ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 377/2015

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de țață, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 159 din 28 octombrie 2013 Tribunalul Brașov a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul român, lipsei calității de reprezentant a M.F.P. pentru pârâtul Statul Român, invocate de acest pârât și prescripției dreptului la acțiune invocată de intervenienții C.T.D. și C.E.B. A admis acțiunea civilă formulată de reclamanții F.E. și F.G. în contradictoriu cu pârâții Statui român reprezentat de M.F.P., prin D.G.R.F.P. Brașov și com. Vulcan, prin primar, și, în consecința: A constatat nevalabilitatea titlului cu care Statul român și com. Vulcan dețin imobilul situat în localitatea Vulcan, județul Brașov, în natură casă de piatră și teren de 2.016 mp în natură teren arabil de 1.080,80 mp, înscris în C.F.

Vulcan, provenită din conversia pe hârtie a C.F. Vulcan; A dispus radierea dreptului de proprietate al Statului și dreptului de administrare operativă al comunei Vulcan asupra imobilului mai sus identificat și revenirea la situația anterioară de carte fiinciară prin înscrierea dreptului de proprietate al reclamanților asupra aceluiași imobil în cartea funciară; A obligat pârâții Statul român și com. Vulcan, prin primar să predea reclamanților F.E. și F.G., în deplina proprietate și posesie, imobilul mai sus identificat. Prin Decizia nr. 285/Ap din 25 mai 2014, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale a respins excepția necompetenței materiale a Tribunalului Brașov, invocată de pârâta U.A.T.

com. Vulcan; A respins apelul declarat de pârâta U.A.T. com. Vulcan, prin primar împotriva sentinței civile nr. 159 din 28 octombrie 2013 pronunțate de Tribunalul Brașov, pe care a păstrat-o. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că excepția necompetenței materiale a Tribunalului Brașov și a competenței în primă instanță a Judecătoriei Zărnești, invocată de pârâta com. Vulcan, este neîntemeiată față de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. care stabilesc competența tribunalului în procesele civile al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei, în speță valoarea imobilului fiind de 650.000 lei.

Pe fondul pricinii, s-a reținut ca acțiunea ce face obiectul cauzei este o acțiune în revendicare, capătul de constatare a nevalabilității titlului statului asupra imobilului situat în localitatea Vulcan, str. Principală nr. 874 este o componentă a revendicării imobiliare, iar rectificarea cărții fimciare un capăt accesoriu al acțiunii în revendicare, atâta timp cât finalitatea demersului judiciar este aceea a redobândirii posesiei reclamantei asupra imobilului, Preluarea de către stat a imobilului teren și construcție în două etape în temeiul Decretului nr. 223/1974, respectiv la data de 28 iulie 1982 când prin Decizia nr. 510/1982 a Consiliului Popular al județului Brașov se înscrie dreptul statului asupra cotei de 1/2 aparținând reclamanților F.E.F.G., născuta K. de sub B 11-12 și la data de 9 mai 1985, când prin Decizia nr. 152/1985 a Consiliului Popular al județului Brașov asupra celeilalte cote de proprietate de 1/2 aparținând antecesorului reclamantei, K.E.I.

înscrisă sub B9, Statul înscriind dreptul său de proprietate și cel de administrare sub B 14-18. De asemenea, la data de 22 iunie 1992, după ce a fost abrogat Decretul nr. 223/1974 se înscrie, tlră temei legal, în aceeași carte funciara, sub C10, dreptul de administrare operativă în favoarea pârâtei com. Vulcan, în baza adresei din 1992 emisa de aceasta și Deciziei nr. 347/1990 a Prefecturii județului Brașov. Potrivit art. 36 din Legea nr. 7/1996, orice persoană interesată poate cere rectificarea înscrierilor din cartea funciară, daca printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabîlă s-a constatat că înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea nu a fost valabil.

Sunt nefondate criticile referitoare la respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive și a excepției lipsei dovezii calității de reprezentant a M.F.P., în condițiile în care evidențele de publicitate imobiliară denotă că statul este titularul dreptului de proprietate, drept care interesează prezenta cauză, astfel încât este stabilită identitatea între calitatea de pârât și cea de titular a obligațiilor civile, iar pe de alta parte, reprezentarea statului, atunci când acesta este subiect de drepturi și obligații, este asigurată de M.F.P., conform art. 25 din Decretul nr. 31/1954 (în vigoare la data promovării acțiunii). Instanța a înlăturat susținerea în sensul că legitimarea pasivă o are municipiul Brașov, deoarece la dosar nu este depus vreun înscris din care să rezulte câ imobilul se află în patrimoniul acestui pârât, nefiind suficientă invocarea prevederilor Legii nr. 213/1998 pentru a o justifica.

În ceea ce privește admisibilitatea acțiunii s-a reținut că, cererea este admisibilă din perspectiva dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică, practicii C.E.D.O. în materie, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind liberul acces la justiție prevăzut și art. 21 din Constituția României. Reclamanții au urmat calea prevăzută de Legea nr. 10/2001, însă depunând notificarea tardiv la data de 30 noiembrie 2005, prin sentința nr. 288/S din 20 noiembrie 2012, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 475/R din 6 martie 2013 a Curții de Apel Brașov, li s-a respins contestația formulată împotriva Dispoziției nr. 311/2008 emisă de către intimată, prin care s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului.

Prin sentința civilă nr. 299/S/7 din 23 noiembrie 2009 a Tribunalului Brașov, definitivă prin Decizia civilă nr. 42/Ap din 13 aprilie 2010 a Curții de Apel Brașov și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 4352 din 24 mai 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpârare autentificat din 28 mai 2008, reținându-se că acest contract s-a încheiat cu fraudarea legii, între una și aceeași persoană, pe de o parte pârâtul C.T.D. în calitate de reprezentant al vânzătoarei, iar pe de alta parte același pârât în calitate de cumpărător, contrar interdicțiilor legale prevăzute de art. 1308 C. civ., după ce reclamanții au formulat notificarea în baza Legii nr. 10/2001, S-a reținut reaua-credință a pârâtului C.T.D.

care știa despre existența notificării imediat după emiterea Dispoziției nr. 311/2008 prin care intimata com. Vulcan a respins, ca tardivă, notificarea, iară a se mai aștepta termenul de contestare a acesteia, contestație care a fost respinsă abia prin sentința civilă nr. 288/S din 20 noiembrie 2012, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 475/R din 6 martie 2013 a Curții de Apel Brașov. Este adevărat că reclamanții au uzat de procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001 finalizată cu respingerea, ca tardivă, a notificării de restituire în natură a imobilului, însă în cauză continuă să se perpetueze o stare de drept necorespunzătoare realității juridice, dreptul de proprietate al statului continuând să fie înscris în cartea funciară pe baza unui act normativ - Decretul nr. 223/1974, care nu constituie un titlu valabil de preluare.

Prin prezenta acțiune nu se aduce atingere niciunui drept care să fi fost dobândit de un terț în mod iremediabil, dimpotrivă, imobilul continuă să se afle în proprietatea statului în mod abuziv, astfel că acțiunea In revendicare, ca acțiune reală, s-a putut conserva în patrimoniul foștilor proprietari. Dacă prin acțiune nu s-ar aduce atingere niciunui drept de proprietate care să fi fost dobândit de un terț în mod iremediabil, iar imobilul ar continua sa se afle în proprietatea statului în mod abuziv, atunci acțiunea în constatarea nevalabilității titlului statului și rectificarea de carte funciara s-au putut conserva în patrimoniul fostului proprietar și apoi, prin succesiune, în cel al reclamanților.

A perpetua dreptul de proprietate al statului, în condițiile în care deposedarea a fost una abuzivă, ar însemna să se nesocotească atât prevederile constituționale (art. 44 din Constituție), cele din dreptul comun (art. 480-481 C. civ.), cât și cele din art. 1 alin. (1) și (2) din Primul protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care constituie drept intern conform Legii nr. 30/1994 și art. 11 și 20 din Constituția României. Prin urmare, dreptul reclamanților de a solicita constatarea nevalabilității titlului statului nu poate fi negat în speță și, în consecință, acțiunea nu este inadmisibilă, cum greșit susțin pârâții.

În analiza raportului dintre iegea specială și dreptul comun, Înalta Curte de Casație și Justiție a concluzionat că „numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut sa utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credințâ de către chiriași". În speță, intimații nu au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 în termenele legale și nu au indicat nici motivele pentru care nu au recurs ia această procedură, însă au considerat în mod corect că pot formula o acțiune de drept comun pentru că deținătorii spațiului în litigiu nu au cumpărat imobilul, aflându-se deci în situația de excepție menționată de Decizia nr. 33/2008.

Aceeași decizie a arătat că trebuie recunoscută posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare și cu atât mai mult la alte acțiuni cum e cea prezentă, în măsura în care se asigură accesul la justiție, iar reclamantul se prevalează de un „bun" în sensul normei europene. În contextul jurisprudenței instanței europene s-a reținut că un asemenea „bun" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care s-a recunoscut calitatea de proprietar și s-a dispus expres restituirea bunului.

Aceste considerente care vizează admisibilitatea acțiunii în revendicare acceptă faptul că prin hotărâri judecătorești anterioare reclamanții să beneficieze de posibilitatea de recunoaștere a calității lor de proprietari, o asemenea hotărâre fiind și cea prezentă, întrucât prin restabilirea situației de carte runciară se revine la dreptul de proprietate al autorilor reclamanților, astfel încât și sub acest aspect acțiunea este admisibilă. în prezența unui titlu nevalabil, abuziv, acțiunea în revendicare a reclamanților este admisibilă, atât prin prisma normelor legale amintite, cât și a Deciziei nr. 33/2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție, ținând cont că nu se aduce atingere dreptului de proprietate al vreunui terț, dar în același timp se restabilește ordinea de drept și se consolidează securitatea raporturilor juridice, Reclamanții au urmat și procedura Legii nr. 10/2001, C.E.D.O.

a Drepturilor Omului a reținut că reglementarea unei proceduri speciale de reparare a prejudiciilor cauzate foștilor proprietari și aplicarea ei cu prioritate în raport de acțiunea de drept comun pentru restituirea acestor imobile nu reprezintă prin ea însăși o problemă din perspectiva Convenției, dacă în circumstanțele concrete ale speței procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 apare drept o cale efectivă, revenindu-i instanței de judecată obligația de a certifica acest aspect (cauza Faimblat împotriva României, hotărârea din 13 ianuarie 2009). Examinarea valabiiități titlului statului era permisă în contextul Legii nr. 213/1998, deoarece potrivit art. 6 alin. (2) din lege bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora dacă nu fee obiectul unor legi speciale de reparații, or în materia imobilelor preluate abuziv de stat, a fost adoptată legea specială de reparație și anume Legea nr. 10/2001 care permitea din perspectiva art. 2 evaluarea titlului statului pentru cazul în care o atare analiză era utilă pentru soluționarea notificării.

Limitările impuse de art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 în sensul de a utiliza procedura specială care presupune inițierea demersului pentru redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului într-un termen limitat are natura unei ingerințe în dreptul de proprietate prin raportarea ia susținerea din acțiune, cât și având în vedere că există o hotărâre prin care s-a stabilit că a fost preluat fără titlu o parte din imobil. Astfel de ingerință permisă statului de parag. 2 al art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeana a Drepturilor Omului trebuie să fie, așa cum a statuat constant C.E.D.O., prevăzută de lege, să aibă scop legitim și să respecte principiul proporționalității.

Sancționarea, în condițiile prevăzute prin art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, a persoanelor care nu au formulat notificare în cadrul termenului reglementat de acest act normativ se circumscrie condiției ca ingerința analizată să fie prevăzută de lege. Scopul urmărit prin edictarea Legii nr. 10/2001 a fost acela de a tranșa definitiv raporturile juridice conflîctuale legate de bunurile din această categorie, de a crea un cadru juridic stabil între participanții la circuitul civil, deci condiția ca ingerința sa aibă un scop legitim apare ca fiind satisfăcută. Nu este respectat principiul proporționalității.

O măsură care reprezintă o ingerință în dreptul de proprietate trebuie să asigure un just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativul protejării drepturilor fundamentale ale individului, adică să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat de orice măsură care privează o persoană de bunul său. Prin raportare la prevederile din conținutul art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2000.1, reclamantul nu mai este îndreptățit a obține vreo compensație pentru bunul său, cât timp nu a formulat, în termen de 1 an de la intrarea în vigoare a legii, notificare prin care să solicite restituirea în natură sau prin echivalent a acestuia.

Practic, în acest mod se produce o veritabilă expropriere în fapt a reclamanților, ținând seama că, potrivit considerentelor expuse, în măsura în care reclamanții pretind inexistența vreunui titlul al statului, aceștia susțin, implicit, calitatea lor de proprietari corespunzător prevederilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pentru că, fiind lipsiți de posibilitatea de a obține restituirea bunului imobil pe calea unei acțiuni în revendicare, ei sunt puși în situația de a pierde dreptul de proprietate în favoarea statului. C.E.D.O.

apară, prin invocarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dobânditorii de bună-credință ale căror titluri de proprietate sunt consolidate prin hotărâri definitive și irevocabile, arătând că diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate, astfel încât persoanele ce și-au dobândit bunurile cu bună-credință să nu fie aduse în situația de a suporta pierderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri (cauza Raicu contra României; cauza Pincova și Pine contra Republicii Cehe).

Trecerea în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 223/1974 a conferit caracter abuziv acestei măsuri, astfel că titlul statului nu poate fi considerat valabil, Deciziile de trecere a imobilului în proprietatea statului sunt nule și astfel, lipsite de efecte juridice, ca o consecința a faptului că însuși actul normativ în baza cărora au fost emise - Decretul nr. 223/1974, era contrar Constituției In vigoare la data adoptării lui, ca și prevederilor C. civ. în materie de proprietate și tratatelor internaționale la care România a aderat, prin caracterul lui discriminatoriu și nedrept. Actele lovite de nulitate atrag aplicarea prevederilor art. 34 din Decretului-Lege nr. 115/1938 în ce privește rectificarea cărții funciare, acțiune imprescriptibilă, ca și cea In constatarea nulității absolute.

Imobilul a rămas în proprietatea reclamanților față de titlul nevalabil al pârâților, așa cum prevede art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, art. 480 și 481 C. civ. Pârâții nu pot să își conserve detenția ilegitimă în baza unui titlu nevalabil asupra imobilului, acesta neintrând în patrimoniul unor terți și nefiind înstrăinat valabil niciodată. Îndestularea rezonabilă prin prețui primit de fostul proprietar nu putea fi considerată un argument în aprecierea caracterului abuziv al preluării atâta timp cât există posibilitatea restituirii sumei primite drept despăgubire la momentul preluării, actualizată cu indicele de inflație în temeiul principiului îmbogățirii rară just temei. Prin Decizia nr. 350/Ap din 18 iunie 2014, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale a admis cererea formulată de apelantul Statul român, prin M.F.P.

reprezentat de D.G.F.P. Brașov și în consecință a dispus completarea dispozitivul Deciziei civile nr. 285 din 28 mai 2014 a Curții de Apel Brașov în sensul ca a respins apelul declarat de pârâtul Statul român, prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Brașov împotriva sentinței civile nr. 159 din 28 octombrie 2013 pronunțate de Tribunalul Brașov. În motivarea acestei decizii, instanța de apel a reținut că, deși în considerentele Deciziei nr. 285 din 28 mai 2014 s-au arătat și s-au analizat motivele de apel formulate de pârâtul Statul român, respectiv excepția lipsei calității M.F.P. ca reprezentant al statului, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul român, excepția inadmisibil ității acțiunii, aplicarea Decretului nr. 223/1974, instanța a omis să menționeze respingerea apelului declarat de Statul român.

Pârâta U.A.T. com. Vulcan a declarat recurs împotriva Deciziei nr. 285/Ap din data de 28 mai 2014, iar pârâtul Statul român reprezentat de M.F.P., prin D.G.R.F.P. Brașov a formulat recurs împotriva acestei decizii, precum și împotriva Deciziei nr. 350/Ap din data de 18 iunie 2014. I), Pârâta U.A.T. com. Vulcan și-a întemeiat recursul pe motivele prevăzute de art. 304 pct. 3 și 9 C. proc. civ. În susținerea primului motiv de recurs, pârâta a arătat că prin decizia atacată instanța de apel a respins excepția necompetenței materiale a Tribunalului Brașov, cu motivarea că imobilul are o valoare de 650.000 lei, dar fără să existe o dovadă în acest sens. La data introducerii acțiunii erau în vigoare dispozițiile Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare, iar art. 15 lit. r) prevede ca acest gen de acțiuni sunt scutite de taxe, deci nu sunt evaluabile în bani, așa încât excepția a fost respinsă în mod neîntemeiat.

În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs, pârâta a arătat ca acțiunea este introdusă după apariția Legii nr. 10/2001, iar imobilul intră în categoria celor pentru care s~a adoptat această lege specială, ce reglementează condițiile în care bunurile imobile se pot restitui în natură foștilor proprietarii. Dispozițiile legii speciale sunt imperative, iar după data de 14 februarie 2001, în măsura în care persoanele interesate au urmat procedura instituită de legea specială de reparație, acțiunea în revendicare de drept comun nu mai este deschisă. Valorificarea dreptului pretins în baza Legii nr, 10/2001 a suprimat posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, Legea nr. 10/2001 constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat cu sau fără titlu valabil.

Potrivit Deciziei nr. 33/2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție, numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut sa utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicare. în mod greșit, instanța de apel a reținut ca și intimații, chiar dacă nu au indicat motivele pentru care nu au recurs la aceasta procedură, se încadrează în cele două excepții și au dreptul la acțiunea în revendicare. Motivarea Curții de Apel Brașov excede cadrului legal și dispozițiilor imperative ale Legii nr. 10/2001. Intimații reclamanți au avut asigurat accesul la justiție, atâta vreme cât îi s-a pus la dispoziție o cale specială de urmat în vederea redobândiri dreptului de proprietate asupra acestor imobile, în condițiile în care termenul de depunere a notificărilor în baza Legii nr. 10/2001 a fost prelungit succesiv.

în acest context nu se poate invoca o încălcare a prevederilor art. 1 din Protocolul nr. l adițional la Convenție, care ocrotește un bun actual. A considera altfel și a aprecia că există posibilitatea pentru intimații reclamanți de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv Codul civil, ar însemna încălcarea principiului specialia genemlibus derogam și o judecare formală a cauzei în care instanța să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale. II), Pârâtul Statul român reprezentat de M.F.P., prin D.G.R.F.P. Brașov a invocat motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., precizând faptul că înțelege să critice Decizia civilă nr. 285 din 28 mai 2014, al cărui dispozitiv a fost completat prin Decizia civilă nr. 350/Ap din 18 iunie 2014. În motivarea recursului, pârâtul a arătat că instanțele fondului au obligat pârâții să predea reclamanților, în deplină proprietate și posesie, imobilul revendicat, nereținând în dispozitiv obligația reclamanților la restituirea sumei de 64.948 lei primită de la com. Vulcan la data exproprierii ilegale.

Reclamanții nu au respectat procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001 iar instanța de judecata nu poate analiza chestiuni legate de valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului asupra imobilelor ce fac obiectul acestei legi, nici cereri privind revendicarea acestor imobile, având în vedere că după intrarea în vigoare a acestui act normativ toate acțiunile pentru imobilele preluate de stat, cu titlu valabil, nevalabil, sau Iară titlu, se soluționează numai pe calea prevederilor acestei legi speciale, urmând o fază neconîencioasă și apoi, eventual, una contencioasă. în aceasta împrejurare, în fața instanței de judecată nu mai pot fi formulate în mod direct cereri de natura speței deduse judecăți.

Deși în speța au fost emise hotărâri judecătorești prin care a fost respinsă cererea de restituire a imobilului, reclamanții au inițiat din nou procedura de revendicare potrivit dreptului comun, dar sub o altă formă. Legea nr. 10/2001 a prevăzut numeroase termene, repuneri în termen, reclamanții au stat în pasivitate, nu au manifestat niciun interes. Au formulat tardiv o notificare, care în condițiile legii a fost respinsă. Ulterior, au inițiat pe dreptul comun acțiune în revendicare, ignorând prevederile legii speciale care se aplică cu precădere. De asemenea, jurisprudența C.E.D.O. s-a pronunțat în mod constant ca nu este o restrângere a dreptului la un proces echitabil sau a dreptului de proprietate, condiționarea accesului la justiție de dovedirea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile.

În soluționarea acestei cauze trebuie avute în vedere prevederile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la stabilitatea raporturilor juridice. Recursurile declarate de pârâți vor fi supuse unei analize comune, urmând a fi admise pentru următoarele considerente: Analiza soluției ce face obiectul criticilor formulate de recurenții-pârâți trebuie să pornească de Ia obiectul cererii introductive de instanță, prin care se revendică în temeiul dreptului comun un imobil din categoria celor ce constituie obiect de reglementare al Legii nr. 10/2001. Prezenta acțiune a fost introdusă la data de 4 octombrie 2011, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar prevederile legii speciale de reparație derogă de la prevederile dreptului comun, potrivit principiului specialia gemmlibus derogant.

Dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic ai acesteia prevăd posibilitatea revendicării bunurilor preluate de stat fără titlu valabil, de către foștii proprietari sau moștenitorii lor, In cazul în care nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. În limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, legile speciale de reparație constituie dreptul comun în materia retrocedării, în natură sau în echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv de către stat. Legea nr. 10/2001 asigură accesul la un proces echitabil, întrucât perfecționează sistemul reparator și procedural, prin accesul deplin și liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție, art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 6 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

Cum accesul la Justiție și dreptul la un proces echitabil sunt asigurate sub toate aspectele în cadrul procedurii judiciare prevăzute de cap. III al Legii nr. 10/2001, deci în condițiile și pe căile prevăzute de legea specială, aceasta înseamnă că nu se aduce atingere art. 1 din Primul Protocol Adițional Ia Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Așadar, cu condiția ca dreptul să fie efectiv, Statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul la justiție și chiar să îl supună unor limitări și restricții, o modalitate fiind și aceea prin care se prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile. Accesul la justiție presupune în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea sa se adreseze unei instanțe judecătorești, în lipsa unei asemenea posibilități, dreptul de acces la instanță ar fi atins în substanța sa.

În măsura în care aceste exigențe sunt respectate, dreptul de acces la justiție nu este afectat. Or, în speță, reclamanții au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, însă depunând notificarea tardiv la data de 30 noiembrie 2005, prin sentința nr. 288/S din 20 noiembrie 2012, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 475/R din 6 martie 2013 a Curții de Apel Brașov, li s-a respins contestația formulată împotriva Dispoziției nr. 311/2008 emisă de către intimată, prin care s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului. În ceea ce privește decizia în interesul Legii nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie în conformitate cu dispozițiile art. 3307 C. proc.

civ., aceasta lămurește controversata problemă ivita în practica instanțelor judecătorești și anume, dacă fostul proprietar are un drept de opțiune între aplicarea Legii nr. 10/2001 și prevederile dreptului comun în materie, respectiv C. civ. Astfel, prin Decizia nr. 33/2008 a fost tranșat raportul dintre legea speciala și dreptul comun, statuându-se în sensul admisibilității acțiunii în revendicare formulată de proprietari împotriva chiriașilor cumpărători, însă, pe baza principiului specialia generalibus derogant s-a stabilit prioritatea legii speciale; în cazul constatării unor neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Convenția are prioritate, dacă prin aceasta nu se aduce atingere principiului securității raporturilor juridice.

Numai persoanele aflate în situațiile de excepție enunțate în Decizia nr. 33/2008, care nu au putut apela din motive independente de voința lor la procedura Legii nr. 10/2001 în termenele și condițiile prevăzute de acest act normativ, au deschisa calea acțiunii în revendicare. Reclamanții nu au respectat termenele legale prevăzute pentru procedura Legii nr. 10/2001 și nici nu au invocat motive mai presus de voința lor pentru care au fost împiedicați să uzeze de această procedură, astfel cum este ea prescrisă în legea specială. Așadar, reclamanții nu se găsesc într-una din situațiile de excepție și, ca urmare, în cadrul soluționării prezentei acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, aplicarea prevederilor de drept material din legea specială este inerentă.

Concluzia de mai sus se impune justificat și de faptul că referitor la exercițiul aceluiași drept nu se poate accepta existența unui tratament juridic discriminatoriu și inegal cu privire la aceeași categorie de persoane care se adresează justiției și care invocă împrejurări de fapt și de drept similare, urmărind același scop, respectiv, retrocedarea unor imobile. Cu alte cuvinte, nu este de admis ca în cadrul aceleiași categorii de persoane, anume aceea a proprietarilor deposedați abuziv de stat în regimul comunist, unii să își poată valorifica drepturile numai în cadrul legilor speciale de reparație, iar alții să poată acționa în justiție pe cale separată, nelimitat și în același scop, de a obține retrocedarea bunurilor imobile, fapt contrar principiului stabilității și securității raporturilor juridice.

Pentru valorificarea pretențiilor în legătură cu un drept invocat, persoanele interesate trebuie să respecte legislația națională edictată în legătură cu dreptul respectiv, atât din perspectiva dreptului substanțial, cât și a căilor procedurale prevăzute de lege pentru obținerea recunoașterii celor susținute. Statul român și-a propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada regimului comunist, anterior ratificării Convenției Europene a Drepturilor Omului în anul 1994, iar una dintre condițiile acordării unei astfel de reparații a fost aceea ca persoana care se consideră îndreptățită să redobândească bunul preluat să formuleze cererea de restituire în termenele special edictaîe în acest sens prin legile speciale de reparație.

În speță, reclamanții nu sunt în măsură să prezinte argumente convingătoare din punct de vedere juridic în baza cărora să considere că legile interne adoptate în scop reparator sau jurisprudența creată în baza lor nu se bucură de claritatea sau coerența rezonabilă ia care se referă jurisprudența C.E.D.O. Ca urmare, demersul judiciar prevăzut de legile speciale nu obstrucționează dreptul reclamanților de a obține recunoașterea judiciară a dreptului lor de proprietate și nu încalcă dreptul de acces la un proces echitabil prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, drept concretizat în legislația națională prin dispozițiile art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

Invocarea de către reclamanți în cadrul acțiunii în revendicare a titlului originar de proprietate, în baza căruia au deținut imobilul înainte de preluarea abuzivă a acestuia în temeiul Decretului nr. 223/1974, nu conferă petenților „un bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Ia Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a jurisprudenței actuale a C.E.D.O. Din perspectiva Convenției, reclamanții nu au vocația obținerii măsurii reparatorii în natură cu privire la acest imobil, date fiind cele statuate în jurisprudența recentă a C.E.D.O., cu referire la cauza „Atanasiu și alții contra României" din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 778 din 22 noiembrie 2010. În jurisprudența actuală a avut ioc o schimbare în raționamentul C.E.D.O.

față de cel construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin și Porțearm, pe care Curtea l-a aplicat constant, tară nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de „bun". Astfel, în cauza „Atanasiu și alții contra României" se arată că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a si dispus expres în sensul restituirii hunului (parag.

140 și 143). În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalitățîi titlului Statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (parag. 141, 142 și 143). Referitor la stabilirea împrejurării potrivit căreia în patrimoniul fostului proprietar se naște un nou drept de proprietate, C.E.D.O. a statuat că fostul proprietar nu mai are un drept absolut la restituirea efectivă a bunului preluat abuziv, ci are un drept la indemnizație, dacă restituirea în natură nu mai, este posibilă și dacă partea a urmat calea procedurală prevăzută de legislația internă, respectiv Legea nr. 10/2001.

Constatarea preluării abuzive și a nevalabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu (Decretul nr. 223/1974) nu înseamnă că dreptul de proprietate s-a conservat în patrimoniul fostului proprietar, așa cum greșit considera reclamanții. Un astfel de bun imobil se află în patrimoniul Statului român ca efect al actului de preluare, iar reclamanții - deposedați de imobil - trebuie să facă dovada existenței în patrimoniul lor a unui „drept de proprietate actual" în sensul jurisprudenței C.E.D.O., mai sus menționată. Prin urmare, titlul de proprietate pe care l-au deținut reclamanții anterior preluării bunului de către Stat trebuie să fie reconfirmat, chiar dacă preluarea imobilului s-a realizat în mod abuziv.

Față de împrejurarea că acțiunea în revendicare formulată de reclamanții F.E. și F.G. este neîntemeiată în considerarea celor ce preced, nu se mai impune a fi analizată critica formulată de recurentul-pârât Statul român, prin M.F.P. privind nereținerea în dispozitiv a obligației la restituirea sumei de 64.948 iei primită de reclamanți de la pârâta com. Vulcan la data exproprierii ilegale. Referitor la capetele de cerere privind constatarea ne valabilității titlului Statului asupra imobilului situat în localitatea Vulcan, și rectificarea cărții funciare, în mod corect instanța de ape! a reținut că aceste petiie sunt accesorii ale acțiunii în revendicare, atâta timp cât finalitatea demersului judiciar este aceea a redobândirii posesiei reclamanților asupra imobilului.

Aceasta întrucât cele două capete de cerere nu au un caracter de sine-stătător, ci au fost formulate în considerarea obținerii unei soluții favorabile în ceea ce privește acțiunea. în revendicare, astfel încât, dacă această acțiune ar fi respinsă, nu ar mai prezenta relevanță nici soluția ce s-ar da asupra celor două cereri accesorii. Drept urmare, rezolvarea respectivelor capete de cerere nu se impune ca o condiție prealabilă și necesară pentru soluționarea acțiunii în revendicare, ci este justificată doar în cazul admiterii acțiunii în revendicare, ca o consecință a unei astfel de soluții, deoarece, în caz contrar admiterea acestor peiite este lipsită de orice finalitate juridică. Având în vedere considerentele reținute, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (2) și (3) C. proc.

civ. cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursurile declarate de pârâți vor fi admise, deciziile atacate vor fi modificate în parte în sensul admiterii apelurilor formulate de pârâți, schimbării în parte a sentinței civile nr. 159 din 28 octombrie 2013 pronunțată de Tribunalul Brașov, cu consecința respingerii acțiunii, ca neîntemeiată. Critica privind greșita soluționare a cauzei în primă instanță de către tribunal, cu încălcarea normelor de competență materială, formulată de pârâta com. Vulcan în baza motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. este nefondată. Fiind vorba de un litigiu patrimonial, valoarea obiectului pricinii este determinat pentru stabilirea competenței instanței.

Ca urmare, în raport de obiectul principal al acțiunii - revendicare imobiliară - cererea este evaluabilă în bani și, față de valoarea bunului imobil estimată de reclamanți la 650.000 lei și necontestată de pârâți, Tribunalul Brașov este competent material să judece pricina. În fața tribunalului, învestit cu cererea de chemare în judecată, pârâta nu a invocat excepția necompetenței materiale, iar instanța s-a declarat competentă în raport de obiectul judecății și criteriul valoric al pricinii. Față de cele ce preced, instanța de apel în mod legal a reținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 2 alin. (i) lit. b) C. proc. civ., conform cărora Tribunalul judecă în primă instanță procesele și cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta U.A.T. com. Vulcan împotriva Deciziei nr. 285/Ap din data de 28 mai 2014 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale. Admite recursul declarat de pârâtul Statul român reprezentat de M.F.P., prin D.G.R.F.P. Brașov împotriva Deciziilor nr. 285/Ap din data de 28 mai 2014 și nr. 350/Ap din data de 18 iunie 2014 ale Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale. Modifică în parte deciziile în sensul că admite apelurile declarate de pârâți împotriva sentinței civile nr. 159 din 28 octombrie 2013 a Tribunalului Brașov.

Schimbă în parte sentința în sensul că respinge acțiunea, ca neîntemeiată. Menține celelalte dispoziții ale sentinței și deciziilor. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 februarie 2015.