urmare a comportamentului
său neglijent și care a favorizat comiterea furtului prin neasigurarea unei
paze corespunzătoare a locației în care se găseau bunurile asigurate.
Astfel, s-a constatat
că sistemele de asigurare ale depozitului reclamantei nu erau, la data
producerii riscului asigurat, conforme cu cele declarate asigurătorului la
momentul încheierii contractului de asigurare.
În raportul de
inspecție anexat poliței de asigurare și întocmit la aceeași dată, societatea
reclamantă a declarat că deține pază permanentă, sisteme de alarmă automate și
conectate prin unități specializate, fără a se face referire la pază aferentă
Zonei Libere Agigea Sud Constanța. Cu toate acestea, la momentul producerii
furtului, depozitul din care au fost sustrase mărfurile nu beneficia de pază
permanentă și prin unități specializate, iar sistemul de alarmă nu era conectat
la vreo firmă specializată de monitorizare. Singura măsură de protecție se
reduce la instalarea unui sistem de alarmă în interiorul depozitului, însă, din
cauza pereților antifonați, acesta nu se făcea auzit în exterior, conform cercetării
efectuate de organele de poliție și consemnate în Adresa nr. 2839034 din 5
septembrie 2011 emisă de Serviciul de Poliție Transporturi Maritime - Biroul de
Poliție T.N. Constanța Sud Agigea.
În condițiile în care
apelanta reclamantă a declarat asigurătorului său că dispune de sisteme de
alarmă automate și conectate prin unități specializate, aceasta avea obligația
de a asigura paza eficientă a depozitului în modul declarat, respectiv prin
monitorizare și prin firme de profil. Neîndeplinirea acestei obligații se
traduce într-o nerespectare culpabilă a contractului de asigurare, ceea ce
justifică refuzul societății de asigurare de plată a despăgubirilor în limita
sumei asigurate.
Prin prezentul demers
procesual apelanta reclamantă a susținut că și-a îndeplinit obligația de pază
declarată prin aceea că depozitul este amplasat într-o zonă sigură, cu regim
special de protecție, respectiv în Zona Liberă Constanța Sud Agigea. Aceste
susțineri ale apelantei nu au fost în măsură să conducă la concluzia respectării
obligațiilor contractuale asumate, atât timp cât societatea asigurată a
declarat existența sistemelor de alarmă automate și conectate prin unități
specializate, pază asigurată distinct de cea aferentă Zonei Libere în care era
situat depozitul.
S-a reținut că, dacă
apelanta reclamantă ar fi înțeles să nu asigure o pază distinctă de cea a Zonei
Libere, avea obligația de a înștiința societatea de asigurare, pentru ca
aceasta să poată încheia contractul de asigurare în deplină cunoștință de cauză
și să poată evalua în mod corespunzător riscul asigurat, cu consecințe inclusiv
asupra cuantumului primelor de asigurare.
De asemenea, apelanta
reclamantă a invocat asigurarea pazei în acord cu dispozițiile Legii nr.
333/2003, însă nu a administrat nicio dovadă în sensul că s-ar fi conformat
acestor prevederi. Dimpotrivă, așa cum a rezultat din Adresa nr. 2839034 din 5
septembrie 2011 emisă de Serviciul de Poliție Transporturi Maritime - Biroul de
Poliție T.N. Constanța Sud Agigea, anterior producerii riscului asigurat,
respectiv la data de 24 martie 2011, a fost întocmit un proces-verbal de
contravenție seria AP nr. 1500379, prin care s-a aplicat sancțiunea
avertismentului gestionarei reclamantei, fiind atenționată aceasta asupra
asigurării pazei depozitului în concordanță cu Legea nr. 333/2003.
Nu au putut fi
primite apărările apelantei în sensul că nu avea voie să asigure paza
corespunzătoare a depozitului său, dată fiind zona cu regim special în care era
amplasat, acestea fiind contrazise tocmai de constatarea că depozitul era
prevăzut cu un sistem de alarmă nemonitorizat și ineficient.
Susținerile vizând
existența unei paze permanente monitorizate prin agenții Zonei Libere Constanța
au fost apreciate ca fiind lipsite de relevanță, atât timp cât societatea
asigurată s-a obligat față de societatea de asigurare de a dota spațiul de
depozitare cu sisteme de alarmă proprii și eficiente, monitorizate
corespunzător.
Instanța de apel a
conchis că apelanta-reclamantă nu și-a îndeplinit obligația de a asigura măsuri
de protecție eficiente ale spațiului în care erau depozitate mărfurile
asigurate.
Așa fiind, s-a
reținut că apelanta a dat dovadă de gravă neglijență pe perioada de derulare a
contractului de asigurare prin aceea că nu a dotat depozitul cu sistemele de
asigurare declarate, ceea ce a favorizat producerea furtului și amplificarea
prejudiciului. Prin nemonitorizarea alarmei, coroborată cu antifonarea
spațiului și imposibilitatea auzirii alarmei în exterior, s-a creat contextul
propice sustragerii unei cantități însemnate de bunuri, a căror valoare se
ridică la suma de 125.134 euro.
Prin urmare, conduita
apelantei-reclamante se înscrie în clauza de excludere prevăzută de art. 3.21
din condițiile generale de asigurare, fiind în prezența unor daune produse și
agravate din neglijența gravă a asiguratului, care nu a dotat spațiul în
discuție cu sistemele de alarmă promise și eficiente.
Invocând în drept
dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., în termen legal, împotriva
deciziei instanței de apel, reclamanta SC GFS I.R. SRL prin lichidator judiciar
B.I. IPURL a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, modificarea
deciziei recurate și, în consecință, admiterea cererii de chemare în judecată.
În dezvoltarea
motivelor de recurs, reclamanta a arătat, în esență, că instanța de apel a
respins acțiunea formulată, reținând că ar fi vorba de o neglijență din partea
societății reclamante care nu a asigurat monitorizarea permanentă a alarmei din
interiorul depozitului și nu a înștiințat cu privire la acest aspect societatea
de asigurări, fiind astfel vorba de un caz de excludere de la plata
despăgubirilor.
În opinia recurentei,
situația de fapt reținută de instanța de apel nu corespunde realității.
În acest context,
susține ca fiind greșită aprecierea instanței în sensul că societatea
reclamantă ar fi trebuit să învedereze societății de asigurare (societatea
pârâtă) că paza prin unități de specializare se face prin unitățile existente
în Zona Liberă, întrucât, în această zonă, dat fiind regimul extrem de strict,
paza se asigură conform anexei 2 la Hotărârea nr. 410 din 16 august 1993, iar
nimeni nu poate invoca necunoașterea legii.
Prin urmare, arată
recurenta, atâta vreme cât se știa unde este amplasat depozitul implicit se
cunoșteau și prevederile legale aplicabile în acea zonă și care nu permit
pătrunderea altor agenți de pază externi. în acea zonă nu poate intra nimeni,
dat fiind regimul extrem de strict, nici chiar în caz de declanșare a vreunei
alarme. Singurii agenți care pot interveni sunt cei ai Zonei Libere, iar acest
lucru este stabilit prin lege, nu din voința reclamantei sau a altcuiva. Ca
atare, apreciază că nu avea de ce să învedereze intimatei prevederile legale,
pe care aceasta din urmă ar fi trebuit să le cunoască, odată ce știa unde este
amplasat depozitul.
Cu privire la
amplasamentul depozitului din care a avut loc furtul, respectiv zona liberă
Constanța Sud, arată că depozitul în discuție se afla în incinta biroului vamal
Constanța Sud Agigea, o zonă securizată, unde există toate mijloacele de pază
posibile.
Mai mult decât atât,
fiind vorba de o zonă cu un regim special, recurenta-reclamantă nu avea voie să
instaleze camere de luat vederi sau orice alt sistem de pază organizat, fiind
aplicabile dispozițiile art. 3 alin. (3) din Legea nr. 333/2003.
În conformitate cu
aceste prevederi legale, s-a asigurat paza prin montarea unei uși solide de
acces în depozit, care se încuie cu o yală performantă și la care s-au atașat
lacăte metalice. Pe lângă acestea, la intrarea în depozit există grilaje și
obloane care au rolul de a împiedica accesul în interiorul acestora.
Mijloacele de pază
prevăzute de art. 3 alin. (3) din Legea nr. 333/2003 nu trebuie îndeplinite
cumulativ și nici nu sunt exhaustive, paza putându-se realiza prin orice fel de
mijloace, în speța de față, pe lângă grilaje și uși, fiind instalat un sistem
de alarmă.
Regimul special al
zonei, arată recurenta, face ca spațiul de aici să fie în permanență
monitorizat de o firmă specializată de protecție și pază, iar accesul în
perimetrul zonei libere se face numai după plata în prealabil a unei taxe. În
plus, la nivelul fiecărei porți de acces sunt instalate sisteme video și
bariere, iar agenții firmei de paza angajate de Compania Națională
Administrația Porturilor Maritime SA Constanța asigură intrarea și ieșirea în
această zona doar a persoanelor fizice sau autoturismelor care îndeplinesc
condițiile legale în acest sens. Paza acestei zone se realizează, conform
legii, exclusiv de către agenții Administrației Zonei Libere Constanța Sud,
conform Anexei 2 la Hotărârea nr. 410 din 16 august 1993 privind înființarea
zonei libere Constanta Sud - art. 6 din Regulamentul de organizare și
funcționare a Regiei Autonome Administrația Zonei Libere Constanta Sud.
Toată această zonă
este sub o supraveghere vamală atât de strictă, încât chiar și introducerea sau
scoaterea mărfurilor din depozitul societății GFS I.R. SRL se face numai cu
aprobarea organelor vamale, după efectuarea unor formalități expres prevăzute
de lege și reglementările interne ale biroului vamal.
Recurenta susține că
și-a respectat toate obligațiile din polița de asigurare, nefiind în situația
de a da declarații neconforme realității la momentul completării raportului de
inspecție. În acest document, întocmit la data încheierii poliței de asigurare,
a declarat că depozitul din care s-a produs furtul este dotat cu un sistem de
alarmă automat. Aceasta susținere este în concordanță cu mențiunile făcute de
agenții de poliție care au cercetat furtul, care prin Adresa nr. 2839034 din 5
septembrie 2011, arată că depozitul nu e prevăzut cu pază (în sensul de agenți
de pază) sau firme speciale de monitorizare, nu are cameră de supraveghere
video, iar sistemul de alarmă este în interiorul depozitului, care este
antifonat.
Toate aceste
constatări sunt în concordanță cu cele precizate de societatea asigurată la
momentul întocmirii raportului de inspecție, anexa la polița de asigurare: pe
prima filă a raportului de inspecție, la descrierea clădirii și a structurii de
rezistență, este menționat cu pixul de agenții de asigurare că pereții sunt
antifonați; în ce privește agenții de pază și sistemul de alarmă, pe fila a
doua a raportului de inspecție, se poate observa că nu a bifat că ar avea pază
asigurată prin angajați proprii sau unități specializate, iar paza permanentă
și sistemul de alarmă conectat la unități specializate se asigură prin agenții
firmei de pază angajate de Compania Națională Administrația Porturilor Maritime
SA Constanța, singurii care aveau acest drept în zonă. Orice alți agenți de
pază nu pot avea acces în zonă, paza zonei fiind realizată exclusiv prin aceste
mijloace.
S-a mai învederat că
raportul de inspecție a fost întocmit și însușit fără obiecțiuni, rubrica de
recomandări fiind barată, nemaipunându-i-se în vedere reclamantei că ar mai fi
nevoie de asigurarea altor mijloace de pază.
Ca atare, singura
obligație pe care a avut-o și pe care a respectat-o a fost de a menține paza în
varianta descrisă prin acest raport de inspecție, pe toata durata contractului
de asigurare.
Intimata s-a obligat
la plata despăgubirilor în cazul survenienței riscului asigurat, în condițiile
și cu mijloacele de pază stabilite prin contractul de asigurare, care este
legea părților.
Contrar reținerilor
instanței de apel, recurenta consideră că nu este incident cazul de excludere
prevăzut de art. 3.21 din contract, în condițiile în care depozitul era
amplasat în zona liberă, cea mai sigură zonă posibilă, avea sistem de alarmă,
ușă cu lacăt și grilaj, neputând fi vorba de o neglijență gravă din partea
societății asigurate.
Cu titlu de exemplu,
în opinia sa, dacă s-ar fi uitat ușa deschisă, s-ar fi putut vorbi de o
neglijență gravă sau indiferență, nicidecum în condițiile expuse.
Intimata-pârâtă SC
O.V.I.G. SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență,
respingerea recursului.
Analizând decizia
atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate
și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este
nefondat pentru considerentele care succed:
Potrivit
dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., invocate de recurentă, hotărârea
este nelegală „când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus
judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al
acestuia".
Este de reținut că
textul legal art. 304 pct. 8 C. proc. civ. invocat de recurenta-reclamantă se
referă la actele juridice în sens de negotium juris, respectiv manifestări de
voință producătoare de efecte juridice, și nicidecum în sens de instrumentam
probationis, adică, de înscris, ca mijloc de probă.
Astfel, art. 304 pct.
8 C. proc. civ. vizează situațiile în care instanța procedează la interpretarea
unui act juridic dedus judecății cu toate că nu avea dreptul să o facă,
clauzele fiind clare și precise, dar criticile invocate în dezvoltarea
motivelor de recurs reprezintă în realitate un pretext pentru a pune în
discuție judecata din apel printr-o reanalizare devolutivă a împrejurărilor
cauzei („situația de fapt reținută de instanță nu corespunde realității").
Or, situația de fapt
stabilită de prima instanță și confirmată de instanța de apel constituie o
premisă care nu mai poate fi repusă în discuție în cadrul controlului de
legalitate exercitat pe calea recursului, iar argumentele recurentei nu relevă
nicio încălcare a dispozițiilor contractuale de natură să impună modificarea
soluției adoptate.
Este de amintit că
instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea
ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra
oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității,
concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să
procedeze la reinterpretarea probelor dispuse.
Din expunerea
argumentelor evocate de recurenta-reclamantă rezultă cu evidență că s-au readus
în discuție chestiuni de fond care depășesc sfera de analiză a motivelor de
nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., motiv pentru care,
se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac
exigențele impuse de art. 304 C. proc. civ., reaprecierea probelor nemaifiind
posibilă în această etapă procesuală odată cu abrogarea pct. 11 al art. 304 C.
proc. civ. prin O.U.G. nr. 138/2000 și ale art. 304 pct. 10 C. proc. civ. prin
dispozițiile Legii nr. 219/2005.
Este de necontestat
că la data de 23 martie 2011, între reclamanta SC GFS I.R. SRL, în calitate de
asigurat, și pârâta SC O.V.I.G. SA (fosta SC BCR A.V.I.G. SA), în calitate de
asigurător, s-a încheiat polița IBC nr. xxx, cu valabilitate în intervalul 24
martie 2011 - 23 martie 2012, cuprinzând mai multe riscuri asigurate, printre
care și furtul. Obiectul asigurării îl reprezintă bunurile aflate în locația
indicată în contract, respectiv în mun. Constanța, Zona Liberă Constanța Sud
Agigea, intrarea C, județul Constanța, valoarea maximă a sumei asigurate fiind
de 370.000 euro.
Cu ocazia semnării
poliței de asigurare, părțile au întocmit și un raport de inspecție, anexă la
contract, în care societatea asigurată a declarat că locația în care se găsesc
bunurile asigurate dispune de pază permanentă și este prevăzută cu sisteme de
alarmă automată și conectate prin unități specializate, fără alte precizări
suplimentare.
La art. 3 din
condițiile generale de asigurare, părțile au stipulate în mod expres situațiile
în care asigurătorul nu acordă despăgubiri.
Printre cazurile de
excludere sunt cele menționate la pct. 3.19, pct. 3.21 și pct. 3.24,
referitoare la daune produse ca urmare a neremedierii din culpa proprie a
asiguratului a unor situații cunoscute acestuia generatoare de pagube, daune
produse sau agravate din neglijența gravă a asiguratului și daune produse prin
furtul favorizat de nearmarea sistemelor de protecție existente la data
încheierii contractului.
Apelul, prin efectul
său devolutiv, repunând în discuție chestiunea judecată la prima instanță, a
permis instanței de apel să concluzioneze că, în speță, prejudiciul a fost
produs ca urmare a comportamentului neglijent al societății asigurate,
comportament care a favorizat comiterea furtului prin neasigurarea unei paze
corespunzătoare a locației în care se găseau bunurile asigurate, fiind astfel
incidență clauza de excludere prevăzută de părți la art. 3.21 din condițiile
generale de asigurare.
S-a reținut în mod
corect că reclamanta, în raport de art. 1169 C. civ. potrivit cărora „cel care
face o propunere în fața judecății trebuie să o dovedească" nu a probat că
s-ar fi conformat dispozițiilor Legii nr. 333/2003, iar împrejurarea că o
dispoziție legală impune modalitatea de asigurare a pazei într-o anumită zonă
nu echivalează cu proba faptului că respectiva pază a fost efectiv asigurată.
Prin urmare, faptul
că depozitul dispunea de uși, grilaje, obloane și yală, la care se adaugă un
sistem de alarmă nefuncțional, dat fiind că acesta nu putea fi auzit în
exterior, nu a putut echivala cu o respectare a prevederilor Legii nr.
333/2003, cu atât mai mult cu cât societatea reclamantă a fost atenționată,
înainte de data producerii riscului asigurat, asupra necesității asigurării
unor măsuri de protecție eficiente, aspect ce a rezultat din Adresa nr. 2839034
din 5 septembrie 2011 emisă de Serviciul de Poliție Transporturi Maritime -
Biroul de Poliție T.N. Constanța Sud Agigea, conform căreia, la data de 24
martie 2011 a fost întocmit un Proces-verbal de contravenție seria AP nr.
1500379, prin care s-a aplicat sancțiunea avertismentului gestionarei
reclamantei, fiind atenționată aceasta asupra asigurării pazei depozitului în
concordanță cu Legea nr. 333/2003.
Totodată,
dispozițiile H.G. nr. 410/1993 - anexa nr. 2, de care se prevalează recurenta,
nu echivalează cu probarea existenței unei conectări a alarmei de interior la o
agenție de pază.
Cum în mod legal a
reținut și instanța de control judiciar, dacă reclamanta ar fi înțeles să nu
asigure o pază distinctă de cea a Zonei Libere, avea obligația de a înștiința
societatea de asigurare, pentru ca aceasta să poată încheia contractul de
asigurare în deplină cunoștință de cauză și să poată evalua în mod
corespunzător riscul asigurat, cu consecințe inclusiv asupra cuantumului
primelor de asigurare.
În mod corect, au
fost înlăturate susținerile privitoare la existența unei paze permanente
monitorizate prin agenții Zonei Libere Constanța, atât timp cât societatea
asigurată s-a obligat față de societatea de asigurare de a dota spațiul de
depozitare cu sisteme de alarmă proprii și eficiente, monitorizate
corespunzător.
Prin urmare, conduită
reclamantei pe perioada de derulare a contractului de asigurare, constând în
nemonitorizarea alarmei, coroborată cu antifonarea spațiului și imposibilitatea
auzirii alarmei în exterior este evident că se înscrie în clauza de excludere
prevăzută de art. 3.21 din condițiile generale de asigurare, incidența acestei
clauze fiind reținută în mod legal de ambele instanțe.
Fără a reitera
considerentele expuse, se constată că niciuna dintre cele două ipoteze ale art.
304 pct. 9 C. proc. civ. (hotărârea recurată este lipsită de temei legal sau
hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii) nu a
fost demonstrată.
Pentru rațiunile
înfățișate, constatând că nu se confirmă motivele de nelegalitate instituite de
pct. 8 și 9 ale art. 304 C. proc. civ. invocate de recurenta-reclamantă, în
raport de argumentele evocate și cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1)
C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de
reclamanta SC GFS I.R. SRL prin lichidator judiciar B.I. IPURL împotriva
Deciziei civile nr. 25/A din 15 ianuarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel
București, secția a VI-a civilă, menținând decizia instanței de apel, ca fiind
legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul
declarat de reclamanta SC GFS I.R. SRL prin lichidator judiciar B.I. IPURL
împotriva Deciziei civile nr. 25/A din 15 ianuarie 2015 pronunțată de Curtea de
Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 13 mai 2015.
Procesat de GGC - LM