ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 377/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 377/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Deliberând, în condițiile art. 256 C.

proc. civ., asupra recursurilor de țață, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 159 din 28 octombrie 2013 Tribunalul Brașov a respins

excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul român, lipsei

calității de reprezentant a M.F.P. pentru pârâtul Statul Român, invocate de

acest pârât și prescripției dreptului la acțiune invocată de intervenienții

C.T.D. și C.E.B.

A admis acțiunea civilă formulată de

reclamanții F.E. și F.G. în contradictoriu cu pârâții Statui român reprezentat

de M.F.P., prin D.G.R.F.P. Brașov și com. Vulcan, prin primar, și, în

consecința:

A constatat nevalabilitatea titlului

cu care Statul român și com. Vulcan dețin imobilul situat în localitatea Vulcan,

județul Brașov, în natură casă de piatră și teren de 2.016 mp în natură teren

arabil de 1.080,80 mp, înscris în C.F. Vulcan, provenită din conversia pe

hârtie a C.F. Vulcan;

A dispus radierea dreptului de

proprietate al Statului și dreptului de administrare operativă al comunei

Vulcan asupra imobilului mai sus identificat și revenirea la situația

anterioară de carte fiinciară prin înscrierea dreptului de proprietate al

reclamanților asupra aceluiași imobil în cartea funciară;

A obligat pârâții Statul român și com.

Vulcan, prin primar să predea reclamanților F.E. și F.G., în deplina

proprietate și posesie, imobilul mai sus identificat.

Prin Decizia nr. 285/Ap din 25 mai

2014, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale a respins excepția

necompetenței materiale a Tribunalului Brașov, invocată de pârâta U.A.T. com.

Vulcan;

A respins apelul declarat de pârâta U.A.T.

com. Vulcan, prin primar împotriva sentinței civile nr. 159 din 28 octombrie 2013

pronunțate de Tribunalul Brașov, pe care a păstrat-o.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a reținut că excepția necompetenței materiale a Tribunalului Brașov și a

competenței în primă instanță a Judecătoriei Zărnești, invocată de pârâta com.

Vulcan, este neîntemeiată față de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. b) C.

proc. civ. care stabilesc competența tribunalului în procesele civile al căror

obiect are o valoare de peste 500.000 lei, în speță valoarea imobilului fiind

de 650.000 lei.

Pe fondul pricinii, s-a reținut ca

acțiunea ce face obiectul cauzei este o acțiune în revendicare, capătul de

constatare a nevalabilității titlului statului asupra imobilului situat în

localitatea Vulcan, str. Principală nr. 874 este o componentă a revendicării

imobiliare, iar rectificarea cărții fimciare un capăt accesoriu al acțiunii în

revendicare, atâta timp cât finalitatea demersului judiciar este aceea a

redobândirii posesiei reclamantei asupra imobilului,

Preluarea de către stat a imobilului

teren și construcție în două etape în temeiul Decretului nr. 223/1974,

respectiv la data de 28 iulie 1982 când prin Decizia nr. 510/1982 a Consiliului

Popular al județului Brașov se înscrie dreptul statului asupra cotei de 1/2

aparținând reclamanților F.E.F.G., născuta K. de sub B 11-12 și la data de 9

mai 1985, când prin Decizia nr. 152/1985 a Consiliului Popular al județului

Brașov asupra celeilalte cote de proprietate de 1/2 aparținând antecesorului reclamantei,

K.E.I. înscrisă sub B9, Statul înscriind dreptul său de proprietate și cel de

administrare sub B 14-18.

De asemenea, la data de 22 iunie 1992,

după ce a fost abrogat Decretul nr. 223/1974 se înscrie, tlră temei legal, în

aceeași carte funciara, sub C10, dreptul de administrare operativă în favoarea

pârâtei com. Vulcan, în baza adresei din 1992 emisa de aceasta și Deciziei nr.

347/1990 a Prefecturii județului Brașov.

Potrivit art. 36 din Legea nr. 7/1996,

orice persoană interesată poate cere rectificarea înscrierilor din cartea

funciară, daca printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabîlă s-a

constatat că înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea nu a

fost valabil.

Sunt nefondate criticile referitoare

la respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive și a excepției

lipsei dovezii calității de reprezentant a M.F.P., în condițiile în care

evidențele de publicitate imobiliară denotă că statul este titularul dreptului

de proprietate, drept care interesează prezenta cauză, astfel încât este

stabilită identitatea între calitatea de pârât și cea de titular a obligațiilor

civile, iar pe de alta parte, reprezentarea statului, atunci când acesta este subiect

de drepturi și obligații, este asigurată de M.F.P., conform art. 25 din

Decretul nr. 31/1954 (în vigoare la data promovării acțiunii).

Instanța a înlăturat susținerea în

sensul că legitimarea pasivă o are municipiul Brașov, deoarece la dosar nu este

depus vreun înscris din care să rezulte câ imobilul se află în patrimoniul

acestui pârât, nefiind suficientă invocarea prevederilor Legii nr. 213/1998

pentru a o justifica.

În ceea ce privește admisibilitatea

acțiunii s-a reținut că, cererea este admisibilă din perspectiva dispozițiilor

art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică, practicii C.E.D.O.

în materie, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind liberul

acces la justiție prevăzut și art. 21 din Constituția României.

Reclamanții au urmat calea prevăzută

de Legea nr. 10/2001, însă depunând notificarea tardiv la data de 30 noiembrie 2005,

prin sentința nr. 288/S din 20 noiembrie 2012, irevocabilă prin Decizia civilă

nr. 475/R din 6 martie 2013 a Curții de Apel Brașov, li s-a respins contestația

formulată împotriva Dispoziției nr. 311/2008 emisă de către intimată, prin care

s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului.

Prin sentința civilă nr. 299/S/7 din

23 noiembrie 2009 a Tribunalului Brașov, definitivă prin Decizia civilă nr. 42/Ap

din 13 aprilie 2010 a Curții de Apel Brașov și irevocabilă prin Decizia civilă

nr. 4352 din 24 mai 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a constatat

nulitatea contractului de vânzare-cumpârare autentificat din 28 mai 2008,

reținându-se că acest contract s-a încheiat cu fraudarea legii, între una și

aceeași persoană, pe de o parte pârâtul C.T.D. în calitate de reprezentant al

vânzătoarei, iar pe de alta parte același pârât în calitate de cumpărător,

contrar interdicțiilor legale prevăzute de art. 1308 C. civ., după ce

reclamanții au formulat notificarea în baza Legii nr. 10/2001, S-a reținut

reaua-credință a pârâtului C.T.D. care știa despre existența notificării

imediat după emiterea Dispoziției nr. 311/2008 prin care intimata com. Vulcan a

respins, ca tardivă, notificarea, iară a se mai aștepta termenul de contestare

a acesteia, contestație care a fost respinsă abia prin sentința civilă nr.

288/S din 20 noiembrie 2012, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 475/R din 6

martie 2013 a Curții de Apel Brașov.

Este adevărat că reclamanții au uzat

de procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001 finalizată cu

respingerea, ca tardivă, a notificării de restituire în natură a imobilului,

însă în cauză continuă să se perpetueze o stare de drept necorespunzătoare

realității juridice, dreptul de proprietate al statului continuând să fie

înscris în cartea funciară pe baza unui act normativ - Decretul nr. 223/1974,

care nu constituie un titlu valabil de preluare.

Prin prezenta acțiune nu se aduce

atingere niciunui drept care să fi fost dobândit de un terț în mod iremediabil,

dimpotrivă, imobilul continuă să se afle în proprietatea statului în mod

abuziv, astfel că acțiunea In revendicare, ca acțiune reală, s-a putut conserva

în patrimoniul foștilor proprietari.

Dacă prin acțiune nu s-ar aduce

atingere niciunui drept de proprietate care să fi fost dobândit de un terț în

mod iremediabil, iar imobilul ar continua sa se afle în proprietatea statului

în mod abuziv, atunci acțiunea în constatarea nevalabilității titlului statului

și rectificarea de carte funciara s-au putut conserva în patrimoniul fostului

proprietar și apoi, prin succesiune, în cel al reclamanților.

A perpetua dreptul de proprietate al

statului, în condițiile în care deposedarea a fost una abuzivă, ar însemna să

se nesocotească atât prevederile constituționale (art. 44 din Constituție),

cele din dreptul comun (art. 480-481 C. civ.), cât și cele din art. 1 alin. (1)

și (2) din Primul protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, care constituie drept intern conform Legii nr. 30/1994 și art. 11 și 20

din Constituția României.

Prin urmare, dreptul reclamanților de

a solicita constatarea nevalabilității titlului statului nu poate fi negat în

speță și, în consecință, acțiunea nu este inadmisibilă, cum greșit susțin

pârâții.

În analiza raportului dintre iegea

specială și dreptul comun, Înalta Curte de Casație și Justiție a concluzionat

că „numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și

cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut sa utilizeze

această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în

revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu

bună-credințâ de către chiriași".

În speță, intimații nu au utilizat

procedura Legii nr. 10/2001 în termenele legale și nu au indicat nici motivele

pentru care nu au recurs ia această procedură, însă au considerat în mod corect

că pot formula o acțiune de drept comun pentru că deținătorii spațiului în

litigiu nu au cumpărat imobilul, aflându-se deci în situația de excepție

menționată de Decizia nr. 33/2008.

Aceeași decizie a arătat că trebuie

recunoscută posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare și cu atât

mai mult la alte acțiuni cum e cea prezentă, în măsura în care se asigură

accesul la justiție, iar reclamantul se prevalează de un „bun" în sensul

normei europene.

În contextul jurisprudenței instanței

europene s-a reținut că un asemenea „bun" există în patrimoniul

proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în

prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care s-a

recunoscut calitatea de proprietar și s-a dispus expres restituirea bunului.

Aceste considerente care vizează

admisibilitatea acțiunii în revendicare acceptă faptul că prin hotărâri

judecătorești anterioare reclamanții să beneficieze de posibilitatea de

recunoaștere a calității lor de proprietari, o asemenea hotărâre fiind și cea

prezentă, întrucât prin restabilirea situației de carte runciară se revine la

dreptul de proprietate al autorilor reclamanților, astfel încât și sub acest

aspect acțiunea este admisibilă.

în prezența unui titlu nevalabil,

abuziv, acțiunea în revendicare a reclamanților este admisibilă, atât prin prisma

normelor legale amintite, cât și a Deciziei nr. 33/2008 a înaltei Curți de

Casație și Justiție, ținând cont că nu se aduce atingere dreptului de

proprietate al vreunui terț, dar în același timp se restabilește ordinea de

drept și se consolidează securitatea raporturilor juridice,

Reclamanții au urmat și procedura

Legii nr. 10/2001, C.E.D.O. a Drepturilor Omului a reținut că reglementarea

unei proceduri speciale de reparare a prejudiciilor cauzate foștilor

proprietari și aplicarea ei cu prioritate în raport de acțiunea de drept comun

pentru restituirea acestor imobile nu reprezintă prin ea însăși o problemă din

perspectiva Convenției, dacă în circumstanțele concrete ale speței procedura

prevăzută de Legea nr. 10/2001 apare drept o cale efectivă, revenindu-i

instanței de judecată obligația de a certifica acest aspect (cauza Faimblat

împotriva României, hotărârea din 13 ianuarie 2009).

Examinarea valabiiități titlului

statului era permisă în contextul Legii nr. 213/1998, deoarece potrivit art. 6

alin. (2) din lege bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi

revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora dacă nu fee obiectul

unor legi speciale de reparații, or în materia imobilelor preluate abuziv de

stat, a fost adoptată legea specială de reparație și anume Legea nr. 10/2001

care permitea din perspectiva art. 2 evaluarea titlului statului pentru cazul

în care o atare analiză era utilă pentru soluționarea notificării.

Limitările impuse de art. 22 alin. (5)

din Legea nr. 10/2001 în sensul de a utiliza procedura specială care presupune

inițierea demersului pentru redobândirea dreptului de proprietate asupra

imobilului într-un termen limitat are natura unei ingerințe în dreptul de

proprietate prin raportarea ia susținerea din acțiune, cât și având în vedere

că există o hotărâre prin care s-a stabilit că a fost preluat fără titlu o

parte din imobil. Astfel de ingerință permisă statului de parag. 2 al art. 1

din Primul Protocol adițional la Convenția Europeana a Drepturilor Omului

trebuie să fie, așa cum a statuat constant C.E.D.O., prevăzută de lege, să aibă

scop legitim și să respecte principiul proporționalității.

Sancționarea, în condițiile prevăzute

prin art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, a persoanelor care nu au formulat

notificare în cadrul termenului reglementat de acest act normativ se

circumscrie condiției ca ingerința analizată să fie prevăzută de lege. Scopul

urmărit prin edictarea Legii nr. 10/2001 a fost acela de a tranșa definitiv

raporturile juridice conflîctuale legate de bunurile din această categorie, de

a crea un cadru juridic stabil între participanții la circuitul civil, deci

condiția ca ingerința sa aibă un scop legitim apare ca fiind satisfăcută.

Nu este respectat principiul

proporționalității. O măsură care reprezintă o ingerință în dreptul de

proprietate trebuie să asigure un just echilibru între cerințele de interes

general ale comunității și imperativul protejării drepturilor fundamentale ale

individului, adică să existe un raport rezonabil de proporționalitate între

mijloacele folosite și scopul vizat de orice măsură care privează o persoană de

bunul său.

Prin raportare la prevederile din

conținutul art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2000.1, reclamantul nu mai este

îndreptățit a obține vreo compensație pentru bunul său, cât timp nu a formulat,

în termen de 1 an de la intrarea în vigoare a legii, notificare prin care să

solicite restituirea în natură sau prin echivalent a acestuia. Practic, în

acest mod se produce o veritabilă expropriere în fapt a reclamanților, ținând

seama că, potrivit considerentelor expuse, în măsura în care reclamanții

pretind inexistența vreunui titlul al statului, aceștia susțin, implicit,

calitatea lor de proprietari corespunzător prevederilor art. 2 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, pentru că, fiind lipsiți de posibilitatea de a obține restituirea

bunului imobil pe calea unei acțiuni în revendicare, ei sunt puși în situația

de a pierde dreptul de proprietate în favoarea statului.

C.E.D.O. apară, prin invocarea art. 1

din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dobânditorii

de bună-credință ale căror titluri de proprietate sunt consolidate prin

hotărâri definitive și irevocabile, arătând că diminuarea vechilor atingeri nu

trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate, astfel încât persoanele ce

și-au dobândit bunurile cu bună-credință să nu fie aduse în situația de a

suporta pierderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste

bunuri (cauza Raicu contra României; cauza Pincova și Pine contra Republicii Cehe).

Trecerea în proprietatea statului în

temeiul Decretului nr. 223/1974 a conferit caracter abuziv acestei măsuri,

astfel că titlul statului nu poate fi considerat valabil,

Deciziile de trecere a imobilului în

proprietatea statului sunt nule și astfel, lipsite de efecte juridice, ca o

consecința a faptului că însuși actul normativ în baza cărora au fost emise -

Decretul nr. 223/1974, era contrar Constituției In vigoare la data adoptării

lui, ca și prevederilor C. civ. în materie de proprietate și tratatelor

internaționale la care România a aderat, prin caracterul lui discriminatoriu și

nedrept.

Actele lovite de nulitate atrag

aplicarea prevederilor art. 34 din Decretului-Lege nr. 115/1938 în ce privește

rectificarea cărții funciare, acțiune imprescriptibilă, ca și cea In

constatarea nulității absolute.

Imobilul a rămas în proprietatea

reclamanților față de titlul nevalabil al pârâților, așa cum prevede art. 1 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, art. 480 și 481 C. civ.

Pârâții nu pot să își conserve

detenția ilegitimă în baza unui titlu nevalabil asupra imobilului, acesta

neintrând în patrimoniul unor terți și nefiind înstrăinat valabil niciodată.

Îndestularea rezonabilă prin prețui

primit de fostul proprietar nu putea fi considerată un argument în aprecierea

caracterului abuziv al preluării atâta timp cât există posibilitatea

restituirii sumei primite drept despăgubire la momentul preluării, actualizată

cu indicele de inflație în temeiul principiului îmbogățirii rară just temei.

Prin Decizia nr. 350/Ap din 18 iunie

2014, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale a admis cererea formulată

de apelantul Statul român, prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Brașov și în

consecință a dispus completarea dispozitivul Deciziei civile nr. 285 din 28 mai

2014 a Curții de Apel Brașov în sensul ca a respins apelul declarat de pârâtul

Statul român, prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Brașov împotriva sentinței

civile nr. 159 din 28 octombrie 2013 pronunțate de Tribunalul Brașov.

În motivarea acestei decizii, instanța

de apel a reținut că, deși în considerentele Deciziei nr. 285 din 28 mai 2014

s-au arătat și s-au analizat motivele de apel formulate de pârâtul Statul

român, respectiv excepția lipsei calității M.F.P. ca reprezentant al statului,

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul român, excepția

inadmisibil ității acțiunii, aplicarea Decretului nr. 223/1974, instanța a omis

să menționeze respingerea apelului declarat de Statul român.

Pârâta U.A.T. com. Vulcan a declarat

recurs împotriva Deciziei nr. 285/Ap din data de 28 mai 2014, iar pârâtul

Statul român reprezentat de M.F.P., prin D.G.R.F.P. Brașov a formulat recurs

împotriva acestei decizii, precum și împotriva Deciziei nr. 350/Ap din data de

18 iunie 2014.

I), Pârâta U.A.T. com. Vulcan și-a

întemeiat recursul pe motivele prevăzute de art. 304 pct. 3 și 9 C. proc. civ.

În susținerea primului motiv de

recurs, pârâta a arătat că prin decizia atacată instanța de apel a respins excepția

necompetenței materiale a Tribunalului Brașov, cu motivarea că imobilul are o

valoare de 650.000 lei, dar fără să existe o dovadă în acest sens. La data

introducerii acțiunii erau în vigoare dispozițiile Legii nr. 146/1997 privind

taxele judiciare, iar art. 15 lit. r) prevede ca acest gen de acțiuni sunt

scutite de taxe, deci nu sunt evaluabile în bani, așa încât excepția a fost

respinsă în mod neîntemeiat.

În ceea ce privește cel de-al doilea

motiv de recurs, pârâta a arătat ca acțiunea este introdusă după apariția Legii

nr. 10/2001, iar imobilul intră în categoria celor pentru care s~a adoptat

această lege specială, ce reglementează condițiile în care bunurile imobile se

pot restitui în natură foștilor proprietarii.

Dispozițiile legii speciale sunt

imperative, iar după data de 14 februarie 2001, în măsura în care persoanele

interesate au urmat procedura instituită de legea specială de reparație,

acțiunea în revendicare de drept comun nu mai este deschisă.

Valorificarea dreptului pretins în

baza Legii nr, 10/2001 a suprimat posibilitatea recurgerii la dreptul comun în

cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, în limitele

date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, Legea nr. 10/2001

constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat cu

sau fără titlu valabil.

Potrivit Deciziei nr. 33/2008 a

înaltei Curți de Casație și Justiție, numai persoanele exceptate de la

procedura Legii nr. 10/2001, precum și cele care, din motive independente de

voința lor, nu au putut sa utilizeze această procedură în termenele legale, au

deschisă calea acțiunii în revendicare. în mod greșit, instanța de apel a reținut

ca și intimații, chiar dacă nu au indicat motivele pentru care nu au recurs la

aceasta procedură, se încadrează în cele două excepții și au dreptul la

acțiunea în revendicare.

Motivarea Curții de Apel Brașov excede

cadrului legal și dispozițiilor imperative ale Legii nr. 10/2001.

Intimații reclamanți au avut asigurat

accesul la justiție, atâta vreme cât îi s-a pus la dispoziție o cale specială

de urmat în vederea redobândiri dreptului de proprietate asupra acestor

imobile, în condițiile în care termenul de depunere a notificărilor în baza

Legii nr. 10/2001 a fost prelungit succesiv.

în acest context nu se poate invoca o

încălcare a prevederilor art. 1 din Protocolul nr. l adițional la Convenție,

care ocrotește un bun actual.

A considera altfel și a aprecia că

există posibilitatea pentru intimații reclamanți de a opta între aplicarea

Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării,

respectiv Codul civil, ar însemna încălcarea principiului specialia genemlibus

derogam și o judecare formală a cauzei în care instanța să dea preferabilitate

titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create prin aplicarea

legii speciale.

II), Pârâtul Statul român reprezentat

de M.F.P., prin D.G.R.F.P. Brașov a invocat motivul de recurs prevăzut de

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., precizând faptul că înțelege să

critice Decizia civilă nr. 285 din 28 mai 2014, al cărui dispozitiv a fost

completat prin Decizia civilă nr. 350/Ap din 18 iunie 2014.

În motivarea recursului, pârâtul a

arătat că instanțele fondului au obligat pârâții să predea reclamanților, în

deplină proprietate și posesie, imobilul revendicat, nereținând în dispozitiv

obligația reclamanților la restituirea sumei de 64.948 lei primită de la com.

Vulcan la data exproprierii ilegale.

Reclamanții nu au respectat procedura

specială prevăzută de Legea nr. 10/2001 iar instanța de judecata nu poate

analiza chestiuni legate de valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului

asupra imobilelor ce fac obiectul acestei legi, nici cereri privind

revendicarea acestor imobile, având în vedere că după intrarea în vigoare a

acestui act normativ toate acțiunile pentru imobilele preluate de stat, cu

titlu valabil, nevalabil, sau Iară titlu, se soluționează numai pe calea

prevederilor acestei legi speciale, urmând o fază neconîencioasă și apoi,

eventual, una contencioasă. în aceasta împrejurare, în fața instanței de

judecată nu mai pot fi formulate în mod direct cereri de natura speței deduse

judecăți.

Deși în speța au fost emise hotărâri

judecătorești prin care a fost respinsă cererea de restituire a imobilului,

reclamanții au inițiat din nou procedura de revendicare potrivit dreptului

comun, dar sub o altă formă.

Legea nr. 10/2001 a prevăzut numeroase

termene, repuneri în termen, reclamanții au stat în pasivitate, nu au

manifestat niciun interes. Au formulat tardiv o notificare, care în condițiile

legii a fost respinsă. Ulterior, au inițiat pe dreptul comun acțiune în

revendicare, ignorând prevederile legii speciale care se aplică cu precădere.

De asemenea, jurisprudența C.E.D.O.

s-a pronunțat în mod constant ca nu este o restrângere a dreptului la un proces

echitabil sau a dreptului de proprietate, condiționarea accesului la justiție

de dovedirea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile.

În soluționarea acestei cauze trebuie

avute în vedere prevederile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție cu privire la stabilitatea raporturilor juridice.

Recursurile declarate de pârâți vor fi

supuse unei analize comune, urmând a fi admise pentru următoarele considerente:

Analiza soluției ce face obiectul

criticilor formulate de recurenții-pârâți trebuie să pornească de Ia obiectul

cererii introductive de instanță, prin care se revendică în temeiul dreptului

comun un imobil din categoria celor ce constituie obiect de reglementare al

Legii nr. 10/2001.

Prezenta acțiune a fost introdusă la

data de 4 octombrie 2011, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar

prevederile legii speciale de reparație derogă de la prevederile dreptului

comun, potrivit principiului specialia gemmlibus derogant.

Dispozițiile art. 6 alin. (2) din

Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic ai acesteia

prevăd posibilitatea revendicării bunurilor preluate de stat fără titlu valabil,

de către foștii proprietari sau moștenitorii lor, In cazul în care nu fac

obiectul unor legi speciale de reparație.

În limitele date de dispozițiile art.

6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul

juridic al acesteia, legile speciale de reparație constituie dreptul comun în

materia retrocedării, în natură sau în echivalent, a imobilelor preluate în mod

abuziv de către stat.

Legea nr. 10/2001 asigură accesul la

un proces echitabil, întrucât perfecționează sistemul reparator și procedural,

prin accesul deplin și liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile art.

21 alin. (1) și (3) din Constituție, art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și art. 6 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea

judiciară.

Cum accesul la Justiție și dreptul la

un proces echitabil sunt asigurate sub toate aspectele în cadrul procedurii

judiciare prevăzute de cap. III al Legii nr. 10/2001, deci în condițiile și pe

căile prevăzute de legea specială, aceasta înseamnă că nu se aduce atingere

art. 1 din Primul Protocol Adițional Ia Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Așadar, cu condiția ca dreptul să fie

efectiv, Statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul la justiție și

chiar să îl supună unor limitări și restricții, o modalitate fiind și aceea

prin care se prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative

prealabile.

Accesul la justiție presupune în mod

necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea

interesată să aibă posibilitatea sa se adreseze unei instanțe judecătorești, în

lipsa unei asemenea posibilități, dreptul de acces la instanță ar fi atins în

substanța sa.

În măsura în care aceste exigențe sunt

respectate, dreptul de acces la justiție nu este afectat.

Or, în speță, reclamanții au urmat procedura

prevăzută de Legea nr. 10/2001, însă depunând notificarea tardiv la data de 30

noiembrie 2005, prin sentința nr. 288/S din 20 noiembrie 2012, irevocabilă prin

Decizia civilă nr. 475/R din 6 martie 2013 a Curții de Apel Brașov, li s-a

respins contestația formulată împotriva Dispoziției nr. 311/2008 emisă de către

intimată, prin care s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului.

În ceea ce privește decizia în

interesul Legii nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, obligatorie în conformitate cu dispozițiile art. 3307 C. proc. civ.,

aceasta lămurește controversata problemă ivita în practica instanțelor

judecătorești și anume, dacă fostul proprietar are un drept de opțiune între

aplicarea Legii nr. 10/2001 și prevederile dreptului comun în materie,

respectiv C. civ.

Astfel, prin Decizia nr. 33/2008 a

fost tranșat raportul dintre legea speciala și dreptul comun, statuându-se în

sensul admisibilității acțiunii în revendicare formulată de proprietari

împotriva chiriașilor cumpărători, însă, pe baza principiului specialia

generalibus derogant s-a stabilit prioritatea legii speciale; în cazul

constatării unor neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, Convenția are prioritate, dacă prin aceasta nu se aduce

atingere principiului securității raporturilor juridice.

Numai persoanele aflate în situațiile

de excepție enunțate în Decizia nr. 33/2008, care nu au putut apela din motive

independente de voința lor la procedura Legii nr. 10/2001 în termenele și

condițiile prevăzute de acest act normativ, au deschisa calea acțiunii în

revendicare.

Reclamanții nu au respectat termenele

legale prevăzute pentru procedura Legii nr. 10/2001 și nici nu au invocat

motive mai presus de voința lor pentru care au fost împiedicați să uzeze de

această procedură, astfel cum este ea prescrisă în legea specială.

Așadar, reclamanții nu se găsesc

într-una din situațiile de excepție și, ca urmare, în cadrul soluționării

prezentei acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun,

aplicarea prevederilor de drept material din legea specială este inerentă.

Concluzia de mai sus se impune

justificat și de faptul că referitor la exercițiul aceluiași drept nu se poate

accepta existența unui tratament juridic discriminatoriu și inegal cu privire

la aceeași categorie de persoane care se adresează justiției și care invocă

împrejurări de fapt și de drept similare, urmărind același scop, respectiv,

retrocedarea unor imobile.

Cu alte cuvinte, nu este de admis ca

în cadrul aceleiași categorii de persoane, anume aceea a proprietarilor

deposedați abuziv de stat în regimul comunist, unii să își poată valorifica

drepturile numai în cadrul legilor speciale de reparație, iar alții să poată

acționa în justiție pe cale separată, nelimitat și în același scop, de a obține

retrocedarea bunurilor imobile, fapt contrar principiului stabilității și

securității raporturilor juridice.

Pentru valorificarea pretențiilor în

legătură cu un drept invocat, persoanele interesate trebuie să respecte

legislația națională edictată în legătură cu dreptul respectiv, atât din

perspectiva dreptului substanțial, cât și a căilor procedurale prevăzute de

lege pentru obținerea recunoașterii celor susținute.

Statul român și-a propus să acorde

măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada regimului

comunist, anterior ratificării Convenției Europene a Drepturilor Omului în anul

1994, iar una dintre condițiile acordării unei astfel de reparații a fost aceea

ca persoana care se consideră îndreptățită să redobândească bunul preluat să

formuleze cererea de restituire în termenele special edictaîe în acest sens

prin legile speciale de reparație.

În speță, reclamanții nu sunt în

măsură să prezinte argumente convingătoare din punct de vedere juridic în baza

cărora să considere că legile interne adoptate în scop reparator sau

jurisprudența creată în baza lor nu se bucură de claritatea sau coerența

rezonabilă ia care se referă jurisprudența C.E.D.O.

Ca urmare, demersul judiciar prevăzut

de legile speciale nu obstrucționează dreptul reclamanților de a obține

recunoașterea judiciară a dreptului lor de proprietate și nu încalcă dreptul de

acces la un proces echitabil prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, drept concretizat în legislația națională prin

dispozițiile art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 din Legea nr.

304/2004 privind organizarea judiciară.

Invocarea de către reclamanți în

cadrul acțiunii în revendicare a titlului originar de proprietate, în baza

căruia au deținut imobilul înainte de preluarea abuzivă a acestuia în temeiul

Decretului nr. 223/1974, nu conferă petenților „un bun actual" în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 Ia Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a jurisprudenței

actuale a C.E.D.O.

Din perspectiva Convenției,

reclamanții nu au vocația obținerii măsurii reparatorii în natură cu privire la

acest imobil, date fiind cele statuate în jurisprudența recentă a C.E.D.O., cu

referire la cauza „Atanasiu și alții contra României" din 12 octombrie

2010, publicată în M. Of. al României nr. 778 din 22 noiembrie 2010.

În jurisprudența actuală a avut ioc o

schimbare în raționamentul C.E.D.O. față de cel construit pe tiparul cauzei

Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin și

Porțearm, pe care Curtea l-a aplicat constant, tară nicio abatere, în practica

ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de

„bun".

Astfel, în cauza „Atanasiu și alții

contra României" se arată că un „bun actual" există în patrimoniul

proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în

prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai

că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a si dispus expres în sensul restituirii

hunului (parag. 140 și 143).

În caz contrar, simpla constatare pe

cale judecătorească a nelegalitățîi titlului Statului constituit asupra

imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui drept la

despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de

legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a

îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (parag. 141,

142 și 143).

Referitor la stabilirea împrejurării

potrivit căreia în patrimoniul fostului proprietar se naște un nou drept de

proprietate, C.E.D.O. a statuat că fostul proprietar nu mai are un drept

absolut la restituirea efectivă a bunului preluat abuziv, ci are un drept la

indemnizație, dacă restituirea în natură nu mai, este posibilă și dacă partea a

urmat calea procedurală prevăzută de legislația internă, respectiv Legea nr. 10/2001.

Constatarea preluării abuzive și a

nevalabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu (Decretul nr.

223/1974) nu înseamnă că dreptul de proprietate s-a conservat în patrimoniul

fostului proprietar, așa cum greșit considera reclamanții.

Un astfel de bun imobil se află în

patrimoniul Statului român ca efect al actului de preluare, iar reclamanții -

deposedați de imobil - trebuie să facă dovada existenței în patrimoniul lor a

unui „drept de proprietate actual" în sensul jurisprudenței C.E.D.O., mai

sus menționată.

Prin urmare, titlul de proprietate pe

care l-au deținut reclamanții anterior preluării bunului de către Stat trebuie

să fie reconfirmat, chiar dacă preluarea imobilului s-a realizat în mod abuziv.

Față de împrejurarea că acțiunea în

revendicare formulată de reclamanții F.E. și F.G. este neîntemeiată în

considerarea celor ce preced, nu se mai impune a fi analizată critica formulată

de recurentul-pârât Statul român, prin M.F.P. privind nereținerea în dispozitiv

a obligației la restituirea sumei de 64.948 iei primită de reclamanți de la

pârâta com. Vulcan la data exproprierii ilegale.

Referitor la capetele de cerere

privind constatarea ne valabilității titlului Statului asupra imobilului situat

în localitatea Vulcan, și rectificarea cărții funciare, în mod corect instanța

de ape! a reținut că aceste petiie sunt accesorii ale acțiunii în revendicare,

atâta timp cât finalitatea demersului judiciar este aceea a redobândirii

posesiei reclamanților asupra imobilului.

Aceasta întrucât cele două capete de

cerere nu au un caracter de sine-stătător, ci au fost formulate în considerarea

obținerii unei soluții favorabile în ceea ce privește acțiunea. în revendicare,

astfel încât, dacă această acțiune ar fi respinsă, nu ar mai prezenta relevanță

nici soluția ce s-ar da asupra celor două cereri accesorii.

Drept urmare, rezolvarea respectivelor

capete de cerere nu se impune ca o condiție prealabilă și necesară pentru

soluționarea acțiunii în revendicare, ci este justificată doar în cazul

admiterii acțiunii în revendicare, ca o consecință a unei astfel de soluții,

deoarece, în caz contrar admiterea acestor peiite este lipsită de orice

finalitate juridică.

Având în vedere considerentele

reținute, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (2) și (3) C. proc. civ. cu

referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursurile declarate de pârâți vor

fi admise, deciziile atacate vor fi modificate în parte în sensul admiterii

apelurilor formulate de pârâți, schimbării în parte a sentinței civile nr. 159

din 28 octombrie 2013 pronunțată de Tribunalul Brașov, cu consecința

respingerii acțiunii, ca neîntemeiată.

Critica privind greșita soluționare a

cauzei în primă instanță de către tribunal, cu încălcarea normelor de

competență materială, formulată de pârâta com. Vulcan în baza motivului de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. este nefondată.

Fiind vorba de un litigiu patrimonial,

valoarea obiectului pricinii este determinat pentru stabilirea competenței

instanței.

Ca urmare, în raport de obiectul

principal al acțiunii - revendicare imobiliară - cererea este evaluabilă în

bani și, față de valoarea bunului imobil estimată de reclamanți la 650.000 lei

și necontestată de pârâți, Tribunalul Brașov este competent material să judece

pricina.

În fața tribunalului, învestit cu

cererea de chemare în judecată, pârâta nu a invocat excepția necompetenței

materiale, iar instanța s-a declarat competentă în raport de obiectul judecății

și criteriul valoric al pricinii.

Față de cele ce preced, instanța de

apel în mod legal a reținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 2

alin. (i) lit. b) C. proc. civ., conform cărora Tribunalul judecă în primă

instanță procesele și cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare

de peste 500.000 lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta U.A.T.

com. Vulcan împotriva Deciziei nr. 285/Ap din data de 28 mai 2014 a Curții de

Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de

conflicte de muncă și asigurări sociale.

Admite recursul declarat de pârâtul

Statul român reprezentat de M.F.P., prin D.G.R.F.P. Brașov împotriva Deciziilor

nr. 285/Ap din data de 28 mai 2014 și nr. 350/Ap din data de 18 iunie 2014 ale

Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

de conflicte de muncă și asigurări sociale.

Modifică în parte deciziile în sensul

că admite apelurile declarate de pârâți împotriva sentinței civile nr. 159 din 28

octombrie 2013 a Tribunalului Brașov.

Schimbă în parte sentința în sensul că

respinge acțiunea, ca neîntemeiată.

Menține celelalte dispoziții ale

sentinței și deciziilor.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

10 februarie 2015.