ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1325/2015

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 11 august 2011 pe rolul Tribunalului Neamț, Dosar nr. 3747/103/2011, reclamantul D.L. a chemat în judecată pe pârâta SC L.B.A. SRL, solicitând instanței prin hotărârea ce se va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 156.000 RON, reprezentând restituire împrumut, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată efectuate în cauză. Prin sentința civilă nr. 46 din 16 martie 2012, Tribunalul Neamț a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamantul D.L., în contradictoriu cu pârâta SC L.B.A. SRL și l-a obligat la plata sumei de 4.000 RON cheltuieli de judecată.

În motivare, prima instanță a reținut că reclamantul D.L. a fost managerul Agenției Piatra-Neamț a SC L.B.A. SRL Pitești, potrivit contractului de mandat comercial din 7 noiembrie 2003, prelungit ulterior pe perioadă nedeterminată și încetat la data de 14 aprilie 2010. S-a constatat că raportul juridic dedus judecății în prezenta cauză constă în contractul de împrumut din 2 noiembrie 2009, respectiv în neexecutarea obligației de restituire de către pârâtă. Contractul de împrumut de consumație propriu-zis este un contract real și unilateral, ceea ce presupune atât dovedirea acordului de voință, cât și a faptului material al predării bunului împrumutat. Dovada actului juridic (a acordului de voință) este supusă regulilor generale prevăzute de art. 1191 C. civ.

(respectiv, dacă suma împrumutată depășește 0,025 RON, dovada se poate face numai prin înscris autentic sau înscris sub semnătură privată). În cazul înscrisului sub semnătură privată, fiind vorba despre un contract unilateral, cerința multiplului exemplar (art. 1179 C. civ.) nu trebuie împlinită, ci doar formalitatea prevăzută la art. 1180 C. civ. (scrierea în întregime a actului de către cel împrumutat sau cel puțin, adăugarea de către acesta, la finele actului, a cuvintelor „bun și aprobat”, arătând în cuvinte și în litere suma sau câtimea lucrurilor și apoi să semneze). Or, contractul de împrumut din 2 noiembrie 2009 nu este semnat de către împrumutat (reprezentantul pârâtei); atât la rubrica „împrumutător”, cât și la rubrica „împrumutat” apare aceeași semnătură indescifrabilă ce aparține reclamantului D.L.

și ștampila societății folosită la punctul de lucru Piatra-Neamț. S-a arătat că pentru valabilitatea contractului de împrumut se impune existența semnăturii reprezentantului legal al societății pârâte SC L.B.A. SRL ori un împuternicit special al acestuia, singurii care puteau angaja obligații contractuale de împrumut în numele societății. Mai mult, conform anexei 2 la contractul de mandat, reclamantul, în calitate de mandatar, putea încheia în numele și pe seama mandantului, documente necesare desfășurării activității în agenție (deconturi, cereri, adrese, dispoziții de plată, până la echivalentul a 100 euro etc). Conform art. 4 pct. 4 din Anexa nr. 2 la contract, pentru întocmirea sau încheierea altor categorii de documente era necesar acordul scris al societății.

A mai reținut tribunalul că destinația sumelor înscrise în ordinele de plată nu coincide cu cea din contractul de împrumut. În două dintre ordinele de plată din 2 decembrie 2009, privind sumele de 30.000 RON și, respectiv 28.000 RON, se menționează că aceste sume reprezintă „aport capital”. Or, potrivit dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, „aportul de capital îl aduc numai asociații, la constituirea societății”, iar reclamantul nu a avut calitatea de asociat. De asemenea, în ordinul de plată din 9 noiembrie 2009 privind suma de 33.000 RON, apare mențiunea că reprezintă contravaloare sold și doar în ordinele de plată din 2 martie 2010 și din 30 aprilie 2010, privind sumele de 40.000 RON și 25.000 RON, apare mențiunea că sumele reprezintă „împrumut firmă”.

Potrivit art. 1169 C. civ., dovada existenței contractului de împrumut revine împrumutătorului, respectiv reclamantului, iar pârâtei îi revine sarcina de a face dovada contrară și având în vedere că reclamantul nu a dovedit valabilitatea contractului de împrumut din 2 noiembrie 2009, sub aspectul încheierii acordului de voință și al remiterii efective a sumei de bani, faptul că pârâta a înlăturat prezumția de valabilitate a înscrisului, instanța a respins ca nefondată, acțiunea. Împotriva acestei sentințe, reclamantul D.L. a declarat apel, care, prin decizia nr. 117 din 19 decembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Bacău a fost admis, a fost schimbată în tot sentința apelată și a fost admisă acțiunea reclamantului D.L.

A fost obligată pârâta SC L.B.A. SRL să plătească reclamantului suma de 156.000 RON, reprezentând restituire împrumut. A fost obligată pârâta-intimată să plătească apelantului-reclamant suma de 10.606,50 RON cheltuieli de judecată, în instanța de fond și apel. Pentru a decide astfel, instanța de apel, din actele aflate la dosar, a constatat că apelantul a virat societății comerciale intimate următoarele sume, 33.000 RON, conform ordinului de plată din 9 noiembrie 2009; 30.000 RON conform ordinului de plată din 2 decembrie 2009; 28.000 RON conform ordinului de plată din 2 decembrie 2009; 40.000 RON conform ordinului de plată din 2 martie 2010; 25.000 RON conform ordinului de plată din 30 aprilie 2010; iar indiferent de mențiunile făcute de acesta pe actele de dispoziție de transfer al sumelor de bani, acestea au fost încasate de intimată.

S-a reținut că începutul de dovadă scrisă intitulat de apelant contract de împrumut, a fost comunicat intimatei, aceasta rămânând în pasivitate. Nu a existat nicio acțiune din partea societății comerciale prin care să comunice apelantului că aspectele inserate în înscris nu corespund adevărului, deși suma de 156.000 RON nu era modică. Din expertiza contabilă efectuată în apel a rezultat că la rândul său apelantul datorează intimatei 11.372.857,24 RON, iar expertul parte intimat a concluzionat că datorează suma de 347.192,07 RON; prin sentința civilă nr. 93 din 23 martie 2013, Tribunalul Brașov a obligat apelantul să plătească intimatei suma de 80.006,09 RON. Referitor la capătul de cerere formulat de reclamant privind acordarea cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 274 C. proc.

civ., instanța a obligat intimata să plătească apelantului 10.606,50 RON, cheltuieli de judecată. Recursul declarat de pârâta SC L.B.A. SRL împotriva deciziei instanței de apel a fost admis prin decizia nr. 2758 din 26 septembrie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost casată decizia atacată și a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. În motivare, instanța de recurs a reținut, în esență, că decizia curții de apel nu întrunește cerințele privind motivarea clară, precisă și necontradictorie din care să rezulte justețea soluției pronunțate, conform art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ceea ce duce la imposibilitatea efectuării controlului judiciar.

S-a mai reținut că instanța de apel nu a expus raționamentul în baza căruia a apreciat că în măsura în care ordinele de plată depuse la dosar relevă alimentarea conturilor societății cu diverse sume de bani, această împrejurare ar fi suficientă prin ea însăși, să dea naștere unei obligații de restituire. Analizând, în rejudecare, sentința civilă nr. 46/COM din 16 martie 2012 pronunțată de Tribunalul Neamț, în Dosarul nr. 3747/103/2011 prin prisma dispozițiilor art. 295 C. proc. civ., cât și a art. 315 C. proc. civ., Curtea de Apel Bacău, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 15/2015 din 29 ianuarie 2015 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul D.L.

Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a constatat că între SC L.B.A. SRL în calitate de mandant și apelantul reclamant D.L. în calitate de mandatar s-a încheiat la data de 7 noiembrie 2003, contractul de mandat pe o durată de 4 ani, începând cu data de 7 noiembrie 2003, ulterior prin actul adițional din 22 septembrie 2009, durata contractului prelungindu-se pe durată nedeterminată. Contractul de mandat a fost denunțat unilateral de către reclamant la data de 14 aprilie 2010. Potrivit dispozițiilor art. IV din contractul de mandat, lit. A, pct. 4.3, mandatarul beneficia de dreptul de a încheia acte juridice în numele și pe seama mandantului, actele juridice pe care le putea încheia fiind precizate în anexa 2 la contract.

Anexa 2 la contractul de mandat stipula categoriile de acte juridice care puteau fi încheiate de către mandatar în numele și pe seama mandantului, respectiv: 1. toate categoriile de contracte de asigurare și anexe aferente acestora; 2. contracte cu societățile de asigurări și clienți persoane fizice și juridice necesare îndeplinirii obiectivelor de performanță asumate; 3. documentele necesare desfășurării activității în agenția SC L.B.A. SRL Piatra-Neamț (deconturi, cereri, adrese, dispoziții de plată până la echivalentul în RON a 100 euro, etc); 4. Alte categorii de documente care nu sunt incluse în categoriile de mai sus, cu acordul scris al SC L.B.A. SRL Pitești (sediul central). La data de 2 noiembrie 2009 apelantul reclamant a încheiat contractul de împrumut, împrumutător fiind apelantul reclamant D.L., iar împrumutat SC L.B.A.

SRL Pitești, punct de lucru Piatra-Neamț. Obiectul contractului stabilea că împrumutătorul acordă împrumutatului un împrumut în valoare totală de 156.000 RON în tranșe, conform anexei la contract. S-a reținut că atât pentru împrumutător, cât și pentru împrumutat a semnat apelantul reclamant aplicând aceeași ștampilă a SC L.B.A. SRL.

În anexa la contract s-a menționat că, având în vedere înțelegerea părților, valabil exprimată în contractul de împrumut, părțile semnatare stabilesc următorul grafic de acordare a împrumutului: 33.000 RON până la data de 10 noiembrie 2009; 30.000 RON până la data de 5 decembrie 2009; 28.000 RON până la data de 15 decembrie 2009; 40.000 RON până la data de 5 martie 2010 și 25.000 RON până la data de 30 aprilie 2010. Ulterior, apelantul reclamant a depus suma totală de 156.000 RON, conform scadențarului consemnat în anexa la contract, după cum urmează: 33.000 RON, cu ordinul de plată din 9 noiembrie 2009, cu mențiunea că suma reprezintă contravaloare sold; 30.000 RON, cu ordinul de plată din 2 decembrie 2009 și 28.000 RON, cu ordinul de plată din 2 decembrie 2009, cu mențiunea că sumele reprezintă „aport capital” și 40.000 RON, cu ordinul de plată din 2 martie 2010 și 25.000 RON, cu ordinul de plată din 30 aprilie 2010, cu mențiunea că sumele reprezintă „împrumut firmă”.

Analizând contractul de împrumut din 2 noiembrie 2009 invocat de către apelantul reclamant ca temei juridic în susținerea pretențiilor sale, raportul juridic dedus judecății decurgând din acesta, instanța de apel a reținut faptul că dovada contractului de împrumut se face în condițiile art. 1191 și urm. C. civ. și presupune probațiunea atât a acordului de voință, cât și a remiterii materiale a bunului împrumutat. S-a apreciat că din contractul de împrumut din 2 noiembrie 2009 prezentat de reclamant în susținerea pretențiilor sale, nu rezultă însă voința și consimțământul SC L.B.A. SRL de a fi împrumutată. Instanța de apel a reținut că dovada contractului de împrumut, în cazul în care valoarea bunului împrumutat depășește suma de 250 ROL, se poate face, potrivit dispozițiilor art. 1191 alin. (1) C. civ., numai prin înscris autentic sau înscris sub semnătură privată.

O condiție de formă în plus este cerută însă de dispozițiile art. 1180 C. civ., pentru înscrisurile sub semnătură privată, potrivit cu care înscrisurile sub semnătură privată, care constată obligația unilaterală a unei părți de a plăti altei părți o sumă de bani, trebuie să fie scrise în întregime de mâna debitorului sau, în caz contrar, să cuprindă înaintea semnăturii mențiunea „bun și aprobat pentru(...)” sau o altă mențiune asemănătoare, urmată de indicarea în litere a sumei sau a cantității de lucruri fungibile la plata căreia debitorul se obligă. Din textele de lege invocate, rezultă inadmisibilitatea altor mijloace de probă în afara înscrisurilor pentru dovada actelor juridice a căror valoare depășește 250 ROL.

Pentru ca un contract de împrumut de consumație să fie încheiat valabil, consimțământul părților trebuie să fie valabil exprimat. În concordanță cu cele reținute de prima instanță, s-a arătat că, în speță, contract de împrumut din 2 noiembrie 2009 nu este semnat de către împrumutat, semnătura indescifrabilă de la rubricile „împrumutător și împrumutat” aparținând apelantului reclamant D.L., fiind aplicată aceeași ștampilă. De asemenea, s-a apreciat că nici din contractul de mandat din 7 noiembrie 2003 și nici din anexa 2 la acest contract nu se poate reține faptul că apelantul reclamant era împuternicit să angajeze obligații contractuale de împrumut în numele societății SC L.B.A.

SRL, acesta în calitatea sa de mandatar putând încheia în numele și pe seama mandantului, documente necesare desfășurării activității în agenție deconturi, cereri, adrese, dispoziții de plată, până la echivalentul a 100 euro etc, iar pentru întocmirea sau încheierea altor categorii de documente era necesar acordul scris al societății. Astfel, în situația în care, apelantul reclamant nu avea mandat pentru a angaja obligații contractuale de împrumut în numele societății SC L.B.A. SRL, iar de pe contractul de împrumut lipsește semnătura împrumutatului, contractul de împrumut a fost încheiat de către apelantul reclamant în afara limitelor mandatului său.

S-a reținut că potrivit dispozițiilor art. 1197 alin. (2) C. civ., „început de dovada scrisă” este orice scriptură a aceluia în contra căruia s-a format petiția sau a celui ce el reprezintă și care scriptura face a fi de crezut faptul pretins, ori contractul de împrumut nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 1197 alin. (2) C. civ. pentru a fi considerat început de dovada scrisă care să poată fi coroborată și completată cu declarații de martori și prezumții. Dovada cu martori și prezumții ar fi fost admisibilă doar dacă există un început de dovadă scrisă provenind de la împrumutat (de la cel căruia îi este opusă) sau ar fi fost întocmită de o altă persoană, dar semnată de parte, și care este de natură a face demn de crezare faptul pretins.

Însă, în cazul de față, contractul de împrumut provine de la împrumutător și este semnat numai de către acesta, neîndeplinind condițiile pentru a fi considerat „început de dovadă scrisă”. Doar alimentarea conturilor societății SC L.B.A. SRL cu sumele menționate în ordinele de plată, fără a exista un înscris (în speță, contract de împrumut) care să îndeplinească condițiile cerute de lege pentru a putea fi considerat un înscris sub semnătură privată care să dovedească obiectul invocat, nu poate constitui și nu poate fi suficientă pentru a da naștere unei obligații de restituire nici chiar pentru suma de 40.000 RON, din ordinul de plată din 2 martie 2010 și 25.000 RON, din ordinul de plată din 30 aprilie 2010, cu privire la care s-a făcut mențiunea că reprezintă „împrumut firmă”.

S-a reținut că aceste mențiuni, în lipsa unui contract de împrumut valabil încheiat nu pot de asemenea să dea naștere unei obligații de restituire în sarcina intimatei-pârâte, având în vedere că temeiul pretențiilor apelantului reclamant îl reprezintă contractul de împrumut din 2 noiembrie 2009. Au fost apreciate ca fiind neîntemeiate și criticile apelantului vizând aplicabilitatea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., dată fiind complexitatea cauzei coroborată cu valoare litigiului și munca prestată de avocat. În temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel a obligat apelantul la plata către intimată a sumei de 2.368,5 RON cheltuieli de judecată. În termen legal, împotriva deciziei nr. 15/2015 din 29 ianuarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamantul D.L.

a declarat recurs. După o expunere a situației de fapt, în argumentarea recursului, reclamantul critică hotărârea instanței de apel, susținând, în esență, aprecierea greșită a instanței de apel vizând faptul că actul care stă la baza pretențiilor reclamantului, respectiv contractul de împrumut din 2 noiembrie 2009 nu face dovada voinței și consimțământului împrumutatului. Or, actul pe care își întemeiază pretențiile, arată recurentul, are dată certă, generată de înregistrarea în registrul agenției Piatra-Neamț. În opinia recurentului, au fost aplicate greșit dispozițiile art. 1191 alin. (1) și alin. (2) C. civ. și nu au fost luate în considerare condițiile invocate de acesta pentru imposibilitatea preconstituirii de probe.

Apreciază că se impunea să se facă dovada convenției încheiate cu martori, în considerarea, totodată, a principiului libertății actelor juridice civile și principiului consensualismului, legiuitorul reglementând anumite excepții de la art. 1191 C. civ. De asemenea, critică aprecierea instanței de apel referitoare la faptul că din contractul de mandat nu ar rezulta că reclamantul ar fi fost împuternicit să angajeze obligații contractuale de împrumut în numele societății intimate. Consideră că suntem în prezența unei situații care ar fi generat completarea probatoriului, neputând fi primită aprecierea privitoare la „începutul de dovadă scrisă”. Nu se poate reține că nu s-ar putea da naștere unei obligații de restituire a unor sume intrate necuvenit în contul intimatei, doar pentru că se susține că nu ar exista împrumut.

Astfel, am fi în situația unei îmbogățiri fără justă cauză, iar respingerea acțiunii ar genera imposibilitatea recuperării pe un alt temei, dat fiind demersul judiciar extins în timp și incidența unei eventuale prescripții a dreptului de a solicita recuperarea sumei de bani datorată. În temeiul dispozițiilor art. 308 alin. (2) C. proc. civ., intimata-pârâtă SC L.B.A. SRL Pitești a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, solicitând în principal, admiterea excepției invocate și, în consecință, constatarea nulității recursului, iar, în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, ținând cont și de apărările formulate de intimata-pârâtă SC L.B.A.

SRL Pitești prin întâmpinare, Înalta Curte reține caracterul fondat al recursului pentru considerentele care succed: Criticile recurentului sub aspectul aplicării greșite a dispozițiilor art. 1191 C. civ. se constată ca fiind fondate. Este de reținut că dispozițiile art. 46 C. com. se referă la modalitățile de probațiune a obligațiilor contractuale, iar în speță se constată că prevederile textului legal menționat sunt incidente. Potrivit cererii de chemare în judecată, reclamantul D.L. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta SC L.B.A. SRL Pitești, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 156.000 RON reprezentând restituire împrumut. Or, specificul obligațiilor comerciale și principiul libertății contractuale determină și libertatea probațiunii în această materie.

În raport de textul legal menționat, obligațiunile comerciale și liberațiunile se probează: cu acte autentice; cu acte sub semnătura privată; cu facturi acceptate; prin corespondență; prin telegrame; cu registrele părților; cu martori, de câte ori autoritatea judecătorească ar crede că trebuie să admită proba testimonială și aceasta chiar în cazurile prevăzute de art. 1191 C. civ.; în fine, prin orice alte mijloace de probă admise de legea civilă. În mod greșit raționamentul instanței de apel s-a oprit la valoarea probatorie ca instrumentum a înscrisului cu dată certă (contract de împrumut) cu analizarea cerințelor bun și aprobat și a multiplului exemplar în raport de limitele impuse de art. 1191 C. civ., în condițiile în care art. 46 C. com.

nu prevede restricțiile dispozițiilor C. civ., iar proba contractului (negotium) putea fi făcută fără aceste restricții. Așa fiind, situația reținută echivalează cu o nemotivare în înțelesul art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și atrage nulitatea hotărârii, conform art. 105 alin. (2) din același act normativ. Este util de subliniat că o astfel de hotărâre nu respectă nici exigențele art. 6 parag.

1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât, conform jurisprudenței C.E.D.O., noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă să fi examinat în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse analizei, cel puțin pentru a le aprecia pertinența (Cauza Virgil lonescu contra României, hotărârea din 28 iunie 2005, Cauza Van de Hurk împotriva Olandei, hotărârea din 19 aprilie 1994, Cauza Dulaurans împotriva Franței, hotărârea din 21 martie 2000). Cercetarea fondului este un element esențial pentru exercitarea controlului de legalitate, întrucât situația de fapt corect determinată constituie fundamentul aplicării dispozițiilor legale. Per a contrario, în absența unei situații de fapt în concret stabilită, este imposibil de realizat verificarea aplicării corecte a legii de către instanța de apel, aspect ce atrage aplicabilitatea dispozițiilor art. 314 C. proc.

civ., respectiv casarea cu trimitere spre rejudecare pentru a se stabili pe deplin împrejurările de fapt. Se impune lămurirea situației de fapt conform art. 46 C. com., prin administrarea unor probe utile și concludente cauzei, raportat și la contractul de împrumut din 2 noiembrie 2009, cu examinarea totodată, și a viramentelor efectuate cu mențiunea că sumele reprezintă „împrumut firmă”. Se va ține seama, urmând ca instanța să aprecieze, în considerarea prevederilor art. 46 C. com., că între comercianți proba cu martori se poate folosi fără restricțiile prevăzute de art. 1191 C. civ., chiar în contra unui înscris, peste ceea ce cuprinde înscrisul sau pentru ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi zis înainte, în timpul sau în urma confecționării înscrisului.

Potrivit art. 129 pct. 5 C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri legale și temeinice. Mai mult, ei pot ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc. Rezumând argumentele evocate și având în vedere că o eventuală suplinire a motivării este incompatibilă cu orice soluție ar putea fi adoptată în recurs, Înalta Curte, având în vedere încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale arătate, prin raportare la art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. ipoteza a doua reține lipsa de temei legal a deciziei recurate, astfel că va admite recursul, va casa decizia atacată și va trimite cauza aceleiași instanțe pentru rejudecare, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) și alin. (3) raportat la art. 314 C. proc. civ., urmând ca instanța să administreze probele pe care le consideră necesare și utile dezlegării pricinii, ținând cont de incidența în speță a prevederilor art. 46 C. com. În raport de soluția pronunțată, toate celelalte critici ale recurentului nu vor mai fi analizate, urmând a fi cercetate de către instanța de apel, în rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul D.L. împotriva deciziei nr. 15/2015 din 29 ianuarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 mai 2015.