ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 22/2016

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 21 august 2011, reclamanta Uniunea Națională a Cooperației de Consum - C., a solicitat constatarea nulității absolute parțiale a actului de donație autentificat din 17 noiembrie 1962 de către Notariatul de Stat al Raionului Giurgiu, Regiunea București. În fapt, reclamanta arată că, Uniunea Generală a Cooperativelor de Consum (C.) - donator, a donat prin actul de donație autentificat din 17 noiembrie 1962, terenul în suprafață de 37.100 mp situat în orașul Giurgiu, șos. Alexandriei, către Statul Român-donatar, prin Sfatul Popular al Regiunii București. Reclamanta este succesoarea donatarei, care la rândul ei este succesoarea Institutului Național al Cooperației.

Consideră reclamanta că actul de donație în cauză a fost făcut după instaurarea puterii comuniste, nu cu intenția de a gratifica statul român, ci fiind forțați de presiunile și amenințările la care erau supuși proprietarii persoane fizice și juridice prin reprezentanții lor legali. S-a încuviințat în principiu cererea de intervenție în interes propriu și în interesul reclamantei, formulată de Uniunea Județeană a Cooperației de Consum Giurgiu, prin care solicită a se dispune constatarea nulității absolute parțiale a Actului de donație autentificat din 17 noiembrie 1962, cu privire la imobilul format din teren în suprafață de 6625 mp situat în Giurgiu, șos.

Alexandriei nr. 7. Prin sentința civilă nr. 47 din 19 mai 2014, Tribunalul Giurgiu a respins cererea formulată de reclamanta Uniunea Națională a Cooperației de Consum - C., în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București prin Primarul General, Municipiul Giurgiu prin Primar și Județul Giurgiu prin Președintele Consiliului Județean și a respins cererea de intervenție în interes propriu și în interesul reclamantei, formulată de intervenienta Uniunea Județeană a Cooperației de Consum Giurgiu.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că între Uniunea Centrală a Cooperativelor de Consum (C.) și Uniunea Raională a Cooperativelor de Consum (URCC) Giurgiu, în calitate de donatori, pe de o parte, și Statul Român, prin Sfatul Popular al Regiunii București, în calitate de donatar, pe de altă parte, a intervenit Actul de donație autentificat sub nr. 2530 din 17 noiembrie 1962, prin care C. a transmis cu titlu gratuit statului, imobilul proprietatea sa situat în orașul Giurgiu, șos. Alexandriei nr. 7, în suprafață de 37.100 mp, iar URCC Giurgiu a transmis cu titlu gratuit statului, imobilul proprietatea sa situat în orașul Giurgiu, șos. Alexandriei nr. 7, în suprafață de 6625 mp. În speță, din probatoriul administrat, nu a rezultat că actul de donație a fost făcut, după instaurarea puterii comuniste, fără a avea la bază animus donandi.

În cauză este un dispunător persoană juridică, care era condus de persoane ce făceau parte din nomenclatura Comitetului Central al PCR, după cum a relatat și martorul audiat în cauză, care a mai arătat și faptul că președintele C. era supus avizării de către partid, iar în anii 1947-1948, partidul muncitoresc (mai târziu comunist), a preluat rolul de îndrumare al cooperativei de consum. De vreme ce conducerea cooperativei de consum făcea parte din nomenclatura comunistă, nu se poate considera că cei din conducere au avut intenția de a dona pentru a-și schimba statutul social avut și a dobândi un statut agreat de noua ordine socială. Nu s-a dovedit nici că donația a fost realizată în scopul îndeplinirii vreunei condiții impusă cooperativei de consum.

Violența, chiar și morală, prin eventuale presiuni exercitate de exponenții puterii politice din perioada întocmirii actului, nu poate fi analizată, deoarece reclamanta a susținut doar lipsa intenției de a dona, motiv pentru care s-a și respins excepția prescripției acțiunii, prin încheierea din data de 17 martie 2014, dat fiind că, așa cum a stabilit Î.C.C.J. în jurisprudența sa, acțiunea în anularea donației făcută statului, în perioada martie 1945-decembrie 1989, este prescrisă dacă nu a fost introdusă în termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul 167/1958, termen care începe să curgă, pentru vicierea consimțământului donatorului, prin violență, la încetarea violenței, care nu se mai poate pune din 1990. (Î.C.C.J., secția civilă și de proprietate intelectuală, Decizia nr. 2056/2005).

Împotriva sentinței civile nr. 47 din 19 mai 2014 a Tribunalului Giurgiu au declarat apel reclamanta Uniunea Națională a Cooperației de Consum-C. și intervenienta Uniunea Județeană a Cooperației de Consum Giurgiu, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia nr. 515/ A din 21 noiembrie 2014, a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamantă și intervenientă. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că apelantele susțin în mod nefondat că pe baza interpretării probei cu înscrisuri prima instanță ar fi reținut greșit că a făcut parte conducerea reclamantei din nomenclatura comunistă la data încheierii actului de donație.

Or, prima instanță a reținut corect acest aspect, pe baza declarației martorului propus de reclamantă, nu a vreunor înscrisuri. Astfel, martorul a arătat că era chemat președintele reclamantei la comitetul central și i se dădea ca sarcină să predea baza materială, că președintele reclamantei făcea parte din nomenclatura comitetului central, că președintele era supus avizării de partid și confirmat de adunarea generală, dar adunarea generală era doar o formalitate. Astfel și susținerile apelantei reclamante că este de notorietate cum regimul comunist obliga reprezentanții persoanelor juridice să încheie acte de donație, fără însă ca aceștia să-și poată manifesta intenția de a dona în mod liber, sunt contrazise, cum corect și legal a reținut prima instanță, de declarația martorului propus tocmai de reclamantă, care a arătat că bănuiește că dacă președintele reclamantei s-ar fi opus era schimbat din funcție.

Trebuie menționat că amenințarea morală invocată de reclamantă, drept cauză de nulitate absolută a contractului de donație, nu a îmbrăcat forma viciului de consimțământ care, ca instituție juridică, poate atrage doar nulitatea relativă prescriptibilă, ci forma gravă care înlătură voința, amenințarea care paralizează voința părții de a acționa într-un sens sau altul, similară constrângerii fizice când o parte contractează în condițiile în care mâna sa este forțată de persoane care o țin a semna, tocmai de aceea prima instanță respingând excepția prescripției extinctive. Astfel, pe baza probei testimoniale, necombătută în cauză de vreo altă probă, prima instanță a reținut corect că donația contestată de reclamantă, autentificată din 17 noiembrie 1962, nu s-a încheiat fără intenția de a gratifica, cum pretindea reclamanta.

Președintele reclamantei avea libertatea de a încheia donația sau nu, simpla schimbare din funcție nereprezentând o amenințare de genul celei pretinse în cererea de chemare în judecată, menită a înlătura libertatea voinței de a contracta. În cererea de chemare în judecată s-a pretins că amenințarea morală s-a exercitat de așa manieră, încât a lipsit intenția de a gratifica (animus donandi) pentru donatoarea care a emis delegația din 5 noiembrie 1962 pe baza căreia s-a încheiat actul de donație autentificat din 17 noiembrie 1962, menționată în acest act de donație.

Or, pe baza probei testimoniale, necombătută în cauză de vreo altă probă, prima instanță a statuat corect că donația contestată, autentificată din 17 noiembrie 1962, nu s-a încheiat fără intenția de a gratifica (animus donandi) cum pretindea reclamanta, deoarece președintele reclamantei avea libertatea de a o încheia sau nu, simpla schimbare din funcție nereprezentând o amenințare de genul celei pretinse în cererea de chemare în judecată, menită a înlătura libertatea voinței de a contracta, care să-i răpească acestuia libertatea de a acționa într-un sens sau altul.

Intervenienta, pe de altă parte, nu a făcut nicio probă a lipsei intenției de a gratifica la încheierea donației, cum a invocat, astfel că prima instanță nu avea cum să rețină că ar fi lovit de nulitate absolută contractul de donație autentificat din 17 noiembrie 1962. Așadar, sunt nefondate susținerile apelantelor că la încheierea acestui act de donație a lipsit intenția persoanelor juridice donatoare de a dona, respectiv că ar fi fost obligații reprezentanții lor să încheie actul de donație fără ca aceștia să-și poată manifesta intenția de a dona în mod liber. Apelantele susțin nefondat că nulitatea absolută a acestui act de donație ar rezulta din faptul că el s-ar fi încheiat în temeiul Decretului nr. 478/1954.

Or, această critică este formulată de apelante contrar art. 294 C. proc. civ. care nu permite schimbarea, în apel, a cauzei juridice (motivului de nulitate absolută), față de cea care a fost dedusă judecății primei instanțe. Astfel, și referirea din apel a apelantei-reclamante la donarea altor bunuri, decât cele din actul de donație contestat în cauza de față, este lipsită de relevanță, prima instanță nefiind învestită cu verificarea validității altor acte juridice decât contractul de donație autentificat din 17 noiembrie 1962, iar verificarea valabilității transmiterii fiecărui bun se face în raport de modul de transmitere a fiecăruia, nu după modul de transmitere a altora (art. 948 C. civ.1864).

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta Uniunea Națională a Cooperației de Consum C., criticând soluția pentru nelegalitate și invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Reclamanta a arătat că instanța de apel a interpretat greșit actul dedus judecății și a aplicat eronat dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, deoarece în noțiunea respectivă sunt incluse imobilele preluate abuziv, care au fost donate statului în formă autentică. Donația trebuia apreciată și prin prisma unor acte normative, enumerate de legea specială, respectiv a Decretului nr. 410/1948 și 478/1954, ceea ce o îndreptățește pe reclamantă să solicite constatarea nulității actului de donație.

Mai mult, având în vedere atitudinea statului în cadrul regimului comunist de îngrădire a proprietății cooperatiste, au avut loc donații forțate, exproprieri, preluări fără titlu - situație care se regăsește și în cazul terenului ce face obiectul litigiului dedus judecății. În esență, reclamanta a arătat că instanțele anterioare nu au apreciat corect probatoriul administrat în cauză și că C. nu a făcut niciodată parte din nomenclatura comitetului central, acest aspect nerezultând din niciun document depus la dosar. Regimul juridic al proprietății cooperatiste a fost unul distinct de cel al proprietății de stat, iar donației pentru teren i-a lipsit animus donandi, ceea ce înseamnă că este lovită de nulitate, potrivit dispozițiilor art. 948 pct. 4 raportat la art. 966 C. civ., pentru lipsa cauzei.

Lipsa intenției de a gratifica echivalează cu lipsa totală a consimțământului, astfel încât, instanța de apel trebuia să constate nulitatea. Recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Examinând susținerile reclamantei, Înalta Curte constată că acestea se subsumează dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând să fie analizate din această perspectivă. Este neîntemeiată susținerea reclamantei că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 2 lit. c) din Legea nr. 10/2001, de vreme ce au fost analizate toate condițiile prevăzute de actul normativ pentru formularea acțiunii. Astfel, chiar dacă acțiunea în constatarea nulității este admisibilă, cauza de nulitate invocată nu este aplicabilă actului de donație atacat de reclamantă în fața instanței.

Donația este un contract solemn, unilateral și cu titlu gratuit prin care donatorul, cu intenție liberală, își micșorează în mod actual și irevocabil patrimoniul său cu un drept (real sau de creanță), mărind patrimoniul donatarului cu același drept, fără a urmări să primească altceva în schimb (art. 801 și 803 C. civ.). Deci, ceea ce caracterizează donația este trecerea unor valori dintr-un patrimoniu în altul fără echivalent, cu intenția de a face o donație (animus donandi). Această intenție justifică mărirea unui patrimoniu în detrimentul altuia, constituind cauza ei. În analiza cauzei în materie de donație, este necesar a se stabili scopul sau motivul care a fost determinant pentru voința dispunătorului în acest sens.

Cauza în cazul contractului de donație cuprinde în primul rând intenția de a dărui, animus donandi, și apoi motivul care a determinat pe dispunător să facă liberalitatea, fără ca aceste elemente să poată fi separate și apoi examinate izolat. Or, în speță, nu s-a putut determina niciun element care să ducă la concluzia că actul de donație ar fi încălcat dispozițiile legale cu privire la validitatea acestuia. Invocarea unor acte normative, respectiv a Decretului nr. 410/1948 și 478/1954, nu are relevanță în cauză, deoarece actul de donație a fost încheiat în formă autentică, fiind aplicabil art. 813 C. civ. de la 1864. Pe de altă parte, în mod corect a constatat instanța de apel că decretele menționate, nu au constituit temei de drept pentru formularea acțiunii în constatarea nulității în fața instanței de fond, astfel încât nu puteau fi analizate, direct în calea de atac, în conformitate cu art. 294 C. proc.

civ. În apel au fost apreciate probele și a fost stabilită situația de fapt, relevându-se inexistența cauzei de nulitate invocate în acțiunea introductivă de către reclamantă. În recurs, instanța nu mai poate statua asupra probatoriului, ca urmare a abrogării dispozițiilor art. 304 pct. 11 din C. proc. civ. de la 1865, prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, aprobată prin Legea nr. 219/2005. În ceea ce privește dispozițiile art. 304 pct. 8 din C. proc. civ. niciuna dintre criticile invocate nu se subsumează acestui cadru legal, deoarece, în speță, criticile au fost formulate pe aplicarea greșită a legii, în materia nulității, nu a interpretării actului atacat în instanță. Reclamanta a formulat o acțiune în constatarea nulității unui act de donație pentru lipsa intenției de a gratifica, or instanța a respins, ca nefondată acțiunea, criticile, în căile de atac axându-se pe cauzele de nulitate, nu pe natura actului juridic ce face obiectul litigiului.

Analiza cauzelor de nulitate, raportată la actele normative invocate, nu echivalează cu o interpretare greșită a actului juridic, ci se subsumează, în esență, unor critici de nelegalitate, pe care instanța de recurs le analizează din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Față de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. urmează să respingă recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Uniunea Națională a Cooperației de Consum C. împotriva Deciziei nr. 515/ A din 21 noiembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 ianuarie 2016.