ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 22/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 22/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 21

august 2011, reclamanta Uniunea Națională a Cooperației de Consum - C., a

solicitat constatarea nulității absolute parțiale a actului de donație

autentificat din 17 noiembrie 1962 de către Notariatul de Stat al Raionului

Giurgiu, Regiunea București.

În fapt, reclamanta

arată că, Uniunea Generală a Cooperativelor de Consum (C.) - donator, a donat

prin actul de donație autentificat din 17 noiembrie 1962, terenul în suprafață

de 37.100 mp situat în orașul Giurgiu, șos. Alexandriei, către Statul

Român-donatar, prin Sfatul Popular al Regiunii București. Reclamanta este

succesoarea donatarei, care la rândul ei este succesoarea Institutului Național

al Cooperației.

Consideră reclamanta

că actul de donație în cauză a fost făcut după instaurarea puterii comuniste,

nu cu intenția de a gratifica statul român, ci fiind forțați de presiunile și

amenințările la care erau supuși proprietarii persoane fizice și juridice prin

reprezentanții lor legali.

S-a încuviințat în

principiu cererea de intervenție în interes propriu și în interesul reclamantei,

formulată de Uniunea Județeană a Cooperației de Consum Giurgiu, prin care

solicită a se dispune constatarea nulității absolute parțiale a Actului de

donație autentificat din 17 noiembrie 1962, cu privire la imobilul format din

teren în suprafață de 6625 mp situat în Giurgiu, șos. Alexandriei nr. 7.

Prin sentința civilă nr.

47 din 19 mai 2014, Tribunalul Giurgiu a respins cererea formulată de reclamanta

Uniunea Națională a Cooperației de Consum - C., în contradictoriu cu pârâții

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București prin Primarul

General, Municipiul Giurgiu prin Primar și Județul Giurgiu prin Președintele Consiliului

Județean și a respins cererea de intervenție în interes propriu și în interesul

reclamantei, formulată de intervenienta Uniunea Județeană a Cooperației de

Consum Giurgiu.

Pentru a hotărî

astfel, instanța a reținut că între Uniunea Centrală a Cooperativelor de Consum

(C.) și Uniunea Raională a Cooperativelor de Consum (URCC) Giurgiu, în calitate

de donatori, pe de o parte, și Statul Român, prin Sfatul Popular al Regiunii

București, în calitate de donatar, pe de altă parte, a intervenit Actul de

donație autentificat sub nr. 2530 din 17 noiembrie 1962, prin care C. a

transmis cu titlu gratuit statului, imobilul proprietatea sa situat în orașul

Giurgiu, șos. Alexandriei nr. 7, în suprafață de 37.100 mp, iar URCC Giurgiu a

transmis cu titlu gratuit statului, imobilul proprietatea sa situat în orașul

Giurgiu, șos. Alexandriei nr. 7, în suprafață de 6625 mp.

În speță, din

probatoriul administrat, nu a rezultat că actul de donație a fost făcut, după

instaurarea puterii comuniste, fără a avea la bază animus donandi.

În cauză este un

dispunător persoană juridică, care era condus de persoane ce făceau parte din

nomenclatura Comitetului Central al PCR, după cum a relatat și martorul audiat

în cauză, care a mai arătat și faptul că președintele C. era supus avizării de

către partid, iar în anii 1947-1948, partidul muncitoresc (mai

târziu comunist), a preluat rolul de îndrumare al cooperativei de consum.

De vreme ce

conducerea cooperativei de consum făcea parte din nomenclatura comunistă, nu se

poate considera că cei din conducere au avut intenția de a dona pentru a-și

schimba statutul social avut și a dobândi un statut agreat de noua ordine

socială. Nu s-a dovedit nici că donația a fost realizată în scopul îndeplinirii

vreunei condiții impusă cooperativei de consum.

Violența, chiar și

morală, prin eventuale presiuni exercitate de exponenții puterii politice din

perioada întocmirii actului, nu poate fi analizată, deoarece reclamanta a

susținut doar lipsa intenției de a dona, motiv pentru care s-a și respins

excepția prescripției acțiunii, prin încheierea din data de 17 martie  2014,

dat fiind că, așa cum a stabilit Î.C.C.J. în jurisprudența sa, acțiunea în

anularea donației făcută statului, în perioada martie 1945-decembrie 1989, este

prescrisă dacă nu a fost introdusă în termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 din

Decretul 167/1958, termen care începe să curgă, pentru vicierea consimțământului

donatorului, prin violență, la încetarea violenței, care nu se mai poate pune

din 1990. (Î.C.C.J., secția civilă și de proprietate intelectuală, Decizia nr. 2056/2005).

Împotriva sentinței

civile nr. 47 din 19 mai 2014 a Tribunalului Giurgiu au declarat apel

reclamanta Uniunea Națională a Cooperației de Consum-C. și intervenienta

Uniunea Județeană a Cooperației de Consum Giurgiu, criticând soluția pentru

nelegalitate și netemeinicie.

Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă, prin decizia nr. 515/ A din 21 noiembrie 2014,

a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamantă și intervenientă.

Pentru a hotărî

astfel, instanța a reținut că apelantele susțin în mod nefondat că pe baza

interpretării probei cu înscrisuri prima instanță ar fi reținut greșit că a

făcut parte conducerea reclamantei din nomenclatura comunistă la data

încheierii actului de donație. Or, prima instanță a reținut corect acest aspect,

pe baza declarației martorului propus de reclamantă, nu a vreunor înscrisuri.

Astfel, martorul a arătat că era chemat președintele reclamantei la comitetul

central și i se dădea ca sarcină să predea baza materială, că președintele

reclamantei făcea parte din nomenclatura comitetului central, că președintele

era supus avizării de partid și confirmat de adunarea generală, dar adunarea

generală era doar o formalitate.

Astfel și susținerile

apelantei reclamante că este de notorietate cum regimul comunist obliga reprezentanții

persoanelor juridice să încheie acte de donație, fără însă ca aceștia să-și

poată manifesta intenția de a dona în mod liber, sunt contrazise, cum corect și

legal a reținut prima instanță, de declarația martorului propus tocmai de

reclamantă, care a arătat că bănuiește că dacă președintele reclamantei s-ar fi

opus era schimbat din funcție.

Trebuie menționat că

amenințarea morală invocată de reclamantă, drept cauză de nulitate absolută a

contractului de donație, nu a îmbrăcat forma viciului de consimțământ care, ca

instituție juridică, poate atrage doar nulitatea relativă prescriptibilă, ci

forma gravă care înlătură voința, amenințarea care paralizează voința părții de

a acționa într-un sens sau altul, similară constrângerii fizice când o parte

contractează în condițiile în care mâna sa este forțată de persoane care o țin

a semna, tocmai de aceea prima instanță respingând excepția prescripției

extinctive. Astfel, pe baza probei testimoniale, necombătută în cauză de vreo

altă probă, prima instanță a reținut corect că donația contestată de

reclamantă, autentificată din 17 noiembrie 1962, nu s-a încheiat fără intenția

de a gratifica, cum pretindea reclamanta.

Președintele reclamantei

avea libertatea de a încheia donația sau nu, simpla schimbare din funcție

nereprezentând o amenințare de genul celei pretinse în cererea de chemare în

judecată, menită a înlătura libertatea voinței de a contracta.

În cererea de chemare

în judecată s-a pretins că amenințarea morală s-a exercitat de așa manieră,

încât a lipsit intenția de a gratifica (animus donandi) pentru donatoarea care

a emis delegația din 5 noiembrie 1962 pe baza căreia s-a încheiat actul de

donație autentificat din 17 noiembrie 1962, menționată în acest act de donație.

Or, pe baza probei testimoniale, necombătută în cauză de vreo altă probă, prima

instanță a statuat corect că donația contestată, autentificată din 17 noiembrie

1962, nu s-a încheiat fără intenția de a gratifica (animus donandi) cum

pretindea reclamanta, deoarece președintele reclamantei avea libertatea de a o

încheia sau nu, simpla schimbare din funcție nereprezentând o amenințare de

genul celei pretinse în cererea de chemare în judecată, menită a înlătura

libertatea voinței de a contracta, care să-i răpească acestuia libertatea de a

acționa într-un sens sau altul.

Intervenienta, pe de

altă parte, nu a făcut nicio probă a lipsei intenției de a gratifica la

încheierea donației, cum a invocat, astfel că prima instanță nu avea cum să

rețină că ar fi lovit de nulitate absolută contractul de donație autentificat din

17 noiembrie 1962. Așadar, sunt nefondate susținerile apelantelor că la

încheierea acestui act de donație a lipsit intenția persoanelor juridice

donatoare de a dona, respectiv că ar fi fost obligații reprezentanții lor să

încheie actul de donație fără ca aceștia să-și poată manifesta intenția de a

dona în mod liber.

Apelantele susțin

nefondat că nulitatea absolută a acestui act de donație ar rezulta din faptul

că el s-ar fi încheiat în temeiul Decretului nr. 478/1954. Or, această critică

este formulată de apelante contrar art. 294 C. proc. civ. care nu permite schimbarea, în apel, a cauzei juridice (motivului de nulitate absolută), față de cea

care a fost dedusă judecății primei instanțe. Astfel, și referirea din apel a

apelantei-reclamante la donarea altor bunuri, decât cele din actul de donație

contestat în cauza de față, este lipsită de relevanță, prima instanță nefiind

învestită cu verificarea validității altor acte juridice decât contractul de

donație autentificat din 17 noiembrie 1962, iar verificarea valabilității

transmiterii fiecărui bun se face în raport de modul de transmitere a

fiecăruia, nu după modul de transmitere a altora (art. 948 C. civ.1864).

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta Uniunea Națională a Cooperației de Consum C.,

criticând soluția pentru nelegalitate și invocând în drept dispozițiile art. 304

pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Reclamanta a arătat

că instanța de apel a interpretat greșit actul dedus judecății și a aplicat

eronat dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, deoarece în

noțiunea respectivă sunt incluse imobilele preluate abuziv, care au fost donate

statului în formă autentică. Donația trebuia apreciată și prin prisma unor acte

normative, enumerate de legea specială, respectiv a Decretului nr. 410/1948 și

478/1954, ceea ce o îndreptățește pe reclamantă să solicite constatarea

nulității actului de donație.

Mai mult, având în

vedere atitudinea statului în cadrul regimului comunist de îngrădire a

proprietății cooperatiste, au avut loc donații forțate, exproprieri, preluări

fără titlu - situație care se regăsește și în cazul terenului ce face obiectul

litigiului dedus judecății.

În esență, reclamanta

a arătat că instanțele anterioare nu au apreciat corect probatoriul administrat

în cauză și că C. nu a făcut niciodată parte din nomenclatura comitetului

central, acest aspect nerezultând din niciun document depus la dosar.

Regimul juridic al

proprietății cooperatiste a fost unul distinct de cel al proprietății de stat,

iar donației pentru teren i-a lipsit animus donandi, ceea ce înseamnă că este

lovită de nulitate, potrivit dispozițiilor art. 948 pct. 4 raportat la art. 966

C. civ., pentru lipsa cauzei. Lipsa intenției de a gratifica echivalează cu

lipsa totală a consimțământului, astfel încât, instanța de apel trebuia să

constate nulitatea.

Recursul este

nefondat pentru următoarele considerente:

Examinând susținerile

reclamantei, Înalta Curte constată că acestea se subsumează dispozițiilor art. 304

pct. 9 C. proc. civ., urmând să fie analizate din această perspectivă.

Este neîntemeiată

susținerea reclamantei că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art.

2 lit. c) din Legea nr. 10/2001, de vreme ce au fost analizate toate condițiile

prevăzute de actul normativ pentru formularea acțiunii.

Astfel, chiar dacă

acțiunea în constatarea nulității este admisibilă, cauza de nulitate invocată

nu este aplicabilă actului de donație atacat de reclamantă în fața instanței.

Donația este un

contract solemn, unilateral și cu titlu gratuit prin care donatorul, cu

intenție liberală, își micșorează în mod actual și irevocabil

patrimoniul său cu un drept (real sau de creanță), mărind patrimoniul

donatarului cu același drept, fără a urmări să primească altceva în schimb (art.

801 și 803 C. civ.).

Deci, ceea ce

caracterizează donația este trecerea unor valori dintr-un patrimoniu în altul

fără echivalent, cu intenția de a face o donație (animus donandi). Această

intenție justifică mărirea unui patrimoniu în detrimentul altuia, constituind

cauza ei.

În analiza cauzei în

materie de donație, este necesar a se stabili scopul sau motivul care a fost

determinant pentru voința dispunătorului în acest sens. Cauza în cazul

contractului de donație cuprinde în primul rând intenția de a dărui, animus

donandi, și apoi motivul care a determinat pe dispunător să facă liberalitatea,

fără ca aceste elemente să poată fi separate și apoi examinate izolat.

Or, în speță, nu s-a

putut determina niciun element care să ducă la concluzia că actul de donație ar

fi încălcat dispozițiile legale cu privire la validitatea acestuia.

Invocarea unor acte

normative, respectiv a Decretului nr. 410/1948 și 478/1954, nu are relevanță în

cauză, deoarece actul de donație a fost încheiat în formă autentică, fiind

aplicabil art. 813 C. civ. de la 1864.

Pe de altă parte, în

mod corect a constatat instanța de apel că decretele menționate, nu au

constituit temei de drept pentru formularea acțiunii în constatarea nulității

în fața instanței de fond, astfel încât nu puteau fi analizate, direct în calea

de atac, în conformitate cu art. 294 C. proc. civ.

În apel au fost

apreciate probele și a fost stabilită situația de fapt, relevându-se inexistența

cauzei de nulitate invocate în acțiunea introductivă de către reclamantă.

În recurs, instanța

nu mai poate statua asupra probatoriului, ca urmare a abrogării dispozițiilor art.

304 pct. 11 din C. proc. civ. de la 1865, prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000,

aprobată prin Legea nr. 219/2005. În ceea ce privește dispozițiile art. 304 pct.

8 din C. proc. civ. niciuna dintre criticile invocate nu se subsumează acestui

cadru legal, deoarece, în speță, criticile au fost formulate pe aplicarea greșită

a legii, în materia nulității, nu a interpretării actului atacat în instanță.

Reclamanta a formulat

o acțiune în constatarea nulității unui act de donație pentru lipsa intenției de

a gratifica, or instanța a respins, ca nefondată acțiunea, criticile, în căile

de atac axându-se pe cauzele de nulitate, nu pe natura actului juridic ce face

obiectul litigiului.

Analiza cauzelor de

nulitate, raportată la actele normative invocate, nu echivalează cu o

interpretare greșită a actului juridic, ci se subsumează, în esență, unor

critici de nelegalitate, pe care instanța de recurs le analizează din

perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Față de aceste

considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. urmează să respingă recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta Uniunea Națională a Cooperației de

Consum C. împotriva Deciziei nr. 515/ A din 21 noiembrie 2014 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 19 ianuarie 2016.