ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1320/2015

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Vânju Mare la data de 10

iunie 2014 sub nr. 1507/332/2014, reclamantul G.M.D. a chemat în judecată pe

pârâta D.M., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată

să-i plătească prețul de piață de la momentul reînstrăinării către terț prin

act autentic al bunului, respectiv terenul arabil în suprafață totală de 15.400

mp, sumă actualizată de la data înstrăinării până la data plății efective; să-i

plătească suma de 1.200 lei reprezentând contravaloarea costurilor necesare

întocmirii documentației cadastrale și înscrierii în CF și contravaloarea

impozitului plătit actualizate la momentul plății efective; să-i plătească

dobânda legală pentru sumele menționate de la data plății și până la data

restituirii sumelor, plus cheltuieli de judecată.

Pârâta, în termenul prevăzut de dispozițiile art. 201 alin.

(1) C. proc. civ. nu a depus întâmpinare.

La termenul de judecată din data de 14 ianuarie 2015

instanța a invocat din oficiu excepția necompetenței teritoriale, iar prin

sentința civilă nr. 26 din 14 ianuarie 2015 a admis-o, declinând competența de

soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Deva.

Cauza a fost înregistrată pe rolul acestei ultime

instanțe la data de 5 februarie 2015, iar la termenul de judecată stabilit,

instanța a pus în discuție excepția de necompetență teritorială.

Analizând materialul probator instanța a reținut că

prezentul litigiu are ca obiect pretenții, temeiul juridic invocat de parte

fiind răspunderea civilă delictuală și îmbogățirea fără just temei, situație în

care competența teritorială a instanței de judecată se stabilește potrivit art.

107 sau art. 113 C. proc. civ., după caz.

S-a constatat de către instanță că sunt aplicabile

normele de competență teritorială relativă întrucât acțiunea formulată este una

personală, fiind solicitată contravaloarea unei sume de bani, iar instanța

învestită nu putea invoca din oficiu necompetență teritorială, ci doar pârâtul

prin întâmpinare.

în acest sens sunt dispozițiile art. 130 alin. (3) C.

proc. civ., potrivit cărora "Necompetență de ordine privată poate fi

invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este

obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt

legal citate în fața primei instanțe."

Prin urmare, atâta timp cât în speță pârâtul nu a

formulat întâmpinare prin care să invoce necompetență instanței, în condițiile art.

131 alin. (1) coroborat cu art. 107 și art. 130 alin. (3) instanța învestită de

reclamant rămâne competentă să soluționeze cauza.

Față de aceste considerente instanța a admis excepția

necompetenței teritoriale a Judecătoriei Deva și a dispus declinarea

competenței de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Vânju Mare și,

constatând ivit conflictul negativ de competență, în temeiul art. 134 C. proc.

civ., instanța a suspendat din oficiu orice altă procedură și a dispus

înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea

conflictului negativ de competență.

Înalta Curte, sesizată cu soluționarea conflictului negativ

de competență, analizând actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Potrivit art. 133 alin. (2) C. proc. civ., există

conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat

reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text,

în vederea emiterii regulatorului de competență, înalta Curte constată că cele

două instanțe s-au declarat, deopotrivă, necompetente, prin hotărâri definitive,

că declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și că,

cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza,

prin urmare există conflict negativ de competență.

Înalta Curte reține că, în conformitate cu art. 116 N.C.P.C.,

reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

Conform art. 107 N.C.P.C., cererea de chemare în

judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție are sediul pârâtul,

dacă legea nu prevede altfel.

Art. 130 alin. (3) N.C.P.C. stabilește că necompetența

de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau,

dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de

judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

Așadar, potrivit acestui text, instanța judecătorească

nu este îndreptățită să își decline din oficiu competența, ci numai dacă o

atare excepție a fost invocată de către pârât prin întâmpinare sau, dacă

întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată

la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

Or, în speță, excepția de necompetența teritorială a

fost invocată din oficiu de instanță cu nerespectarea normei imperative

prevăzute de textul art. 130 alin. (3) N.C.P.C.

Față de dispozițiile legale anterior precizate, Înalta Curte

constată că, în speță, competența de soluționare a cauzei revine Judecătoriei

Vânju Mare și, în considerarea prevederilor art. 130 alin. (3) N.C.P.C., va

stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea

Judecătoriei Vânju Mare.

Definitivă.

Pronunțată, în ședința publică, astăzi, 12 mai 2015.