ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1509/2015

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la data de 1 octombrie 2012, SC A.A.R. SRL a chemat în judecată A.N.A.F. și D.G.A.M.C., solicitând anularea în parte a raportului de inspecție fiscală din 12 octombrie 2011, a deciziei de impunere din 12 octombrie 2011 și a deciziei din 30 martie 2012 emise în soluționarea contestației. În motivarea cererii, reclamata a învederat că actele administrative sunt nelegale cu privire la impunerea ca obligații fiscale suplimentare a sumelor de 2.503.814 RON impozit pe profit și 2.481.110 RON accesorii aferente, precum și referitor la diminuarea pierderii fiscale cu 14.783.149 RON, urmare a ajustării suplimentare a veniturilor cu suma de 33.407.764 RON.

Prin sentința civilă nr. 4057 din 17 decembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut că măsurile dispuse prin decizia de impunere, menținute prin decizia nr. 160/2012 sunt consecința stabilirii unor venituri impozabile suplimentare ca urmare a ajustării prețurilor de transfer și considerării ca nedeductibile a cheltuielilor cu serviciile de management în valoare de 1.681.771 RON.

Astfel, prin ajustarea profitului pe care reclamanta l-ar fi înregistrat într-o tranzacție cu o entitate independentă având în vedere costurile înregistrate în tranzacțiile desfășurate cu persoane afiliate, s-au stabilit de către organele fiscale venituri suplimentare, de 5.070.851 RON în 2006, 11.336.517 RON în 2007, 2.746.924 RON în 2008 și 14.255.472 RON în 2009. De asemenea, s-a reținut în urma controlului că sumele de 1.154.094 RON pentru anul 2008 și respectiv, 527.677 RON pentru 2009 reprezentând cheltuieli cu serviciile de consultanță și management nu sunt deductibile la calculul impozitului pe profit. Instanța de fond a constatat că tranzacțiile desfășurate de societate în perioada supusă verificării cu persoane nerezidente aparținând Grupului A.A.

reprezintă tranzacții cu persoane afiliate, societatea utilizând la calculul prețurilor de transfer metoda marjei nete și ca indicator de eficiență economică rata rentabilității costurilor operaționale. S-a reținut că este corectă concluzia organelor fiscale în sensul că în baza de calcul a ratei rentabilității prezentată în dosarul prețurilor de transfer nu au fost incluse toate cheltuielile de exploatare, împrejurare ce justifică măsura ajustării veniturilor pentru perioada 2006-2009. Instanța a constatat că, astfel cum a concluzionat și raportul de expertiză, din costurile operaționale utilizate în cadrul ratei rentabilității trebuie excluse cele care au influențat rezultatele obținute de reclamantă și care nu se regăsesc în structura costurilor entităților independente compatibile selectate.

Cu privire la metoda utilizată de organele fiscale pentru stabilirea prețului de piață al tranzacțiilor, cea a marjei nete, judecătorul fondului a constatat că nu este întemeiată critica formulată de reclamantă, pârâtele respectând prevederile pct. 22 din H.G. nr. 44/2004, potrivit cărora autoritățile stabilesc prețul de piață al tranzacțiilor aplicând metoda utilizată de către contribuabil. Referitor la cheltuielile aferente serviciilor de consultanță și management prestate în anii 2008-2009, instanța a reținut că acestea sunt nedeductibile fiscal, întrucât contractele încheiate cu partenerii externi nu cuprind elementele esențiale pentru justa comensurare a serviciilor prestate, acestea fiind prezentate la modul general, facturile emise nu conțin toate informațiile necesare și, de asemenea, nu au fost depuse documentele întocmite de prestatori.

S-a menționat că, de altfel, măsura diminuării pierderii fiscale pe anul 2009 cu suma de 14.783.149 RON, reprezentând cheltuielile cu serviciile de consultanță și management în sumă de 527.677 RON și venituri impozabile de 14.255.472 RON, stabilite ca urmare a recalculării prețului de piață practicat în tranzacțiile dintre persoanele afiliate, a fost luată prin dispoziția din 5 martie 2012, ce nu a fost contestată prin acțiunea introductivă, formând însă obiectul contestației administrative, petit analizat prin decizia nr. 160/2012, atacată în cauză. Instanța a mai constatat, referitor la impozitul pe profit stabilit pentru perioada 2005-2008, că la emiterea deciziei de impunere organele fiscale au avut în vedere elemente-cheltuieli cu diferența de impozit pe venitul persoanelor nerezidente, cu cedarea activelor, cu provizioanele, casări de materii prime, care nu au fost contestate nici în procedura administrativă și nici prin cererea de chemare în judecată.

Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta SC A.A.R. SRL, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și invocând prevederile art. 304 pct. 7 și pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ. Astfel, reclamanta a învederat că soluția dispusă este criticabilă pentru precara stabilire a situației de fapt, hotărârea necuprinzând motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și nici cele pentru care s-au înlăturat cererile societății. De asemenea, s-a arătat că sentința este pronunțată cu aplicarea greșită a legii, normele aplicabile, deși clare, fiind interpretate necorespunzător. Reclamanta a arătat că hotărârea criticată nu respectă cerințele prevăzute de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., limitându-se, în mare parte, la a prelua fără o analiză proprie a judecătorului, concluziile organelor fiscale și ale expertului contabil. În speță, s-a precizat de către reclamantă, nu s-a făcut analiza completă a probelor administrate și a susținerilor societății și nu s-au prezentat argumentele pentru care au fost înlăturate cererile societății, instanța neprocedând la o analiză punctuală a aspectelor de fond necesare lămuririi situației de fapt, a cadrului legal aplicabil și a sumelor pretins a fi datorate și ignorând documentele depuse în susținerea acțiunii. Prin recursul formulat au fost prezentate critici și cu privire la nelegalitatea constatărilor și măsurilor dispuse prin actele administrative contestate.

Astfel, s-a învederat că s-au stabilit venituri suplimentare de 33.407.764 RON prin procedeul utilizat de organele fiscale de calculare a ratei rentabilității costurilor prin includerea în baza de calcul a tuturor costurilor înregistrate de societate, indiferent dacă sunt sau nu legate de producția/vânzarea bunurilor și nu numai a acelor elemente care au legătură cu tranzacția controlată. Sub acest aspect, reclamanta a arătat că a procedat corect excluzând costurile cu amenzile, impozitele, dobânzile, precum și elementele excepționale, precum cheltuieli cu disponibilizarea personalului și incluzând în calculul costului operațional acele costuri direct sau indirect legate de producția și vânzarea produselor finite, respectându-se astfel cadrul legal aplicabil.

O altă critică privește nelegalitatea constatării că pierderea fiscală înregistrată de societate se datorează tranzacțiilor între persoane afiliate. Or, s-a făcut dovada, susține reclamanta, că societatea a înregistrat pierderi din cauza unor cheltuieli excepționale de restructurare și nu datorită vânzărilor în cadrul grupului sub costul de producție. Referitor la cheltuielile nedeductibile suplimentare, reclamanta a învederat că instanța de fond s-a rezumat în a prelua concluziile organului fiscal, fără a analiza probele administrate și susținerile societății legate de modul în care prestările de servicii contractate sunt reflectate în activitatea sa economică și de caracterul lor real, efectiv.

Prin întâmpinare, A.N.A.F. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, învederând în esență că sentința a fost pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., instanța analizând circumstanțele de fapt prin prisma înscrisurilor depuse și a prevederilor legale aplicabile. Pe fondul litigiului, pârâta a arătat că impozitul pe profit suplimentar a fost corect stabilit, fiind aferent veniturilor suplimentare reținute ca realizate ca urmare a analizării dosarului prețurilor de transfer, cheltuielilor cu serviciile de consultanță și management și a celorlalte cheltuieli privind diferența de impozit pe venitul persoanelor nerezidente, cedarea activelor, provizioanele și casările de materii prime.

Analizând actele și lucrările dosarului în raport de motivele invocate și de prevederile art. 304 și art. 304 1 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este fondat, urmând a fi admis și a se dispune casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță. Astfel, potrivit prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care consacră principiul general privind motivarea hotărârilor judecătorești, instanța este datoare să arate, în cuprinsul sentinței, motivele de fapt și de drept în temeiul cărora și-a format convingerea și a ajuns la soluția adoptată. Această dispoziție legală a fost edictată în scopul de a asigura o bună administrare a justiției și de a da posibilitatea instanțelor ierarhic superioare să-și exercite controlul judiciar, omisiunea motivării soluției și a considerentelor pentru care au fost înlăturate cererile și apărările părților făcând imposibilă verificarea legalității și temeiniciei hotărârii.

În cauză, instanța de fond nu a procedat la analizarea sumelor componente ale impozitului pe profit stabilit suplimentar în raport de apărările formulate de reclamantă, pentru a putea decide dacă sunt sau nu datorate, rezumându-se la o motivare foarte sumară, prin care și-a însușit concluziile organului fiscal. Hotărârea atacată este practic nemotivată, prezentând doar istoricul situației de fapt, instanța omițând a se pronunța cu privire la principalele mijloace de apărare, invocate de reclamantă, cât și legat de dovezile administrate și de a arăta în concret care sunt argumentele pe baza cărora și-a întemeiat soluția. În consecință, Curtea constată că este întemeiat motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., instanța nerespectând dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., astfel încât se impune admiterea recursului și casarea sentinței cu trimitere spre rejudecare la aceeași instanță. Cu prilejul rejudecării, instanța de trimitere va examina, sub forma unor apărări, și celelalte susțineri din motivele de casare, a căror analiză, în această fază procesuală, devine inutilă față de rezolvarea dată recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de SC A.A.R. SRL împotriva sentinței civile nr. 4057 din 17 decembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 aprilie 2015.