ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1670/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1670/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Prin

cererea înregistrată la data de 5 mai 1999 pe rolul Tribunalului Constanța,

reclamanții I.E., B.I., F.M. și F.V.G. au chemat în judecată pe pârâții

Municipiul Constanța, prin primar, Consiliul Local al Municipiului Constanța și

Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor - D.G.F.P.C.F.S.

Constanța, solicitând obligarea pârâților să le lase, în deplină proprietate și

posesie, terenul în suprafață de 4.000 mp, situat în Constanța - fundătura 1

Mai, identificat pe raza planului cadastral al orașului Constanța din anul

1936, ca fiind lotul nr. 12 din careul 04 (cartier Vile Vechi), teren ce a

aparținut antecesorilor lor și care a fost preluat de stat în mod abuziv.

Reclamanții au mai

solicitat ca, în cazul în care terenul nu ar mai fi liber, să se dispună

obligarea pârâților să le acorde în compensare un alt teren, în aceeași

localitate, echivalent ca poziție și suprafață, iar dacă nici acest lucru nu

este posibil, instanța să dispună obligarea pârâților la daune reprezentând

echivalentul bănesc al valorii actuale de circulație, pentru terenul

revendicat, reclamanții evaluând imobilul la suma de 150 milioane lei.

Prin Sentința civilă nr.

976 din 23 noiembrie 1999, Tribunalul Constanța a respins, ca nefondată,

acțiunea, reținând că reclamanții nu au depus la dosarul cauzei titlu de

proprietate al autorilor lor și nu au probat susținerile referitoare la modalitatea

de cumpărare a terenului și eventualele construcții de pe acesta.

Instanța a mai

reținut că, în prezent, conform raportului de expertiză efectuat în cauză, pe

terenul litigios este construit un bloc cu 5 nivele, există spații verzi,

astfel că, acest teren este afectat de detalii de sistematizare.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanții, susținând că, în mod greșit, instanța a

reținut că nu s-ar fi făcut dovada dreptului de proprietate, deși, din adresa

din 16 martie 1993, eliberată de SC P. SA Constanța, rezultă că terenul

litigios a fost menționat în registrul de proprietăți volumul III, fiind

proprietatea moștenitorilor dr. F. Apelanții au mai arătat că proba dreptului

de proprietate nu poate să fie absolută, pe baza titlurilor translative, ci

doar relativă, titlului acordându-i-se valoarea probantă a unei prezumții

simple de proprietate, care trebuie coroborată cu alte probe.

S-a mai susținut că

este neîntemeiată reținerea de către instanță a relevanței Decretelor nr. 141/1985

și nr. 248/1984, cu referire la exproprierea terenului în litigiu, ca de altfel

și referirea la faptul că terenul este afectat de detalii de sistematizare.

Prin Decizia nr. 154

din 20 iunie 2000, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, a respins, ca

nefondat, apelul declarat de reclamanți, reținând următoarele:

Acțiunea în

revendicare este o acțiune petitorie, întrucât tinde să stabilească direct

existența dreptului de proprietate al reclamantului și are ca rezultat, în

cazul în care este admisă, redobândirea posesiunii, ca o consecință a

recunoașterii dreptului de proprietate.

În ceea ce privește

proba proprietății, este aplicabilă regula prevăzută de art. 1169 C. civ.,

potrivit căreia cel ce face o propunere în justiție trebuie să o dovedească,

deci, reclamantul într-o atare acțiune este ținut să dovedească dreptul său de

proprietate.

În ceea ce privește

reținerea făcută de instanță referitoare la necesitatea depunerii titlului de

proprietate, se constată că, aceasta este legală și întemeiată, deoarece instanța

se află în situația de a verifica dreptul de proprietate al reclamanților,

ei fiind obligați să probeze acest drept, iar în absența acestei dovezi,

pârâtul nu poate fi obligat să-și probeze propriul titlu, deoarece legea

ocrotește posesia independent de dovada dreptului ce se pretinde a-l

exterioriza.

Prin titlu, ca probă

a proprietății în revendicare, se înțelege nu numai actul translativ de

proprietate, cum ar fi vânzarea, schimbul, donația, care creează un drept de

proprietate nou în patrimoniul dobânditorului, ci și cel declarativ, cum ar fi

sentința judecătorească și partajul, care recunosc numai un drept anterior.

Ca atare, într-o

acțiune în revendicare, dreptul de proprietate imobiliară nu poate fi dovedit

nici de reclamant și nici de pârât prin prezumții sau martori, aceste

probe fiind admise numai în privința faptelor materiale constitutive ale

posesiunii, deoarece este necesar a se respecta dispozițiile art. 1203 C. civ.,

potrivit cărora judecătorul nu poate recurge la prezumții în momentul dării

unei hotărârii, simplele prezumții invocate pentru dovedirea proprietății

neavând nicio valoare.

Instanța de fond a

reținut în mod corect că reclamanții nu au depus la dosarul cauzei titlul de

proprietate al autorilor lor. Este adevărat că, potrivit art. 1198 C. civ.,

regulile prevăzute de art. 1190 și următoarele C. civ. nu se aplică atunci când

creditorul a pierdut titlul ce-i servea de dovadă scrisă, însă, așa după cum

legal a reținut instanța de fond, reclamanții puteau face demersuri conform

dispozițiilor legale în vigoare pentru reconstituirea titlului de proprietate

al autorilor lor.

Pe de altă parte,

reținerea de către instanță a împrejurării că terenul este afectat de

construcția unui bloc este bazată pe raportul de expertiză imobiliară efectuat în

cauză.

Împotriva Deciziei nr.

154 din 20 iunie 2000 a Curții de Apel Constanța, la data de 5 iulie 2000, au

declarat recurs reclamanții B.I., F.M. și F.V.G.A., invocând motivele de recurs

prevăzute de art. 304 pct. 9 și 11 C. proc. civ.

În susținerea motivului

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenții arată că în mod

greșit instanța de apel a reținut că reclamanții nu au făcut dovada dreptului

de proprietate cu privire la bunul revendicat. Nici un text C. civ. nu

precizează maniera în care proprietarul trebuie să facă dovada dreptului său,

așa încât, în aplicarea principiului înscris în art. 1169 C. civ., sunt

incidente regulile obișnuite de probațiune, respectiv cele prevăzute de art. 1191

C. civ., cu excepțiile sale.

Astfel, potrivit art.

1198 pct. 4 C. civ., regulile înscrise în art. 1191 C. civ. nu se aplică atunci

când creditorul a pierdut titlul ce-i servea de dovadă scrisă într-o cauză de

forță majoră, fiind admisibilă proba cu martori.

Textele de lege care

reglementează probațiunea nu condiționează excepția sus menționată (art. 1198. pct.

4 C. civ.) de reconstituirea titlului de proprietate al autorilor.

Dispozițiile art. 583

- 585 C. proc. civ. nu sunt aplicabile în cauză, având în vedere că nu ne aflăm

în prezența unui înscris depus la dosarul existent pe rolul instanței și

dispărut ulterior.

De asemenea, în mod

greșit nu au fost avute în vedere și prevederile art. 1197 C. civ., conform

cărora regulile înscrise în art. 1191 C. civ. nu se aplică în cazul în care

există un început de dovadă scrisă.

Această condiție este

îndeplinită în cauză, având în vedere adresa din 16 martie 1993, eliberată de

SC P. SA Constanța, din care rezultă că terenul revendicat „a fost identificat

pe baza planului cadastral al orașului Constanța din anul 1936, fiind

menționat în Registrul de Proprietate, volumul III, (Cartier Vile Noi) proprietatea

moștenitorilor Doctor F.

”

.

În susținerea

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ. recurenții arată

că hotărârea s-a întemeiat pe o greșeală gravă de fapt, decurgând dintr-o

apreciere eronată a probelor administrate.

În mod greșit

instanța de apel, ca și cea de fond, au reținut că reclamanții nu au făcut

dovada dreptului de proprietate asupra bunului revendicat.

Această dovadă a

dreptului de proprietate a fost făcută cu adresa din 16 martie 1993, care se

coordonează cu declarațiile martorilor audiați în cauză.

De asemenea, nu s-a

avut în vedere certificatul declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice

și Control Financiar de Stat, în care de menționează că la matricele X/1942 -

1950 au figurat moștenitori: D.C., G.P. și E.D.F. cu un teren în suprafață de

4.000 mp, având o valoare de impozitare de 200.000 lei.

În ce privește faptul

că terenul este afectat de construcții, acesta nu are nicio relevanță juridică,

relevant fiind numai faptul dacă pârâții au sau nu titlu de proprietate cu

privire la terenul ce-l dețin și, în cazul în care sunt în posesia unui astfel

de titlu, acesta este mai eficient decât cel prezentat de reclamanți.

La termenul de

judecată din 17 ianuarie 2003, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus

suspendarea judecății recursului, ca urmare a faptului că reclamanții au

formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, această soluție fiind

menținută prin încheierile din 27 ianuarie 2006, 9 ianuarie 2012 și 2 decembrie

2013.

La data de 26

februarie 2003 a decedat reclamantul I.E., iar conform certificatului de

moștenitor din 5 aprilie 2003, emis de B.N.P. - C.A. din Municipiul Constanța,

singura moștenitoare a defunctului este fiica acestuia, B.I., recurentă

reclamantă în prezenta cauză.

La data de 18 mai

2015, recurenții au formulat cerere de repunere pe rol, arătând că, până la

acest moment, nu s-a soluționat notificarea. Au mai precizat că nu au formulat

acțiune în justiție din perspectiva deciziei în interesul Legii nr. XX/2007 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție. Totodată, au solicitat introducerea în

cauză, în calitate de pârât, a Ministerului Apărării, arătând că pe o parte din

terenul revendicat funcționează o unitate subordonată acestui minister.

La termenul de

judecată din 18 iunie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis cererea

de repunere pe rol a cauzei și a respins, ca inadmisibilă, cererea de

introducere în cauză, în această fază procesuală, a M.A.N., având în vedere că,

potrivit art. 316 raportat la art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în procedura

recursului nu se poate schimba cadrul procesual prin introducerea în calitate

de pârât a unei terțe persoane.

Examinând decizia

recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține

următoarele:

În cadrul primului

motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recurenții susțin că cele două instanțe au aplicat greșit dispozițiile legale

în materia probațiunii dreptului de proprietate.

Criticile subsumate

acestui motiv de recurs nu sunt fondate, instanțele de fond și de apel reținând

în mod corect că dreptul de proprietate afirmat de reclamanți nu poate fi

dovedit în lipsa unui titlu de proprietate.

Faptul că în Codul

civil de la 1864 (aplicabil litigiului) nu există o reglementare specială cu

privire la proba proprietății nu poate justifica admiterea acțiunii în

revendicare pe baza probei cu martori și prezumții, așa cum pretind recurenții

reclamanți.

Datorită

dificultăților care ar fi provenit din aplicarea mecanică a regulilor de

probațiune reglementate în domeniul obligațiilor (cum sunt cele prevăzute de art.

1191 și următoarele C. civ.), literatura juridică și practica judiciară au

stabilit o serie de reguli specifice în materia probei dreptului de

proprietate, în raport cu modul de dobândire invocat de reclamant. Aceasta,

deoarece dovada dreptului de proprietate nu se face în mod direct, ci prin

intermediul modului său de dobândire, adică a unui act juridic sau a unui fapt

juridic în sens restrâns.

Astfel, în cazul în

care reclamantul se pretinde proprietar în temeiul unui fapt juridic, cum este

ocupațiunea sau uzucapiunea, este admisă proba cu martori și prezumții. În

asemenea cazuri, reclamantul trebuie să facă doar dovada modului originar de

dobândire, nemaipunându-se problema dovedirii lanțului de transmisiuni

succesive ale aceluiași drept de proprietate.

Dimpotrivă, în cazul

modurilor derivate de dobândire a dreptului de proprietate, dovada acestui drept

trebuie făcută cu un titlu de dobândire, în sensul de înscris, soluția acțiunii

în revendicare fiind diferită după cum pârâtul opune și el un titlu (caz în

care se va face distincția între situația în care titlurile provin de la

același autor și situația în care titlurile provin de la autori diferiți), sau

pârâtul nu opune nici un titlu.

Conform regulii actori

incumbit probatio, reclamantul care se pretinde proprietar trebuie să facă

dovada dreptului său, deoarece, până la dovedirea acestui drept, pârâtul, care

are elementul corpus al posesiei, beneficiază de prezumția de proprietate, el

neavând nicio sarcină probatorie. Numai în măsura în care reclamantul prezintă

probe pentru dovedirea dreptului său de proprietate și răstoarnă astfel

prezumția de proprietate de care beneficiază pârâtul, acesta din urmă ar trebui

să iasă din pasivitate și să facă dovada titlului său de proprietate asupra

bunului.

În prezenta cauză,

reclamanții nu au arătat că ei sau autorii lor ar fi dobândit dreptul de

proprietate în temeiul unuia dintre modurile de dobândire originare, întemeiate

pe faptul posesiei (ocupare sau prescripție achizitivă), care să permită proba

cu martori și prezumții. Numai în acest caz ar fi putut fi valorificate probele

invocate de aceștia, respectiv, adresa din 16 martie 1993, eliberată de SC P.

SA Constanța, certificatul nr. X/1995 eliberat de Direcția Generală a

Finanțelor Publice și Control Financiar de Stat, coroborate cu declarații de

martori.

În cazul celorlalte

moduri de dobândire, proba dreptului de proprietate se face prin înscrisul care

dovedește un anumit mod de dobândire, cum sunt: actul translativ de

proprietate, hotărârea judecătorească sau, în cazul dobândirii prin succesiune,

certificatul de moștenitor (care face dovada calității de moștenitor, dar nu

face, prin el însuși, dovada dreptului de proprietate), unit cu titlul de

dobândire al lui de cuius.

Or, în speță,

reclamanții nu au arătat care este modul în care autorii lor au dobândit

dreptul de proprietate, singurele probe invocate în acest sens fiind cele două

înscrisuri menționate anterior și declarațiile de martori, probe care pot

dovedi cel mult posesia pe care autorii reclamanților au exercitat-o anterior

preluării imobilului de către stat, dar insuficiente în ceea ce privește dovada

a însuși dreptului real de proprietate.

Prevederile art. 1198

pct. 4 C. civ., potrivit cărora regulile înscrise în art. 1191 C. civ. nu se

aplică atunci când creditorul a pierdut titlul ce-i servea de dovadă scrisă dintr-o

cauză de forță majoră, nu sunt aplicabile în privința raporturilor juridice

reale, ci au în vedere exclusiv raporturile obligaționale. Textul reglementează

o normă de excepție, referindu-se expres la „creditorul” care a pierdut titlul

de creanță, fiind de strictă interpretare și aplicare.

Pentru același

considerent, nu sunt aplicabile nici prevederile art. 1197 C. civ., conform

cărora regulile înscrise în art. 1191 C. civ. nu se aplică în cazul în care

există un început de dovadă scrisă.

Problema

posibilității pe care reclamanții ar fi avut-o de a-și reconstitui titlul

eventual pierdut sau distrus nu prezintă relevanță în speță, instanța nefiind

învestită cu o cerere în acest sens.

În ceea ce privește

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ. (text care era în

vigoare la momentul declarării recursului, fiind abrogat ulterior, prin O.U.G. nr.

138/2000), Înalta Curte constată că recurenții invocă greșita apreciere a

probelor, ceea ce ar fi condus la o greșeală gravă de fapt, făcând referire la

cele două înscrisuri (adresa nr. 1064 din 16 martie 1993, eliberată de SC P. SA

Constanța, certificatul nr. X/1995 eliberat de Direcția Generală a Finanțelor

Publice și Control Financiar de Stat) și declarațiile de martori.

Această critică nu

este fondată, deoarece, așa cum s-a reținut pe larg în argumentele expuse cu

privire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., probele

administrate de reclamanți nu sunt de natură să conducă la dovada dreptului lor

de proprietate în cadrul acțiunii în revendicare.

În raport cu aceste

considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de

reclamanții B.I. (în nume propriu și în calitate de moștenitoare a

reclamantului Iacobescu Eugen, decedat în faza procesuală a recursului), F.M. și

F.V.G.A. a fost respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții B.I., F.M. și F.V.G.A. împotriva Deciziei

nr. 154 din 20 iunie 2000 a Curții de Apel Constanța.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 iunie 2015.