ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1070/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1070/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra

recursului, constată următoarele:

Prin încheierea de

ședință din 11 martie 2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială,

în Dosarul nr. 30307/3/2007, s-a dispus judecarea separată a cererii de chemare

în garanție formulată de pârâta A.D.S., în contradictoriu cu C.T., D.D. și C.M.

și înregistrarea acesteia sub un număr nou de dosar.

Prin

cererea de chemare în garanție, A.D.S. a solicitat obligarea persoanelor

chemate în judecată la restituirea sumelor la plata cărora va fi obligată în

cazul admiterii cererii de dezdăunare formulată de reclamanta A.A.I. Poșta

Câlnău.

În motivarea

cererii, A.D.S. a arătat că prin decizia nr. 50 din 30 ianuarie 2007 pronunțată

de Curtea de Apel București, în Dosarul nr. 25.634/3/2004, acțiunea formulată

de A.A.I. Posta Câlnău, în calitate de cumpărător al pachetului de acțiuni

deținut de MAA la SC V.V.M. SA, a fost calificată ca fiind una de daune,

cauzate cu prilejul încheierii contractului de privatizare din 19 decembrie 2000,

răspundere întemeiată pe garanția pentru evicțiune ce incumba vânzătorului,

conform art. 1337 C. civ.

Prin

sentința civilă nr. 3155 din 18 martie 2011, Tribunalul București, secția a VI-a

comercială, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins

cererea formulată de reclamanta A.D.S. în contradictoriu cu pârâții C.T., D.D.H.,

C.M., ca fiind prescrisă.

Împotriva

sentinței a declarat apel reclamanta A.D.S., iar prin decizia civilă nr. 537

din 28 noiembrie 2011 Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a admis

apelul declarat de apelanta-reclamantă A.D.S., împotriva sentinței comerciale nr.

3155 din 18 martie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială,

în Dosarul nr. 10798/3/2008, fiind desființată sentința atacată și trimisă

cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Prin

decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 4962 din 13 decembrie 2012 a

fost respins recursul ADS declarat împotriva deciziei comerciale nr. 537 din 28

noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială.

În rejudecare,

tribunalul a pronunțat sentința civilă nr. 6167 din 17 octombrie 2013 a

Tribunalului București, secția a VI-a civilă, prin care a respins ca

neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta A.D.S., în contradictoriu cu

pârâții C.T., D.D.H. și C.M.

Prin

această hotărâre, s-a reținut că reclamanta A.D.S. a învestit instanța cu

soluționarea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală prin care urmărește

să obțină obligarea pârâților C.T., D.D.H., C.M. la repararea prejudiciului pe

care susține că l-a suferit ca urmare a angajării răspunderii instituției în

litigiul inițiat de A.A.I. Poșta Câlnău, în calitate de cumpărător al

pachetului de acțiuni deținut de M.A.A. la SC V.V.M. SA, având ca obiect

reducerea prețului pachetului de acțiuni.

În acest

sens se reține că, prezenta acțiune a fost formulată ca și cerere de chemare în

garanție în cadrul litigiului inițiat de A.A.I. Poșta Câlnău, fiind disjunsă

ulterior, astfel că, tribunalul a constatat că valoarea prejudiciului invocat

de reclamantă este de 24.404.134,30 lei, respectiv suma pe care aceasta ar fi

trebuit să o primească de la cumpărătorul pachetului de acțiuni al societății SC

V.V.M. SA, înstrăinat prin contractul vânzare-cumpărare de acțiuni din 19

decembrie 2000.

În aceste

condiții, reclamanta a susținut că prin reducerea prețului este prejudiciată

patrimonial, deoarece practic valoarea la care este, în final, înstrăinat

pachetul de acțiuni - 5.631.723,3 lei - valoare reprezentând diferența dintre

prețul stabilit în contract de 30.035.857,60 lei și diminuarea dispusă de

instanță 24.404.134,60 lei) este mai mică chiar și decât cea stabilită inițial

în raportul de evaluare - 11.538.881,8 lei - sens în care consideră că

prejudiciul este urmarea faptei ilicite a pârâților, care constituiau

conducerea executivă a societății supusă privatizării, de a nu fi pus la

dispoziția expertului evaluator toate datele necesare, respectiv de a fi

prezentat date incomplete și eronate.

În acest

context, prima instanță reține că pentru a se putea obține repararea

prejudiciului, acesta trebuie să fie cert și să nu fi fost reparat încă, iar în

raport de situația de fapt expusă, tribunalul a apreciat că reclamanta nu a

făcut în cauză dovada caracterului cert al prejudiciului patrimonial invocat.

Având în

vedere că reclamanta nu a dovedit că a suferit un prejudiciu ca urmare a

diminuării prețului de vânzare a pachetului de acțiuni al societății SC V.V.M. SA

obiect al contractul vânzare-cumpărare de acțiuni din 19 decembrie 2000

tribunalul a respins ca neîntemeiată acțiunea în daune formulată de aceasta.

Împotriva

acestei sentințe a declarat apel reclamanta A.D.S., solicitând admiterea

apelului, schimbarea hotărârii atacate și admiterea cererii de chemare în

judecată, în sensul obligării pârâților în solidar la plata sumei de

24.404.134,30 lei.

Curtea

de Apel București, secția a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 970 din 7

noiembrie 2014 a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta A.D.S.,

luându-se act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a

decide astfel, instanța de apel a reținut că pentru a fi angajată răspunderea

pârâților trebuie îndeplinite în mod cumulativ condițiile generale ale

răspunderii civile delictuale, fapta ilicită, prejudiciul, legătura de

cauzalitate și culpa, astfel cum sunt reglementate în art. 998-999 C. civ.

Astfel,

răspunderea pârâților ar fi trebuit dovedită, în conformitate cu dispozițiile art.

1169 C. civ., în sensul săvârșirii unor fapte ilicite de către aceștia, nefiind

suficientă invocarea unor dispoziții legale și a unor simple prezumții, în

condițiile în care actele normative aplicabile la momentul încheierii

contractului de privatizare stabileau răspunderea în ce privește dosarul de

prezentare în sarcina instituțiilor publice implicate în procesul de

privatizare.

Împotriva

acestei decizii, în termen legal, reclamanta A.D.S. București a declarat recurs,

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea

acestuia și, în principal modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii

apelului formulat, cu consecința modificării în tot a hotărârii atacate și

admiterii cererii Agenției Domeniilor Statului, iar în subsidiar, casarea

acesteia și trimiterea spre rejudecarea apelului aceleiași instanțe.

Recurenta

consideră că în mod greșit instanța a respins apelul motivat de faptul că

răspunderea intimaților nu poate fi întemeiată pe dispozițiile art. 44 al H.G. nr.

626/2001, deoarece s-ar încălca principiile care guvernează aplicarea legii

civile în timp, în speță neretroactivitatea acesteia.

În opinia

sa, în baza principiului rolului activ al instanței aceasta trebuia să constate

că deși H.G. nr. 626/2001 a intrat in vigoare ulterior încheierii contractului

de vânzare-cumpărare acțiuni din 19 decembrie 2000, erau aplicabile

dispozițiile Legii nr. 15/1990 privind transformarea întreprinderilor de stat

în societăți comerciale pe acțiuni și ale Legii nr. 31/1990 privind societățile

comerciale.

Astfel,

în conformitate cu dispozițiile art. 148 din Legea nr. 31/1990, administratorii

răspund pentru toate obligațiile prevăzute în dispozițiile legale sau în actul

constitutiv, în esență, administratorii au calitatea de mandatari ai

acționarilor, aceștia din urma neputând, datorită formei de organizare a

societății, să exercite singuri actele de comerț din obiectul de activitate al

companiei.

Mai

susține recurenta că, întrucât pârâții dețineau funcțiile de administrator

unic, director tehnic și director economic în cadrul societății SC V.V.M. SA,

aceștia erau singurii în măsură să comunice evaluatorului ANEVAR documentația

necesară pentru calcularea prețului per acțiune, evaluare ce nu face decât să reflecte

valoarea de piață, reală a acestora în concordanță cu documentația pusă la

dispoziție.

O altă

critică a recurentei vizează netemeinicia și nelegalitatea hotărârilor, acestea

fiind pronunțate cu aplicarea greșita a prevederilor legale in materia răspunderii

civile delictuale.

Din

analiza materialului probator administrat în cauză, recurenta susține că

rezultă fără echivoc că în cauză sunt întrunite condițiile angajării

răspunderii civile delictuale ale pârâților.

În acest

sens, se arată că prejudiciul este unul cert, raportat la decizia nr. 109 din 02

martie 2009 a Curții de Apel București, prin care s-a dispus reducerea prețului

de vânzare aferent celor 798.826 acțiuni deținute la SC V.V.M. SA, cu suma de

24.404.134,30 lei.

În ceea

ce privește fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, aceasta

înseamnă orice faptă prin care, încălcându-se o normă juridică, se cauzează

prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane sau anumitor interese

ale acesteia.

Prin

urmare, condiția esențială a faptei ilicite este încălcarea unei norme

juridice, or, în calitatea acestora de conducători ai societății privatizate,

aveau obligația legală de a pune la dispoziție datele reale ce alcătuiesc

situația patrimonială, evidența financiar contabilă nereală fiind principalul

element care a stat la baza convingerilor instanței de judecată care a dispus

reducerea prețului pachetului de acțiuni.

Se arată

că atribuțiile și obligațiile conducerii societății sunt statuate și prin Legea

nr. 31/1990, astfel că nu poate fi înlăturată răspunderea acestora doar pe

considerentul că prevederile legale invocate prin cererea de chemare în

garanție nu erau aplicabile la momentul privatizării.

Astfel,

legătura de cauzalitate între fapta ilicita și prejudiciul produs este

evidentă, în condițiile în care prejudicial este cert, prin reducerea prețului

acțiunilor, cu consecința returnării diferenței sumelor de bani deja achitate,

iar acest prejudiciu a fost cauzat încă de la început prin încălcarea normelor

legale stabilite de prevederile exprese ale dosarului de prezentare și a

legislației speciale incidente în cauză, respectiv răspunderea cu privire la

realitatea, corectitudinea și actualitatea datelor care stau la baza întocmirii

dosarului de prezentare, a calculării prețului de ofertă a acțiunilor,

răspundere ce revine în totalitate administratorilor și cenzorilor societății

comerciale.

În ceea

ce privește vinovăția pârâților, aceasta este de asemenea dovedită, întrucât

pârâții, în calitate de conducători ai societății privatizate, au dat dovadă de

neglijență în întocmirea situației patrimoniului societății, neglijență ce a

generat un prejudiciu evident al reclamantei, dar și al bugetului consolidat al

statului.

Intimații-pârâți

C.T. și C.M. au depus concluzii scrise, solicitând respingerea recursului ca

nefondat și menținerea hotărârii recurate ca fiind legală și temeinică.

Analizând

decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de

legalitate și temeiurilor de drept invocate, înalta Curte constată că recursul

declarat de reclamanta A.D.S. București este nefondat, pentru următoarele

considerente:

Motivul

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când

hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii sau când hotărârea este lipsită

de temei legal.

În susținerea

acestui motiv de recurs, recurenta apreciază că, în mod greșit s-a considerat

de instanța de apel că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile H.G. nr. 626/2001.

Această

critică este nefondată, întrucât în mod corect, instanța de apel a reținut că

dispozițiile art. 44 din H.G. nr. 626/2001, potrivit cărora, răspunderea cu

privire la realitatea, corectitudinea și actualitatea datelor care au stat la

baza întocmirii dosarului de prezentare, a calculării prețului de ofertă a

acțiunilor, precum și la baza întocmirii prospectului de ofertă publică, după

caz, revine în totalitate administratorilor și cenzorilor societății comerciale

emitente, nu erau în vigoare la data perfectării contractului de

vânzare-cumpărare de acțiuni din 19 decembrie 2000, acest act normativ fiind

publicat în M. Of. nr. 390 din 17 iulie 2011.

Din

această perspectivă, nu poate fi primită susținerea recurentei în sensul că, de

vreme ce a reținut că prevederile H.G. nr. 626/2001 nu sunt aplicabile spetei,

instanța de apel ar fi trebuit să se raporteze la dispozițiile Legii nr. 15/1990

și ale Legii nr. 31/1990 ce reglementează răspunderea administratorilor

societăților pe acțiuni, întrucât, în acord cu principiul disponibilității,

reclamanta a precizat că acțiunea dedusă judecații este o acțiune în răspundere

delictuală, fundamentata pe dispozițiile art. 998-999 C. civ., iar nu o acțiune

în răspundere contractuală, derivată din neexecutarea obligațiilor asumate prin

contractul de mandat perfectat între societate și administratorul său, iar

modificarea obiectului și a cauzei acțiunii nu numai ca nu poate fi realizată

din oficiu de instanță, dar este și inadmisibilă în apel, căci ar echivala cu

încălcarea dublului grad de jurisdicție.

În ceea

ce privește cea de a doua critică a recurentei, prin care aceasta consideră că

instanța de apel în mod greșit nu a apreciat că sunt îndeplinite condițiile

răspunderii civile delictuale, se constată că aceasta nu poate fi primită,

urmând a fi respinsă.

Aceasta

deoarece, în raport de probatoriul administrat în cauză, se constată că în mod

corect, instanța de control judiciar a reținut că, în speță, nu se verifică

întrunirea cumulativă a condițiilor cerute de lege pentru antrenarea

răspunderii civile delictuale a pârâților.

Potrivit

dispozițiilor art. 998-999 C. civ., pentru angajarea răspunderii civile

delictuale se cer a fi întrunite, cumulativ, mai multe condiții, respectiv

existența unui prejudiciu, a unei fapte ilicite, existența unui raport de

cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și existența vinovăției celui

care a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu

care a acționat.

Pe

planul răspunderii civile delictuale, noțiunea de faptă ilicită presupune nu

numai o abatere de la normele legale, ci și răsfrângerea acestei abateri,

direct și nemijlocit, asupra unui anume drept subiectiv pe care îl

prejudiciază.

În speță,

se constată că o asemenea faptă ilicită nu există, în condițiile în care, pe de

o parte, prevederile pct. 1.5 si 1.6 din dosarul de prezentare privind oferta

de vânzare a acțiunilor gestionate de M.A.A. la SC V.V.M. SA, precum și art. 44

din H.G. nr. 626/2001 nu pot constitui izvorul vreunei obligații în sarcina

pârâților, iar pe de altă parte, potrivit dispozițiilor actelor normative

indicate de reclamantă ca stând la baza încheierii contractului de

vânzare-cumpărare de acțiuni din 19 decembrie 2000, respectiv O.U.G. nr. 198/1999

si H.G. nr. 450/1999, nu revenea pârâților sarcina întocmirii dosarului de

prezentare și nici a raportului de evaluare, astfel încât, aceștia nu pot fi

răspunzători de datele și informațiile prezentate în aceste documente.

Astfel,

potrivit art. 22 alin. (1) paragraful 2 lit. b) din O.U.G. nr. 198/1999,

obligația întocmirii dosarului de prezentare revenea M.A.A. și F.P.S., în

conformitate cu procedurile interne aprobate de consiliul de administrație al F.P.S.,

respectiv cu ordinul ministrului agriculturii si alimentației și conform

legislației in vigoare.

Din

această perspectivă, se constată că obligația întocmirii dosarului de

prezentare revenea instituției publice implicate în procesul de privatizare, în

speță M.A.A., care a și procedat în acest sens, raportul de evaluare fiind

întocmit de un evaluator autorizat desemnat de instituția publică implicată în

procesul de privatizare, ca urmare a organizării unei licitații publice în

acest scop, astfel că pârâții nu sunt răspunzători nici pentru concluziile

acestui raport cu privire la prețul de vânzare al acțiunilor.

De

asemenea, așa cum rezultă din cuprinsul înscrisurilor depuse la dosarul cauzei,

precum și din răspunsul reclamantei la interogatoriu, prețul pachetului de

acțiuni al societății SC V.V.M. SA a fost majorat de un expert din cadrul M.A.A.,

potrivit Notei privind propunerea de vânzare a acțiunilor gestionate de M.A.A.

la societatea SC V.V.M. SA.

Astfel

că, în executarea obligației ce îi revenea, în calitate de administrator al

societății SC V.V.M. SA, intimatul C.T. a pus la dispoziția evaluatorului

întreaga documentație solicitată, aspect confirmat de reclamantă prin răspunsul

la interogatoriul administrat cu ocazia soluționării în fond a cauzei.

Prin

urmare, față de aspectele menționate, se constată că în speță nu a fost probată

săvârșirea de către pârâți a vreunei fapte ilicite și nici existența vinovăției,

deși proba întrunirii cumulative a condițiilor cerute pentru antrenarea

răspunderii civile delictuale revine reclamantului.

Pentru

toate argumentele ce preced, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul declarat de reclamanta A.D.S.

București.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge

ca nefondat recursul declarat de reclamanta A.D.S. București împotriva deciziei

civile nr. 970 din 7 noiembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a VI-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 21 aprilie 2015.