ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1329/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1329/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Deliberând asupra

recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 15 mai 2012 sub număr de Dosar

19855/299/2012, reclamanta SC GFS I.R. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC

BCR A.V.I.G. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, să

dispună anularea clauzei abuzive introdusă la art. 7.10 pct. 2 din condițiile

generale ale poliței de asigurare seria BC nr. xxx privind dreptul

asigurătorului de a achita despăgubirile în caz de furt, într-un termen de 30

de zile lucrătoare de la depunerea ultimului document solicitat de asigurător,

obligarea pârâtei la plata sumei de 125.034 euro (echivalent în RON la data

plății), precum și la plata dobânzii legale începând cu data introducerii

acțiunii, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 969 C. civ., art. 1073 C. civ., ale Legii nr.

136/1995, art. 112 C. proc. civ. și ale Legii nr. 193/2000.

Prin cererea

precizatoare depusă la 6 septembrie 2012, reclamanta a arătat că denumirea

actuală a pârâtei este SC O.V.I.G. SA.

Prin întâmpinare,

pârâta SC O.V.I.G. SA a invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei

Sectorului 1 București și excepția inadmisibilității, iar pe fondul cauzei a

solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Prin Sentința civilă

nr. 485 din 16 ianuarie 2013 pronunțată în Dosarul nr. 19855/299/2012,

Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale și

a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

București.

Pe rolul Tribunalului

București, secția a VI-a civilă cauza a fost înregistrată la data de 05 martie

2013 sub număr de Dosar 9307/3/2013.

Prin cererea depusă

la 1 aprilie 2013, reclamanta SC GFS I.R. SRL a arătat că înțelege să renunțe

la judecarea primului capăt de cerere privind anularea clauzei abuzive,

instanța luând act de voința părții prin încheierea de ședință din 1 aprilie

2013.

Prin Sentința civilă

nr. 697 din 17 februarie 2014, pronunțată în Dosarul 9307/3/2013, Tribunalul

București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în

judecată, formulată de reclamanta SC GFS I.R. SRL, în contradictoriu cu pârâta

SC O.V.I.G. SA.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a arătat că reclamanta a învestit instanța cu o cerere

în realizare, personală, solicitând angajarea răspunderii civile contractuale a

pârâtei O. în baza Contractului de asigurare nr. xxx din 23 martie 2011 având

ca obiect asigurarea stocurilor de marfă la valoarea de 370.000 euro.

Din Adresa nr.

2.8939.034 din 5 septembrie 2011 a Biroului de Poliție TN Constanța Sud Agigea

a rezultat că, la data de 13 aprilie 2011, ora 13:00, numitul I.M., angajat al

SC E. a apelat serviciul de urgență 112, sesizând spargerea depozitului

reclamantei, iar echipa de poliție a constatat spargerea butucului yalei de la

ușa de acces, care se afla căzut în interiorul depozitului și faptul că o parte

din marfă era răvășită. În urma inventarierii mărfurilor existente în depozit,

reclamanta a declarat un prejudiciu de 125.134 euro.

Potrivit aceleiași

adrese, la data de 24 martie 2011, prin urmare anterior producerii furtului,

organele de poliție au luat măsura sancționării reclamantei potrivit Legii nr.

333/2003, deoarece s-a constatat că depozitul reclamantei nu este prevăzut cu

pază sau firme specializate de monitorizare, nu are camere de supraveghere, iar

sistemul de alarmă este prevăzut în interiorul depozitului care este antifonat,

făcând astfel imposibil de auzit alarma în exterior, în cazul producerii unui

eveniment.

Analizând raportul de

inspecție, anexa la polița de asigurare nr. xxx din 23 martie 2011, instanța a

constatat că, la data încheierii asigurării, reclamanta prin reprezentantul său

a bifat „pază permanentă" și „sisteme de alarmă automate conectate la

unități specializate".

În opinia

tribunalului, această declarație nu corespunde realității și reclamanta nu a

asigurat protecția necesară depozitului de mărfuri.

Astfel, s-a apreciat

că reclamanta nu a făcut nicio dovadă că alarma prevăzută în interior și

imposibil de auzit în exterior din cauza pereților antifonați era conectată la

o unitate specializate. în cauză, un astfel de serviciu ar fi putut fi prestat

în baza unui contract care nu a fost depus la dosar. S-a reținut ca fiind

neprobată susținerea reclamantei privind existența unei monitorizări prin agenții

de pază angajați de C.N.A.P.M. SA. Nu a fost depus un act juridic încheiat cu

firma de pază și nici condițiile în care s-a constituit depozitul din care să

rezulte această împrejurare.

Așa fiind, coroborând

Adresa nr. 2.8939.034 din 5 septembrie 2011 a Biroului de Poliție TN Constanța

Sud Agigea cu răspunsurile reclamantei la interogatoriu și raportul de

inspecție, anexa la Polița de asigurare nr. xxx din 23 martie 2011, tribunalul

a reținut, în esență, că depozitul, proprietatea reclamantei din care au fost

sustrase mărfuri, nu prezenta un sistem de alarmă funcțional, neexistând nicio

dovadă că acesta era conectat la un sistem de monitorizare al unei unități

specializate. Acest fapt a permis ridicarea unui număr semnificativ de bunuri,

valoarea totală fiind de 125.034 euro.

Astfel, s-a apreciat

că este incident cazul de excludere prevăzut de art. 3.21 din condițiile

generale, existând o neglijență gravă a reprezentantului legal al reclamantei

care nu a asigurat monitorizarea permanentă a alarmei din interiorul

depozitului.

A fost reținută ca

fiind neîntemeiată apărarea pârâtei privind cuantumul prejudiciului, deoarece,

potrivit art. 7.6.2 din contract -condițiile generale - în cazul unei daune

parțiale, pentru stocuri, despăgubirea este compusă din valoarea la data

producerii evenimentului asigurat a părții din cantitatea totală care a fost

avariată sau depreciată și care diminuează valoarea bunurilor respective. La

data de 19 aprilie 2011, după producerea cazului asigurat, reprezentanții

părților au semnat un proces-verbal în care au fost constatate bunurile lipsă

din gestiunea reclamantei. Expertul contabil desemnat în cauză a precizat că

valoarea bunurilor furate este de 125.134 euro, precum și faptul că bunurile au

fost înregistrate în contabilitate cu respectarea tuturor dispozițiilor legale.

În plus, între data

încheierii poliției - 23 martie 2011 și data producerii cazului asigurat - 13

aprilie 2011 s-a constatat că a trecut o foarte scurtă perioadă, iar asigurarea

a fost realizată pentru stocul din care au fost sustrase bunurile, a căror

contravaloare se solicită.

Împotriva acestei

sentințe, reclamanta SC GFS I.R. SRL a formulat apel, solicitând repunerea în

termenul de declarare a apelului, admiterea acestuia, desființarea hotărârii

atacate și admiterea cererii de chemare în judecată.

În motivarea

întâmpinării, intimata a arătat, cu privire la cererea de repunere în termenul

de apel, că se impune respingerea acesteia și respingerea apelului, ca tardiv

formulat.

În ședința publică

din 15 ianuarie 2015, curtea a reținut ca fiind neîntemeiată excepția

tardivității formulării apelului, constatând că sentința apelată nu a fost

legal comunicată. La același termen de judecată a luat act că părțile nu au

solicitat administrarea altor probe noi în apel ori readministrarea probelor

din fața primei instanțe.

Prin Decizia civilă

nr. 25/A din 15 ianuarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

VI-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC GFS

I.R. SRL prin lichidator judiciar B.I. IPURL.

Instanța de control

judiciar a reținut, în esență, că prima instanță a pronunțat o hotărâre legală

și temeinică, ținând seama de întregul material probator administrat, efectuând

o corectă coroborare și apreciere a probelor, precum și o justă interpretare și

aplicare a dispozițiilor legale incidente. S-a mai reținut că motivarea

soluției în fapt și în drept a fost realizată amplu, riguros, complet,

oferindu-se răspuns tuturor apărărilor părților, astfel încât instanța de apel

și-a însușit în totalitate argumentele expuse în considerentele hotărârii

atacate, completând motivarea soluției de respingere a cererii în pretenții,

prin raportare la motivele de apel invocate de către apelanta reclamantă.

Raportat la situația

de fapt reținută, instanța de apel a apreciat ca fiind legală și temeinică

soluția de respingere a cererii în pretenții, formulată de reclamanta SC GFS

I.R. SRL, atâta timp cât prejudiciul a fost produs ca urmare a comportamentului

său neglijent și care a favorizat comiterea furtului prin neasigurarea unei

paze corespunzătoare a locației în care se găseau bunurile asigurate.

Astfel, s-a constatat

că sistemele de asigurare ale depozitului reclamantei nu erau, la data

producerii riscului asigurat, conforme cu cele declarate asigurătorului la

momentul încheierii contractului de asigurare.

În raportul de

inspecție anexat poliței de asigurare și întocmit la aceeași dată, societatea

reclamantă a declarat că deține pază permanentă, sisteme de alarmă automate și

conectate prin unități specializate, fără a se face referire la pază aferentă

Zonei Libere Agigea Sud Constanța. Cu toate acestea, la momentul producerii

furtului, depozitul din care au fost sustrase mărfurile nu beneficia de pază

permanentă și prin unități specializate, iar sistemul de alarmă nu era conectat

la vreo firmă specializată de monitorizare. Singura măsură de protecție se

reduce la instalarea unui sistem de alarmă în interiorul depozitului, însă, din

cauza pereților antifonați, acesta nu se făcea auzit în exterior, conform cercetării

efectuate de organele de poliție și consemnate în Adresa nr. 2839034 din 5

septembrie 2011 emisă de Serviciul de Poliție Transporturi Maritime - Biroul de

Poliție T.N. Constanța Sud Agigea.

În condițiile în care

apelanta reclamantă a declarat asigurătorului său că dispune de sisteme de

alarmă automate și conectate prin unități specializate, aceasta avea obligația

de a asigura paza eficientă a depozitului în modul declarat, respectiv prin

monitorizare și prin firme de profil. Neîndeplinirea acestei obligații se

traduce într-o nerespectare culpabilă a contractului de asigurare, ceea ce

justifică refuzul societății de asigurare de plată a despăgubirilor în limita

sumei asigurate.

Prin prezentul demers

procesual apelanta reclamantă a susținut că și-a îndeplinit obligația de pază

declarată prin aceea că depozitul este amplasat într-o zonă sigură, cu regim

special de protecție, respectiv în Zona Liberă Constanța Sud Agigea. Aceste

susțineri ale apelantei nu au fost în măsură să conducă la concluzia respectării

obligațiilor contractuale asumate, atât timp cât societatea asigurată a

declarat existența sistemelor de alarmă automate și conectate prin unități

specializate, pază asigurată distinct de cea aferentă Zonei Libere în care era

situat depozitul.

S-a reținut că, dacă

apelanta reclamantă ar fi înțeles să nu asigure o pază distinctă de cea a Zonei

Libere, avea obligația de a înștiința societatea de asigurare, pentru ca

aceasta să poată încheia contractul de asigurare în deplină cunoștință de cauză

și să poată evalua în mod corespunzător riscul asigurat, cu consecințe inclusiv

asupra cuantumului primelor de asigurare.

De asemenea, apelanta

reclamantă a invocat asigurarea pazei în acord cu dispozițiile Legii nr.

333/2003, însă nu a administrat nicio dovadă în sensul că s-ar fi conformat

acestor prevederi. Dimpotrivă, așa cum a rezultat din Adresa nr. 2839034 din 5

septembrie 2011 emisă de Serviciul de Poliție Transporturi Maritime - Biroul de

Poliție T.N. Constanța Sud Agigea, anterior producerii riscului asigurat,

respectiv la data de 24 martie 2011, a fost întocmit un proces-verbal de

contravenție seria AP nr. 1500379, prin care s-a aplicat sancțiunea

avertismentului gestionarei reclamantei, fiind atenționată aceasta asupra

asigurării pazei depozitului în concordanță cu Legea nr. 333/2003.

Nu au putut fi

primite apărările apelantei în sensul că nu avea voie să asigure paza

corespunzătoare a depozitului său, dată fiind zona cu regim special în care era

amplasat, acestea fiind contrazise tocmai de constatarea că depozitul era

prevăzut cu un sistem de alarmă nemonitorizat și ineficient.

Susținerile vizând

existența unei paze permanente monitorizate prin agenții Zonei Libere Constanța

au fost apreciate ca fiind lipsite de relevanță, atât timp cât societatea

asigurată s-a obligat față de societatea de asigurare de a dota spațiul de

depozitare cu sisteme de alarmă proprii și eficiente, monitorizate

corespunzător.

Instanța de apel a

conchis că apelanta-reclamantă nu și-a îndeplinit obligația de a asigura măsuri

de protecție eficiente ale spațiului în care erau depozitate mărfurile

asigurate.

Așa fiind, s-a

reținut că apelanta a dat dovadă de gravă neglijență pe perioada de derulare a

contractului de asigurare prin aceea că nu a dotat depozitul cu sistemele de

asigurare declarate, ceea ce a favorizat producerea furtului și amplificarea

prejudiciului. Prin nemonitorizarea alarmei, coroborată cu antifonarea

spațiului și imposibilitatea auzirii alarmei în exterior, s-a creat contextul

propice sustragerii unei cantități însemnate de bunuri, a căror valoare se

ridică la suma de 125.134 euro.

Prin urmare, conduita

apelantei-reclamante se înscrie în clauza de excludere prevăzută de art. 3.21

din condițiile generale de asigurare, fiind în prezența unor daune produse și

agravate din neglijența gravă a asiguratului, care nu a dotat spațiul în

discuție cu sistemele de alarmă promise și eficiente.

Invocând în drept

dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., în termen legal, împotriva

deciziei instanței de apel, reclamanta SC GFS I.R. SRL prin lichidator judiciar

B.I. IPURL a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, modificarea

deciziei recurate și, în consecință, admiterea cererii de chemare în judecată.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, reclamanta a arătat, în esență, că instanța de apel a

respins acțiunea formulată, reținând că ar fi vorba de o neglijență din partea

societății reclamante care nu a asigurat monitorizarea permanentă a alarmei din

interiorul depozitului și nu a înștiințat cu privire la acest aspect societatea

de asigurări, fiind astfel vorba de un caz de excludere de la plata

despăgubirilor.

În opinia recurentei,

situația de fapt reținută de instanța de apel nu corespunde realității.

În acest context,

susține ca fiind greșită aprecierea instanței în sensul că societatea

reclamantă ar fi trebuit să învedereze societății de asigurare (societatea

pârâtă) că paza prin unități de specializare se face prin unitățile existente

în Zona Liberă, întrucât, în această zonă, dat fiind regimul extrem de strict,

paza se asigură conform anexei 2 la Hotărârea nr. 410 din 16 august 1993, iar

nimeni nu poate invoca necunoașterea legii.

Prin urmare, arată

recurenta, atâta vreme cât se știa unde este amplasat depozitul implicit se

cunoșteau și prevederile legale aplicabile în acea zonă și care nu permit

pătrunderea altor agenți de pază externi. în acea zonă nu poate intra nimeni,

dat fiind regimul extrem de strict, nici chiar în caz de declanșare a vreunei

alarme. Singurii agenți care pot interveni sunt cei ai Zonei Libere, iar acest

lucru este stabilit prin lege, nu din voința reclamantei sau a altcuiva. Ca

atare, apreciază că nu avea de ce să învedereze intimatei prevederile legale,

pe care aceasta din urmă ar fi trebuit să le cunoască, odată ce știa unde este

amplasat depozitul.

Cu privire la

amplasamentul depozitului din care a avut loc furtul, respectiv zona liberă

Constanța Sud, arată că depozitul în discuție se afla în incinta biroului vamal

Constanța Sud Agigea, o zonă securizată, unde există toate mijloacele de pază

posibile.

Mai mult decât atât,

fiind vorba de o zonă cu un regim special, recurenta-reclamantă nu avea voie să

instaleze camere de luat vederi sau orice alt sistem de pază organizat, fiind

aplicabile dispozițiile art. 3 alin. (3) din Legea nr. 333/2003.

În conformitate cu

aceste prevederi legale, s-a asigurat paza prin montarea unei uși solide de

acces în depozit, care se încuie cu o yală performantă și la care s-au atașat

lacăte metalice. Pe lângă acestea, la intrarea în depozit există grilaje și

obloane care au rolul de a împiedica accesul în interiorul acestora.

Mijloacele de pază

prevăzute de art. 3 alin. (3) din Legea nr. 333/2003 nu trebuie îndeplinite

cumulativ și nici nu sunt exhaustive, paza putându-se realiza prin orice fel de

mijloace, în speța de față, pe lângă grilaje și uși, fiind instalat un sistem

de alarmă.

Regimul special al

zonei, arată recurenta, face ca spațiul de aici să fie în permanență

monitorizat de o firmă specializată de protecție și pază, iar accesul în

perimetrul zonei libere se face numai după plata în prealabil a unei taxe. În

plus, la nivelul fiecărei porți de acces sunt instalate sisteme video și

bariere, iar agenții firmei de paza angajate de Compania Națională

Administrația Porturilor Maritime SA Constanța asigură intrarea și ieșirea în

această zona doar a persoanelor fizice sau autoturismelor care îndeplinesc

condițiile legale în acest sens. Paza acestei zone se realizează, conform

legii, exclusiv de către agenții Administrației Zonei Libere Constanța Sud,

conform Anexei 2 la Hotărârea nr. 410 din 16 august 1993 privind înființarea

zonei libere Constanta Sud - art. 6 din Regulamentul de organizare și

funcționare a Regiei Autonome Administrația Zonei Libere Constanta Sud.

Toată această zonă

este sub o supraveghere vamală atât de strictă, încât chiar și introducerea sau

scoaterea mărfurilor din depozitul societății GFS I.R. SRL se face numai cu

aprobarea organelor vamale, după efectuarea unor formalități expres prevăzute

de lege și reglementările interne ale biroului vamal.

Recurenta susține că

și-a respectat toate obligațiile din polița de asigurare, nefiind în situația

de a da declarații neconforme realității la momentul completării raportului de

inspecție. În acest document, întocmit la data încheierii poliței de asigurare,

a declarat că depozitul din care s-a produs furtul este dotat cu un sistem de

alarmă automat. Aceasta susținere este în concordanță cu mențiunile făcute de

agenții de poliție care au cercetat furtul, care prin Adresa nr. 2839034 din 5

septembrie 2011, arată că depozitul nu e prevăzut cu pază (în sensul de agenți

de pază) sau firme speciale de monitorizare, nu are cameră de supraveghere

video, iar sistemul de alarmă este în interiorul depozitului, care este

antifonat.

Toate aceste

constatări sunt în concordanță cu cele precizate de societatea asigurată la

momentul întocmirii raportului de inspecție, anexa la polița de asigurare: pe

prima filă a raportului de inspecție, la descrierea clădirii și a structurii de

rezistență, este menționat cu pixul de agenții de asigurare că pereții sunt

antifonați; în ce privește agenții de pază și sistemul de alarmă, pe fila a

doua a raportului de inspecție, se poate observa că nu a bifat că ar avea pază

asigurată prin angajați proprii sau unități specializate, iar paza permanentă

și sistemul de alarmă conectat la unități specializate se asigură prin agenții

firmei de pază angajate de Compania Națională Administrația Porturilor Maritime

SA Constanța, singurii care aveau acest drept în zonă. Orice alți agenți de

pază nu pot avea acces în zonă, paza zonei fiind realizată exclusiv prin aceste

mijloace.

S-a mai învederat că

raportul de inspecție a fost întocmit și însușit fără obiecțiuni, rubrica de

recomandări fiind barată, nemaipunându-i-se în vedere reclamantei că ar mai fi

nevoie de asigurarea altor mijloace de pază.

Ca atare, singura

obligație pe care a avut-o și pe care a respectat-o a fost de a menține paza în

varianta descrisă prin acest raport de inspecție, pe toata durata contractului

de asigurare.

Intimata s-a obligat

la plata despăgubirilor în cazul survenienței riscului asigurat, în condițiile

și cu mijloacele de pază stabilite prin contractul de asigurare, care este

legea părților.

Contrar reținerilor

instanței de apel, recurenta consideră că nu este incident cazul de excludere

prevăzut de art. 3.21 din contract, în condițiile în care depozitul era

amplasat în zona liberă, cea mai sigură zonă posibilă, avea sistem de alarmă,

ușă cu lacăt și grilaj, neputând fi vorba de o neglijență gravă din partea

societății asigurate.

Cu titlu de exemplu,

în opinia sa, dacă s-ar fi uitat ușa deschisă, s-ar fi putut vorbi de o

neglijență gravă sau indiferență, nicidecum în condițiile expuse.

Intimata-pârâtă SC

O.V.I.G. SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență,

respingerea recursului.

Analizând decizia

atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate

și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este

nefondat pentru considerentele care succed:

Potrivit

dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., invocate de recurentă, hotărârea

este nelegală „când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus

judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al

acestuia".

Este de reținut că

textul legal art. 304 pct. 8 C. proc. civ. invocat de recurenta-reclamantă se

referă la actele juridice în sens de negotium juris, respectiv manifestări de

voință producătoare de efecte juridice, și nicidecum în sens de instrumentam

probationis, adică, de înscris, ca mijloc de probă.

Astfel, art. 304 pct.

8 C. proc. civ. vizează situațiile în care instanța procedează la interpretarea

unui act juridic dedus judecății cu toate că nu avea dreptul să o facă,

clauzele fiind clare și precise, dar criticile invocate în dezvoltarea

motivelor de recurs reprezintă în realitate un pretext pentru a pune în

discuție judecata din apel printr-o reanalizare devolutivă a împrejurărilor

cauzei („situația de fapt reținută de instanță nu corespunde realității").

Or, situația de fapt

stabilită de prima instanță și confirmată de instanța de apel constituie o

premisă care nu mai poate fi repusă în discuție în cadrul controlului de

legalitate exercitat pe calea recursului, iar argumentele recurentei nu relevă

nicio încălcare a dispozițiilor contractuale de natură să impună modificarea

soluției adoptate.

Este de amintit că

instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea

ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra

oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității,

concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să

procedeze la reinterpretarea probelor dispuse.

Din expunerea

argumentelor evocate de recurenta-reclamantă rezultă cu evidență că s-au readus

în discuție chestiuni de fond care depășesc sfera de analiză a motivelor de

nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., motiv pentru care,

se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac

exigențele impuse de art. 304 C. proc. civ., reaprecierea probelor nemaifiind

posibilă în această etapă procesuală odată cu abrogarea pct. 11 al art. 304 C.

proc. civ. prin O.U.G. nr. 138/2000 și ale art. 304 pct. 10 C. proc. civ. prin

dispozițiile Legii nr. 219/2005.

Este de necontestat

că la data de 23 martie 2011, între reclamanta SC GFS I.R. SRL, în calitate de

asigurat, și pârâta SC O.V.I.G. SA (fosta SC BCR A.V.I.G. SA), în calitate de

asigurător, s-a încheiat polița IBC nr. xxx, cu valabilitate în intervalul 24

martie 2011 - 23 martie 2012, cuprinzând mai multe riscuri asigurate, printre

care și furtul. Obiectul asigurării îl reprezintă bunurile aflate în locația

indicată în contract, respectiv în mun. Constanța, Zona Liberă Constanța Sud

Agigea, intrarea C, județul Constanța, valoarea maximă a sumei asigurate fiind

de 370.000 euro.

Cu ocazia semnării

poliței de asigurare, părțile au întocmit și un raport de inspecție, anexă la

contract, în care societatea asigurată a declarat că locația în care se găsesc

bunurile asigurate dispune de pază permanentă și este prevăzută cu sisteme de

alarmă automată și conectate prin unități specializate, fără alte precizări

suplimentare.

La art. 3 din

condițiile generale de asigurare, părțile au stipulate în mod expres situațiile

în care asigurătorul nu acordă despăgubiri.

Printre cazurile de

excludere sunt cele menționate la pct. 3.19, pct. 3.21 și pct. 3.24,

referitoare la daune produse ca urmare a neremedierii din culpa proprie a

asiguratului a unor situații cunoscute acestuia generatoare de pagube, daune

produse sau agravate din neglijența gravă a asiguratului și daune produse prin

furtul favorizat de nearmarea sistemelor de protecție existente la data

încheierii contractului.

Apelul, prin efectul

său devolutiv, repunând în discuție chestiunea judecată la prima instanță, a

permis instanței de apel să concluzioneze că, în speță, prejudiciul a fost

produs ca urmare a comportamentului neglijent al societății asigurate,

comportament care a favorizat comiterea furtului prin neasigurarea unei paze

corespunzătoare a locației în care se găseau bunurile asigurate, fiind astfel

incidență clauza de excludere prevăzută de părți la art. 3.21 din condițiile

generale de asigurare.

S-a reținut în mod

corect că reclamanta, în raport de art. 1169 C. civ. potrivit cărora „cel care

face o propunere în fața judecății trebuie să o dovedească" nu a probat că

s-ar fi conformat dispozițiilor Legii nr. 333/2003, iar împrejurarea că o

dispoziție legală impune modalitatea de asigurare a pazei într-o anumită zonă

nu echivalează cu proba faptului că respectiva pază a fost efectiv asigurată.

Prin urmare, faptul

că depozitul dispunea de uși, grilaje, obloane și yală, la care se adaugă un

sistem de alarmă nefuncțional, dat fiind că acesta nu putea fi auzit în

exterior, nu a putut echivala cu o respectare a prevederilor Legii nr.

333/2003, cu atât mai mult cu cât societatea reclamantă a fost atenționată,

înainte de data producerii riscului asigurat, asupra necesității asigurării

unor măsuri de protecție eficiente, aspect ce a rezultat din Adresa nr. 2839034

din 5 septembrie 2011 emisă de Serviciul de Poliție Transporturi Maritime -

Biroul de Poliție T.N. Constanța Sud Agigea, conform căreia, la data de 24

martie 2011 a fost întocmit un Proces-verbal de contravenție seria AP nr.

1500379, prin care s-a aplicat sancțiunea avertismentului gestionarei

reclamantei, fiind atenționată aceasta asupra asigurării pazei depozitului în

concordanță cu Legea nr. 333/2003.

Totodată,

dispozițiile H.G. nr. 410/1993 - anexa nr. 2, de care se prevalează recurenta,

nu echivalează cu probarea existenței unei conectări a alarmei de interior la o

agenție de pază.

Cum în mod legal a

reținut și instanța de control judiciar, dacă reclamanta ar fi înțeles să nu

asigure o pază distinctă de cea a Zonei Libere, avea obligația de a înștiința

societatea de asigurare, pentru ca aceasta să poată încheia contractul de

asigurare în deplină cunoștință de cauză și să poată evalua în mod

corespunzător riscul asigurat, cu consecințe inclusiv asupra cuantumului

primelor de asigurare.

În mod corect, au

fost înlăturate susținerile privitoare la existența unei paze permanente

monitorizate prin agenții Zonei Libere Constanța, atât timp cât societatea

asigurată s-a obligat față de societatea de asigurare de a dota spațiul de

depozitare cu sisteme de alarmă proprii și eficiente, monitorizate

corespunzător.

Prin urmare, conduită

reclamantei pe perioada de derulare a contractului de asigurare, constând în

nemonitorizarea alarmei, coroborată cu antifonarea spațiului și imposibilitatea

auzirii alarmei în exterior este evident că se înscrie în clauza de excludere

prevăzută de art. 3.21 din condițiile generale de asigurare, incidența acestei

clauze fiind reținută în mod legal de ambele instanțe.

Fără a reitera

considerentele expuse, se constată că niciuna dintre cele două ipoteze ale art.

304 pct. 9 C. proc. civ. (hotărârea recurată este lipsită de temei legal sau

hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii) nu a

fost demonstrată.

Pentru rațiunile

înfățișate, constatând că nu se confirmă motivele de nelegalitate instituite de

pct. 8 și 9 ale art. 304 C. proc. civ. invocate de recurenta-reclamantă, în

raport de argumentele evocate și cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de

reclamanta SC GFS I.R. SRL prin lichidator judiciar B.I. IPURL împotriva

Deciziei civile nr. 25/A din 15 ianuarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a VI-a civilă, menținând decizia instanței de apel, ca fiind

legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta SC GFS I.R. SRL prin lichidator judiciar B.I. IPURL

împotriva Deciziei civile nr. 25/A din 15 ianuarie 2015 pronunțată de Curtea de

Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 mai 2015.

Procesat de GGC - LM