ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1035/2016

Decizia nr. 1035/2016

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, reclamantul A. a solicitat constatarea nulității absolute a Contractului de donație autentificat la data de 4 ianuarie 1966, în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului București și Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin Sentința civilă nr. 6.401 din 10 aprilie 2012, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin Sentința civilă nr. 720 din 3 iunie 2014, Tribunalul București, secția V-a civilă, a admis cererea formulată de reclamantul A., în sensul constatării nulității absolute a Contractului de donație autentificat la data de 4 ianuarie 1966 de Notariatul de Stat al Raionului 30 Decembrie, cu consecința obligării pârâților Primăria Municipiului București și Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamant a sumei de 512.3 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a reținut că, la baza încheierii contractului de donație nu a stat intenția de a gratifica, ci dorința donatorilor de a nu achita costurile reparațiilor efectuate de stat la imobil, care depășeau posibilitățile lor materiale, apreciindu-se totodată că donatorii nu ar fi avut niciun motiv să procedeze la micșorarea patrimoniului lor în așa mare măsură, fără a obține în schimb un folos patrimonial.

Prima instanța a reținut că în speță sunt incidente dispozițiile art. 948, 966 teza I și 967 C. civ., întrucât a lipsit intenția de gratifica, care determină lipsa scopului imediat și totodată a cauzei actului juridic civil cu titlu gratuit, motiv pentru care s-a apreciat că sancțiunea care intervine în acest caz este nulitatea absolută a contractului.

De asemenea, s-a mai reținut și transmiterea către reclamantul B., în cadrul devoluțiunii succesorale legale, a dreptului de a solicita anularea contractului de donație, în calitatea acestuia de succesor universal al defuncților C. și B., conform Certificatului de moștenitor din 6 octombrie 1992, eliberat de Notariatul de Stat al Sectorului 4 București.

Împotriva acestei sentințe, au formulat apel pârâții Municipiul București prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

În motivarea apelului său, apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a arătat că hotărârea atacată este netemeinică și nelegală, invocând totodată excepția lipsei calității Ministerului Finanțelor Publice de reprezentant al Statului Român.

În consecință, a solicitat admiterea apelului, schimbarea sentinței, în sensul admiterii excepției lipsei calității Ministrului Finanțelor Publice de reprezentant al Statului Român și respingerii cererii de chemare în judecată, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitatea de a reprezenta Statul Român, în raport cu dispozițiile art. 2 alin. (2) din Decretul nr. 478/1954.

De asemenea, a contestat sentința tribunalului și cu privire la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, susținând că în speță nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 274 C. proc. civ.

Prin Decizia civilă nr. 14/A din 20 ianuarie 2015, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelurile ca nefondate.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut în esență că, din examinarea Deciziei nr. 3.021/1965 emisă de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Orașului București, prin raportare la contextul legislativ existent la momentul încheierii contractului de donație, donatarul este, de fapt, entitatea statală, care și-a exercitat prerogativele prin Sfatul Popular. În susținerea acestei concluzii, Curtea a avut în vedere și art. 2 și 3 ale deciziei de acceptare, prin care s-a statuat că perfectarea contractului de donație se va realiza de către Sfatul Popular, precum și că se acordă Sfatului Popular autorizarea de a constitui imobilul ca fond de bază al Întreprinderii de Administrație Locativă, după perfectarea donației.

S-a mai reținut că, în vechiul regim comunist existau doi deținători ai proprietății, respectiv statul și organizațiile cooperatiste, iar în prezent, proprietatea poate îmbrăca două forme: publică și privată și poate aparține atât statului, cât și unităților administrativ-teritoriale, aspecte în raport cu care s-a apreciat că apartenența imobilului în litigiu la domeniul privat al unității administrativ-teritoriale este de natură să confere acesteia legitimitate procesuală pasivă în cauză, unitatea administrativ-teritorială fiind, de fapt, actuala entitate juridică deținătoare a dreptului de proprietate, care a succedat statului totalitar din vechea orânduire comunistă.

În privința capacității procesuale de folosință a Primăriei Municipiului București, instanța de apel a constatat că intenția părții a fost aceea de a chema în judecată însăși unitatea administrativ-teritorială, reprezentată prin Primar, iar prin raportare la contextul legislativ, cadrului procesual al cauzei, obiectul litigiului dedus judecății și intenția reală a reclamantului, s-a apreciat că se impune respingerea ca nefondată a acestei excepții.

Pe fondul cauzei, Curtea de Apel București a considerat că, pe baza probatoriului administrat și a dispozițiilor legale care au fost corect interpretate și aplicate, Tribunalul a reținut, în mod corect, că nu intenția de a gratifica a stat la baza ofertei de donație, ci dorința autorilor reclamantului de a se degreva de obligația de a achita costurile foarte mari ale reparațiilor realizate asupra imobilului. În consecință, s-a apreciat că lipsa intenției de a gratifica echivalează cu lipsa cauzei imediate, iar sancțiunea aplicabilă este cea a nulității absolute, care este imprescriptibilă.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs pârâții Primăria Municipiului București prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, care au fost soluționate prin Decizia nr. 1.354 din 14 mai 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul admiterii acestora și casării hotărârii atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

În motivarea deciziei, s-a reținut că pârâta Primăria Municipiului București prin Primarul General a invocat lipsa de legitimare procesuală, din două perspective, a lipsei capacității de folosință și a lipsei calității procesuale pasive. Astfel, s-a constatat că instanța de apel a analizat criticile pârâtei aduse pe fondul soluției primei instanțe, lăsând nesoluționată excepția privind lipsa calității procesuale pasive a Municipiului București prin Primar, motiv pentru care s-a apreciat că se impune casarea cu trimitere spre rejudecare.

În continuare, Înalta Curte a analizat legalitatea deciziei recurate din perspectiva criticilor formulate de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reținându-se că argumentele instanței în ceea ce privește excepția privind lipsa calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor Publice sunt în contradicție cu soluția pronunțată în ceea ce privește menținerea în cauză a ambelor pârâte. În consecință, s-a apreciat că raționamentul instanței de apel este greșit întrucât acordă calitatea de succesor al Sfatului Popular ambelor pârâte, respectiv atât Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, cât și unității administrativ-teritoriale.

De asemenea, în rejudecare s-a pus în vederea instanței de apel și celelalte critici formulate de pârâte, respectiv incidența sau nu în cauză a unui motiv de nulitate relativă a contractului de donație și cel privind excepția prescripției dreptului material la acțiune.

În rejudecare, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a pronunțat Decizia nr. 423 A din 24 septembrie 2015 prin care a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a admis apelul formulat de pârâtă Primăria Municipiului București.

Totodată, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul respingerii cererii formulate împotriva Primăriei Municipiului București, pentru lipsa calității procesuale pasive și a menținut restul dispozițiilor sentinței.

În considerentele deciziei, instanța de apel în rejudecare a apreciat că este întemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București prin Primar General reținându-se că imobilul din litigiu a fost donat Statului Român, fiind lipsit de relevanță faptul că la momentul încheierii contractului de donație Statul Român nu era reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice. S-a mai apreciat că la momentul promovării cererii de chemare în judecată partea din contractul de donație putea fi reprezentată în proces conform legii doar de Ministerul Finanțelor Publice, conform art. 25 din Decretul nr. 32/1954.

Instanța de apel a apreciat că este neîntemeiată critica referitoare la excepția de ordine publică a prescripției dreptului material la acțiune întrucât reclamantul a pretins prin acțiune constatarea nulității absolute, prima instanță pronunțându-se cu respectarea cadrului procesual fixat prin cererea de chemare în judecată al nulității absolute pentru lipsa intenției de a gratifica.

Totodată, s-a reținut că este neîntemeiată și critica referitoare la nelegalitatea probei testimoniale administrată la prima instanță, declarația de martor neîndreptându-se împotriva conținutului actului juridic, ci aceasta viza lipsa intenției de a gratifica la momentul semnării contractului de donație a cărui încheiere a fost cauzată de pretinsa datorie a donatorilor pentru contravaloarea reparațiilor imobilului.

Astfel, s-a reținut ca fiind neîntemeiată și critica referitoare la irelevanța probei testimoniale după o perioada îndelungată de la semnarea ofertei de donație, după cum este irelevant și faptul că oferta de donație a fost semnată de donatori. S-a considerat că existența semnăturii donatorilor poate atesta existența consimțământului acestora la încheierea contractului de donație, consimțământ care în speță nu a fost contestat sub aspectul lipsei lui sau a vicierii prin eroare, dol sau violență, prin cererea de chemare în judecată susținându-se lipsa intenției de a gratifica, care reprezintă o cauză de nulitate absolută a contractului de donație.

În ceea ce privește motivul de apel privind la acordarea cheltuielilor de judecată, s-a apreciat că Statul Român reprezentant prin Ministerul Finanțelor Publice este singurul căzut în pretențiile întemeiate ale reclamantului din cererea de chemare în judecată vizând constatarea nulității absolute a contractului de donație pentru lipsa cauzei juridice, reținându-se totodată că unitatea administrativ-teritorială nu are calitate procesuală pasivă prin Primărie.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.R.F.P. prin care a solicitat, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea căii extraordinare de atac, în sensul modificării deciziei atacate, cu consecința admiterii excepției lipsei calității Ministerului Finanțelor Publice de reprezentant al Statului Român și respingerii cererii de chemare în judecată, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitatea de a reprezenta Statul Român, iar în subsidiar a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, a arătat că succesorul în drepturi al Sfatului Popular al Raionului 30 Decembrie este în prezent unitatea administrativ-teritorială, și nu Ministrul Finanțelor Publice, astfel că, în opinia sa Ministerul Finanțelor Publice nu are calitatea de a reprezenta Statul Român în prezenta cauză.

În susținerea acestui argument, a precizat că la încheierea contractului de donație, Statul Român a fost reprezentat de Sfatul Popular al Raionului 30 Decembrie, în conformitate cu legislația în vigoare la acel moment, respectiv art. 2 alin. (2) din Decretul nr. 478/1954 privitor la donațiile făcute statului, care constituie o excepție de la regula prevăzută la art. 25 din Decretul nr. 31/1954.

Un alt motiv invocat de recurent vizează respingerea greșită a excepției prescripției dreptului la acțiune al reclamantului, susținând că, în opinia sa, viciile de consimțământ reprezintă cauze de nulitate relativă prescriptibile în termen de 3 ani, care în speță curge de la data încetării constrângerii morale, adică din decembrie 1989. În consecință, solicită admiterea excepției invocate și respingerea acțiunii ca fiind prescrisă.

În ceea ce privește fondul cauzei, recurentul susține că în speță nu s-a făcut dovada lipsei consimțământului sau dovada violenței morale, ca viciu de consimțământ, astfel că, în opinia sa, au fost respectate condițiile prevăzute de art. 948 C. civ. cu privire la încheierea donațiilor făcute statului, motiv pentru care apreciază că titlul statului este unul valabil, oferta de donație fiind semnată și acceptată în forma autentică, prin însăși oferta de donație.

O ultimă critică inserată cu cuprinsul motivelor de recurs vizează menținerea obligației stabilite în sarcina Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecată, susținând că recurentul-pârât nu s-a aflat în culpă procesuală, conform art. 274 C. proc. civ.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele care succed:

Prealabil analizării criticilor formulate, se impune a fi făcută precizarea că, potrivit dispozițiilor legale ce reglementează calea de atac extraordinară a recursului, nu pot face obiectul analizei în această fază procesuală, criticile referitoare la stabilirea situației de fapt și interpretarea probatoriului, acestea reprezentând aspecte legate de temeinicia hotărârii și nu de nelegalitatea acesteia.

Recurentul-pârât și-a întemeiat recursul pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în raport cu care Înalta Curte reține acesta poate fi invocat atunci când prin hotărârea recurată s-a produs o încălcare a legii, respectiv dacă soluția este în contradicție cu legea care a fost aplicată raportului juridic dedus judecății și înlăturarea acestei contradicții se impune în raport de fapte, astfel cum acestea au fost pe deplin stabilite de judecătorii fondului.

Primul motiv de recurs, care vizează excepția lipsei calității Ministerului Finanțelor Publice de reprezentant al Statului Român, este neîntemeiat, având în vedere că potrivit art. 25 din Decretul nr. 32/1954 "statul este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații. El participa în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop".

Astfel, Înalta Curte apreciază că, în speță, Statul Român a avut calitatea de parte în contractul de donație, iar potrivit dispozițiilor legale evocate, la momentul promovării cererii de chemare în judecată, respectiv 22 februarie 2011, partea din contractul de donație putea fi reprezentată în proces doar de Ministerul Finanțelor Publice, aspecte în raport cu care constată că această critică este nefondată, urmând a fi înlăturată.

Critica recurentului referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune este, de asemenea, neîntemeiată, întrucât din examinarea cererii de chemare în judecată, se constată că reclamantul a solicitat constatarea nulității absolute a Contractului de donație autentificat din 4 ianuarie 1966 de Notariatul de Stat al Raionului 30 Decembrie, iar potrivit art. 2 din Decretul nr. 167/1958 "nulitatea unui act juridic poate fi invocată oricând, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție".

În consecință, având în vedere solicitarea reclamantului din cererea de chemare în judecată, prin care a invocat nulitatea pentru lipsa cauzei, respectiv lipsa intenției de a gratifica, Înalta Curte apreciază că în speță este vorba de o nulitate absolută, care potrivit textului de lege evocat este imprescriptibilă, astfel că susținerea recurentului-pârât cu privire la incidența în cauză a nulității relative prescriptibilă în termen de 3 ani este neîntemeiată, urmând a fi de asemenea, înlăturată.

Analizând cererea de recurs, Înalta Curte constată că recurentul-pârât formulează critici și pe fondul cauzei, încălcând astfel principiul tantum devolutum quantum appellatum, având în vedere că, din examinarea cererii de apel, se constată că Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu a formulat critici pe fondul cauzei, ci doar cu privire la excepția lipsei calității Ministerului Finanțelor Publice de reprezentant al Statului Român și cu privire la obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată astfel că, în speță, criticile din al doilea ciclu procesual pe fondul cauzei sunt formulate omisso medio.

În consecință, Înalta Curte apreciază că aceste critici formulate în recurs pe fondul cauzei nu pot fi analizate de instanță în condițiile în care ele nu au fost invocate în cuprinsul cererii de apel.

Ultima critică din cuprinsul motivelor de recurs vizează cheltuielile de judecată la care a fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, critică ce va fi înlăturată având în vedere că această parte este singura căzută în pretenții întrucât față de Primăria Municipiului București a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive.

În consecință, față de considerentele expuse, Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.R.F.P.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.R.F.P. împotriva Deciziei civile nr. 423 A din 24 septembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 iunie 2016.

Procesat de GGC - N