ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1670/2015

Prin cererea înregistrată la data de 5 mai 1999 pe rolul Tribunalului Constanța, reclamanții I.E., B.I., F.M. și F.V.G. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul Constanța, prin primar, Consiliul Local al Municipiului Constanța și Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor - D.G.F.P.C.F.S. Constanța, solicitând obligarea pârâților să le lase, în deplină proprietate și posesie, terenul în suprafață de 4.000 mp, situat în Constanța - fundătura 1 Mai, identificat pe raza planului cadastral al orașului Constanța din anul 1936, ca fiind lotul nr. 12 din careul 04 (cartier Vile Vechi), teren ce a aparținut antecesorilor lor și care a fost preluat de stat în mod abuziv.

Reclamanții au mai solicitat ca, în cazul în care terenul nu ar mai fi liber, să se dispună obligarea pârâților să le acorde în compensare un alt teren, în aceeași localitate, echivalent ca poziție și suprafață, iar dacă nici acest lucru nu este posibil, instanța să dispună obligarea pârâților la daune reprezentând echivalentul bănesc al valorii actuale de circulație, pentru terenul revendicat, reclamanții evaluând imobilul la suma de 150 milioane lei. Prin Sentința civilă nr. 976 din 23 noiembrie 1999, Tribunalul Constanța a respins, ca nefondată, acțiunea, reținând că reclamanții nu au depus la dosarul cauzei titlu de proprietate al autorilor lor și nu au probat susținerile referitoare la modalitatea de cumpărare a terenului și eventualele construcții de pe acesta.

Instanța a mai reținut că, în prezent, conform raportului de expertiză efectuat în cauză, pe terenul litigios este construit un bloc cu 5 nivele, există spații verzi, astfel că, acest teren este afectat de detalii de sistematizare. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, susținând că, în mod greșit, instanța a reținut că nu s-ar fi făcut dovada dreptului de proprietate, deși, din adresa din 16 martie 1993, eliberată de SC P. SA Constanța, rezultă că terenul litigios a fost menționat în registrul de proprietăți volumul III, fiind proprietatea moștenitorilor dr. F. Apelanții au mai arătat că proba dreptului de proprietate nu poate să fie absolută, pe baza titlurilor translative, ci doar relativă, titlului acordându-i-se valoarea probantă a unei prezumții simple de proprietate, care trebuie coroborată cu alte probe.

S-a mai susținut că este neîntemeiată reținerea de către instanță a relevanței Decretelor nr. 141/1985 și nr. 248/1984, cu referire la exproprierea terenului în litigiu, ca de altfel și referirea la faptul că terenul este afectat de detalii de sistematizare. Prin Decizia nr. 154 din 20 iunie 2000, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanți, reținând următoarele: Acțiunea în revendicare este o acțiune petitorie, întrucât tinde să stabilească direct existența dreptului de proprietate al reclamantului și are ca rezultat, în cazul în care este admisă, redobândirea posesiunii, ca o consecință a recunoașterii dreptului de proprietate. În ceea ce privește proba proprietății, este aplicabilă regula prevăzută de art. 1169 C. civ., potrivit căreia cel ce face o propunere în justiție trebuie să o dovedească, deci, reclamantul într-o atare acțiune este ținut să dovedească dreptul său de proprietate.

În ceea ce privește reținerea făcută de instanță referitoare la necesitatea depunerii titlului de proprietate, se constată că, aceasta este legală și întemeiată, deoarece instanța se află în situația de a verifica dreptul de proprietate al reclamanților, ei fiind obligați să probeze acest drept, iar în absența acestei dovezi, pârâtul nu poate fi obligat să-și probeze propriul titlu, deoarece legea ocrotește posesia independent de dovada dreptului ce se pretinde a-l exterioriza. Prin titlu, ca probă a proprietății în revendicare, se înțelege nu numai actul translativ de proprietate, cum ar fi vânzarea, schimbul, donația, care creează un drept de proprietate nou în patrimoniul dobânditorului, ci și cel declarativ, cum ar fi sentința judecătorească și partajul, care recunosc numai un drept anterior.

Ca atare, într-o acțiune în revendicare, dreptul de proprietate imobiliară nu poate fi dovedit nici de reclamant și nici de pârât prin prezumții sau martori, aceste probe fiind admise numai în privința faptelor materiale constitutive ale posesiunii, deoarece este necesar a se respecta dispozițiile art. 1203 C. civ., potrivit cărora judecătorul nu poate recurge la prezumții în momentul dării unei hotărârii, simplele prezumții invocate pentru dovedirea proprietății neavând nicio valoare. Instanța de fond a reținut în mod corect că reclamanții nu au depus la dosarul cauzei titlul de proprietate al autorilor lor. Este adevărat că, potrivit art. 1198 C. civ., regulile prevăzute de art. 1190 și următoarele C. civ.

nu se aplică atunci când creditorul a pierdut titlul ce-i servea de dovadă scrisă, însă, așa după cum legal a reținut instanța de fond, reclamanții puteau face demersuri conform dispozițiilor legale în vigoare pentru reconstituirea titlului de proprietate al autorilor lor. Pe de altă parte, reținerea de către instanță a împrejurării că terenul este afectat de construcția unui bloc este bazată pe raportul de expertiză imobiliară efectuat în cauză. Împotriva Deciziei nr. 154 din 20 iunie 2000 a Curții de Apel Constanța, la data de 5 iulie 2000, au declarat recurs reclamanții B.I., F.M. și F.V.G.A., invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 și 11 C. proc. civ. În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. recurenții arată că în mod greșit instanța de apel a reținut că reclamanții nu au făcut dovada dreptului de proprietate cu privire la bunul revendicat. Nici un text C. civ. nu precizează maniera în care proprietarul trebuie să facă dovada dreptului său, așa încât, în aplicarea principiului înscris în art. 1169 C. civ., sunt incidente regulile obișnuite de probațiune, respectiv cele prevăzute de art. 1191 C. civ., cu excepțiile sale. Astfel, potrivit art. 1198 pct. 4 C. civ., regulile înscrise în art. 1191 C. civ. nu se aplică atunci când creditorul a pierdut titlul ce-i servea de dovadă scrisă într-o cauză de forță majoră, fiind admisibilă proba cu martori. Textele de lege care reglementează probațiunea nu condiționează excepția sus menționată (art. 1198. pct. 4 C. civ.) de reconstituirea titlului de proprietate al autorilor.

Dispozițiile art. 583 - 585 C. proc. civ. nu sunt aplicabile în cauză, având în vedere că nu ne aflăm în prezența unui înscris depus la dosarul existent pe rolul instanței și dispărut ulterior. De asemenea, în mod greșit nu au fost avute în vedere și prevederile art. 1197 C. civ., conform cărora regulile înscrise în art. 1191 C. civ. nu se aplică în cazul în care există un început de dovadă scrisă. Această condiție este îndeplinită în cauză, având în vedere adresa din 16 martie 1993, eliberată de SC P. SA Constanța, din care rezultă că terenul revendicat „a fost identificat pe baza planului cadastral al orașului Constanța din anul 1936, fiind menționat în Registrul de Proprietate, volumul III, (Cartier Vile Noi) proprietatea moștenitorilor Doctor F. ” . În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc.

civ. recurenții arată că hotărârea s-a întemeiat pe o greșeală gravă de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate. În mod greșit instanța de apel, ca și cea de fond, au reținut că reclamanții nu au făcut dovada dreptului de proprietate asupra bunului revendicat. Această dovadă a dreptului de proprietate a fost făcută cu adresa din 16 martie 1993, care se coordonează cu declarațiile martorilor audiați în cauză. De asemenea, nu s-a avut în vedere certificatul declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice și Control Financiar de Stat, în care de menționează că la matricele X/1942 - 1950 au figurat moștenitori: D.C., G.P. și E.D.F. cu un teren în suprafață de 4.000 mp, având o valoare de impozitare de 200.000 lei.

În ce privește faptul că terenul este afectat de construcții, acesta nu are nicio relevanță juridică, relevant fiind numai faptul dacă pârâții au sau nu titlu de proprietate cu privire la terenul ce-l dețin și, în cazul în care sunt în posesia unui astfel de titlu, acesta este mai eficient decât cel prezentat de reclamanți. La termenul de judecată din 17 ianuarie 2003, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus suspendarea judecății recursului, ca urmare a faptului că reclamanții au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, această soluție fiind menținută prin încheierile din 27 ianuarie 2006, 9 ianuarie 2012 și 2 decembrie 2013. La data de 26 februarie 2003 a decedat reclamantul I.E., iar conform certificatului de moștenitor din 5 aprilie 2003, emis de B.N.P.

- C.A. din Municipiul Constanța, singura moștenitoare a defunctului este fiica acestuia, B.I., recurentă reclamantă în prezenta cauză. La data de 18 mai 2015, recurenții au formulat cerere de repunere pe rol, arătând că, până la acest moment, nu s-a soluționat notificarea. Au mai precizat că nu au formulat acțiune în justiție din perspectiva deciziei în interesul Legii nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Totodată, au solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Ministerului Apărării, arătând că pe o parte din terenul revendicat funcționează o unitate subordonată acestui minister. La termenul de judecată din 18 iunie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis cererea de repunere pe rol a cauzei și a respins, ca inadmisibilă, cererea de introducere în cauză, în această fază procesuală, a M.A.N., având în vedere că, potrivit art. 316 raportat la art. 294 alin. (1) C. proc.

civ., în procedura recursului nu se poate schimba cadrul procesual prin introducerea în calitate de pârât a unei terțe persoane. Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține următoarele: În cadrul primului motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții susțin că cele două instanțe au aplicat greșit dispozițiile legale în materia probațiunii dreptului de proprietate. Criticile subsumate acestui motiv de recurs nu sunt fondate, instanțele de fond și de apel reținând în mod corect că dreptul de proprietate afirmat de reclamanți nu poate fi dovedit în lipsa unui titlu de proprietate. Faptul că în Codul civil de la 1864 (aplicabil litigiului) nu există o reglementare specială cu privire la proba proprietății nu poate justifica admiterea acțiunii în revendicare pe baza probei cu martori și prezumții, așa cum pretind recurenții reclamanți.

Datorită dificultăților care ar fi provenit din aplicarea mecanică a regulilor de probațiune reglementate în domeniul obligațiilor (cum sunt cele prevăzute de art. 1191 și următoarele C. civ.), literatura juridică și practica judiciară au stabilit o serie de reguli specifice în materia probei dreptului de proprietate, în raport cu modul de dobândire invocat de reclamant. Aceasta, deoarece dovada dreptului de proprietate nu se face în mod direct, ci prin intermediul modului său de dobândire, adică a unui act juridic sau a unui fapt juridic în sens restrâns. Astfel, în cazul în care reclamantul se pretinde proprietar în temeiul unui fapt juridic, cum este ocupațiunea sau uzucapiunea, este admisă proba cu martori și prezumții.

În asemenea cazuri, reclamantul trebuie să facă doar dovada modului originar de dobândire, nemaipunându-se problema dovedirii lanțului de transmisiuni succesive ale aceluiași drept de proprietate. Dimpotrivă, în cazul modurilor derivate de dobândire a dreptului de proprietate, dovada acestui drept trebuie făcută cu un titlu de dobândire, în sensul de înscris, soluția acțiunii în revendicare fiind diferită după cum pârâtul opune și el un titlu (caz în care se va face distincția între situația în care titlurile provin de la același autor și situația în care titlurile provin de la autori diferiți), sau pârâtul nu opune nici un titlu. Conform regulii actori incumbit probatio, reclamantul care se pretinde proprietar trebuie să facă dovada dreptului său, deoarece, până la dovedirea acestui drept, pârâtul, care are elementul corpus al posesiei, beneficiază de prezumția de proprietate, el neavând nicio sarcină probatorie.

Numai în măsura în care reclamantul prezintă probe pentru dovedirea dreptului său de proprietate și răstoarnă astfel prezumția de proprietate de care beneficiază pârâtul, acesta din urmă ar trebui să iasă din pasivitate și să facă dovada titlului său de proprietate asupra bunului. În prezenta cauză, reclamanții nu au arătat că ei sau autorii lor ar fi dobândit dreptul de proprietate în temeiul unuia dintre modurile de dobândire originare, întemeiate pe faptul posesiei (ocupare sau prescripție achizitivă), care să permită proba cu martori și prezumții. Numai în acest caz ar fi putut fi valorificate probele invocate de aceștia, respectiv, adresa din 16 martie 1993, eliberată de SC P. SA Constanța, certificatul nr. X/1995 eliberat de Direcția Generală a Finanțelor Publice și Control Financiar de Stat, coroborate cu declarații de martori.

În cazul celorlalte moduri de dobândire, proba dreptului de proprietate se face prin înscrisul care dovedește un anumit mod de dobândire, cum sunt: actul translativ de proprietate, hotărârea judecătorească sau, în cazul dobândirii prin succesiune, certificatul de moștenitor (care face dovada calității de moștenitor, dar nu face, prin el însuși, dovada dreptului de proprietate), unit cu titlul de dobândire al lui de cuius. Or, în speță, reclamanții nu au arătat care este modul în care autorii lor au dobândit dreptul de proprietate, singurele probe invocate în acest sens fiind cele două înscrisuri menționate anterior și declarațiile de martori, probe care pot dovedi cel mult posesia pe care autorii reclamanților au exercitat-o anterior preluării imobilului de către stat, dar insuficiente în ceea ce privește dovada a însuși dreptului real de proprietate.

Prevederile art. 1198 pct. 4 C. civ., potrivit cărora regulile înscrise în art. 1191 C. civ. nu se aplică atunci când creditorul a pierdut titlul ce-i servea de dovadă scrisă dintr-o cauză de forță majoră, nu sunt aplicabile în privința raporturilor juridice reale, ci au în vedere exclusiv raporturile obligaționale. Textul reglementează o normă de excepție, referindu-se expres la „creditorul” care a pierdut titlul de creanță, fiind de strictă interpretare și aplicare. Pentru același considerent, nu sunt aplicabile nici prevederile art. 1197 C. civ., conform cărora regulile înscrise în art. 1191 C. civ. nu se aplică în cazul în care există un început de dovadă scrisă. Problema posibilității pe care reclamanții ar fi avut-o de a-și reconstitui titlul eventual pierdut sau distrus nu prezintă relevanță în speță, instanța nefiind învestită cu o cerere în acest sens.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ. (text care era în vigoare la momentul declarării recursului, fiind abrogat ulterior, prin O.U.G. nr. 138/2000), Înalta Curte constată că recurenții invocă greșita apreciere a probelor, ceea ce ar fi condus la o greșeală gravă de fapt, făcând referire la cele două înscrisuri (adresa nr. 1064 din 16 martie 1993, eliberată de SC P. SA Constanța, certificatul nr. X/1995 eliberat de Direcția Generală a Finanțelor Publice și Control Financiar de Stat) și declarațiile de martori. Această critică nu este fondată, deoarece, așa cum s-a reținut pe larg în argumentele expuse cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., probele administrate de reclamanți nu sunt de natură să conducă la dovada dreptului lor de proprietate în cadrul acțiunii în revendicare. În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamanții B.I. (în nume propriu și în calitate de moștenitoare a reclamantului Iacobescu Eugen, decedat în faza procesuală a recursului), F.M. și F.V.G.A. a fost respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții B.I., F.M. și F.V.G.A. împotriva Deciziei nr. 154 din 20 iunie 2000 a Curții de Apel Constanța. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 iunie 2015.