A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 62264/00 prezentate de Arnaldo FATUCCI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 17 iunie 2008 într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, președintele Antonella Mularoni, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Ișil Karakaș, judecători Luigi Ferrari Bravo, judecător ad-hoc, Sally Dolle; graffière de secțiune, având în vedere cererea menționată anterior formulată în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 28 august 1997, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alin. (3) din Convenție și de a analiza în comun admisibilitatea și fondul cauzei, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamant, După ce a intenționat, pronunță următoarea decizie, pe 3 aprilie 1998. Domnul Luciana și Iris Fattucci și domnul Irma Caramignoli, moștenitoarele sale, au declarat că doresc să continue procedura în fața Curții. Ele sunt reprezentate în fața Curții de către domnul G. Vespaziani, avocat în Rieti. Guvernul italian (adică, a fost reprezentat succesiv de agenții săi, dnii Leanza și I.M. Braguglia și co-agenții săi succesive, dnii Esposito și F. Crisafolli. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează. 1. Procedura principală La 22 februarie 1979, reclamantul l-a numit pe M.F. în fața Tribunalului din Rieti pentru a determina limita proprietăii sale. Încheierea cauzei a început la 18 aprilie 1979. La 30 mai 1979, judecătorul, la cererea părților, a fixat la lan de prezentare a concluziilor la 24 octombrie 1979. A doua zi, la ședința pledoariilor în fața camerei competente a fost stabilită la 21 iunie 1980. Printr-o ordonanță din 8 octombrie 1980, al cărei text a fost depus la grefa din 14 octombrie 1980, tribunalul a redeschis instanța și a stabilit o audiere la 22 decembrie 1980. La această dată și după eșecul unei tentative de conciliere, judecătorul a numit un expert care a depus jurământul la 22 ianuarie 1981. În februarie 1981, reclamantul a solicitat stabilirea datei pentru prezentarea concluziilor. Ședințele stabilite la 1 și 29 aprilie 1981 au fost amânate în așteptarea unei soluții amiabile. După o trimitere din oficiu, la 7 octombrie 1981 judecătorul a stabilit data pentru prezentarea concluziilor la 13 ianuarie 1982. Printr-o nouă ordonanță din 27 iunie 1984, al cărei text a fost depus la grefa din 8 septembrie 1984, tribunalul a retrimis cauza la rolul său. Din cele cincisprezece audieri stabilite între 12 decembrie 1984 și 29 iunie 1988, șase au dus la audierea martorilor, patru la o nouă expertiză și completarea acesteia, patru au fost retrimise la cererea părților și un din oficiu. La 16 noiembrie 1988, judecătorul a stabilit data la care au fost prezentate concluziile la 21 decembrie 1988. La data de 22 noiembrie 1990, tribunalul a acceptat cererea reclamantului printr-o hotărâre din 5 decembrie 1990, al cărei text a fost depus la grefă la 23 ianuarie 1991. La data de 4 iulie 1991, pârâta interjet a făcut apel la instanța de apel din Roma. Prima audiere a avut loc la 31 octombrie 1991. La acea dată, judecătorul însărcinat cu punerea în funcțiune a fixat la data de 16 aprilie 1992. În ziua următoare, în fața camerei competente a fost stabilită data de 12 martie 1993. printr-o hotărâre din 18 martie 1992. 1993, al cărui text a fost depus la grefa din 26 mai 1993, Curtea a acceptat cererea M.F. La data de 5 iulie 1994, reclamantul s-a ocupat de casare. La data de 28 noiembrie 1996. Printr-o hotărâre din 28 noiembrie 1996, al cărei text a fost depus la grefă la data de 12 martie 1997, Curtea de Casație a declarat inadmisibil recursul reclamantului din cauza faptului că a fost semnat de un avocat fără o împuternicire specială ad hoc Procedura La 14 aprilie 2002, moștenitoarele reclamantului, decedată la 3 aprilie 1998, au sesizat curtea de apel a Romei în sensul Legii nr. 89 din 24 martie 2001 - Legea Pinto În scopul de a se plânge de durata excesivă a procedurii descrise mai sus, acestea au solicitat instanței să declare că a existat o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție și să condamne statul italian la despăgubirea prejudiciilor suferite. printr-o decizie din 15 martie 2004, al cărei text a fost depus la grefa din 13 martie 2004, Mai 2004, instanța de apel a luat în considerare întreaga procedură și a constatat o perioadă rezonabilă de depășire a acesteia; aceasta a acordat suma globală de 11 500 EUR (EUR) în echitate ca compensație pentru prejudiciul moral și 1 200 EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată. Această decizie a fost notificată Biroului Avocaților de Stat (Avvocatura dello Stato) la 14 septembrie 2004 Prin scrisoarea din 16 septembrie 2005, recurentele au răspuns că nu erau prevăzute în casare și că termenul expirase după 26 iulie 2004. În lipsa unei plăți, la o dată nespecificată, recurenta a indicat Ministerului Justiției porunca de a plăti sumele indicate de Curtea din Roma. La o dată nespecificată, aceasta a inițiat o sechestrare-atribuire ( mai exact, pignoramento Presso terzi). Sumele în litigiu au fost plătite la 1 martie 2006. Dreptul și practica internă relevantă Dreptul și practica internă relevante figurează în hotărârea Cocchiarella c. Italia ([GC], n 64886/01, §§ 23-31, CEDH 2006-...). GRIEF Partea reclamantă susține că durata procedurii civile nu a respectat principiul termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 1 din Convenție. Comisia consideră că suma acordată de instanța de apel a Romei ca o pagubă morală nu este suficientă pentru a remedia prejudiciul cauzat de încălcarea art. 6. ÎN Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) După intrarea în vigoare a legii Pinto, guvernul a ridicat o excepție de neobosire a căilor de atac interne. Curtea amintește că a considerat rezonabil să reamintească că revigorarea jurisprudenței, în special hotărârea nr. 1340 a Curții de Casație, nu mai putea fi ignorată de public începând cu 26 iulie 2004. Prin urmare, aceasta a considerat că, începând de la această dată, trebuie să se solicite restanțelor pe care le utilizează această acțiune în sensul articolului 1 din Convenție (Di Sante c. Italia (dec.), 56079/00, 24 iunie 2004). În speță, Curtea constată că, deși grefa a atras de două ori atenția moștenitorilor reclamantului asupra acestei revizii și a necesității de a se ocupa de casare, acestea au permis expirarea termenului de sesizare. Prin urmare, având în vedere acest comportament, este necesar să se accepte excepția guvernului. Cererea trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 alin. (1) și (4) din Convenție. În concluzie, având în vedere cele menționate anterior, este necesar să se pună capăt aplicării art. 29 alin. (3) din Convenție și să se declare cererea inadmisibilă. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, hotărăște să pună capăt aplicării art. 29 alin. (3) din Convenție și să declare cererea inadmisibilă.
de la requête n
o
62264/00
présentée par Arnaldo FATUCCI
contre l’Italie
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 17 juin 2008 en une chambre composée de
:
Françoise Tulkens,
présidente
,
Antonella Mularoni,
Danutė Jočienė,
Dragoljub Popović,
András Sajó,
Ișıl Karakaș,
juges
,
Luigi Ferrari Bravo,
juge
ad hoc,
et
de
Sally Dollé,
greffière de section,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 28 août 1997,
Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la partie requérante,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M Arnaldo Fatucci, est un ressortissant italien, né en 1919
et résidant à Casaprota jusqu’à son décès le 3 avril 1998. M
mes
Luciana et Iris Fattucci et M
me
Irma Caramignoli, ses héritières, ont déclaré vouloir continuer la procédure devant la Cour. Elles sont représentées devant la Cour par M
e
Le gouvernement italien («
le Gouvernement
») a été représenté successivement par ses agents, MM.
U.
Leanza et I.M. Braguglia et ses co
‑
agents successifs, MM.
V.
Esposito et F. Crisafulli.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la partie requérante, peuvent se résumer comme suit.
1.La procédure principale
Le 22 février 1979, le requérant assigna M.F. devant le tribunal de Rieti afin de faire déterminer la limite de sa propriété.
La mise en état de l’affaire commença le 18 avril 1979. Le 30
mai
1979, le juge, à la demande des parties, fixa l’audience de présentation des conclusions au 24 octobre 1979. Le jour venu, l’audience de plaidoiries devant la chambre compétente fut fixée au 21 juin 1980.
Par une ordonnance du 8 octobre 1980, dont le texte fut déposé au greffe le 14 octobre 1980, le tribunal rouvrit l’instruction et fixa une audience au 22 décembre 1980. À cette date et après l’échec d’une tentative de conciliation, le juge nomma un expert qui prêta serment le 22
janvier
février 1981, le requérant sollicita la fixation de la date pour la présentation des conclusions. Les audiences fixées les 1
er
et 29
avril
1981 furent ajournées dans l’attente d’un règlement amiable. Après un renvoi d’office, le 7 octobre 1981 le juge fixa la date pour la présentation des conclusions au 13 janvier 1982. L’audience de plaidoiries eut lieu le 29
septembre 1982.
Par une nouvelle ordonnance du 27 juin 1984, dont le texte fut déposé au greffe le 8 septembre 1984, le tribunal remit l’affaire au rôle. Des quinze audiences fixées entre le 12 décembre 1984 et le 29 juin 1988, six concernèrent l’audition de témoins, quatre une nouvelle expertise et son complément, quatre furent renvoyées à la demande des parties et une d’office. Le 16 novembre 1988, le juge fixa la date pour la présentation des conclusions au 21 décembre 1988. L’audience de plaidoiries eut lieu le 22
novembre 1990. Par un jugement du 5 décembre 1990, dont le texte fut déposé au greffe le 23 janvier 1991, le tribunal fit droit à la demande du requérant.
Le 4 juillet 1991, la partie défenderesse interjeta appel devant la cour d’appel de Rome. La première audience se tint le 31 octobre 1991. A cette date, le juge chargé de la mise en état fixa l’audience de présentation des conclusions au 16 avril 1992. Le jour venu, l’audience de plaidoiries devant la chambre compétente fut fixée au 12 mars 1993. Par un arrêt du 18
mars
1993, dont le texte fut déposé au greffe le 26 mai 1993, la cour fit droit à la demande de M.F.
Le 5 juillet 1994, le requérant se pourvut en cassation. L’audience eut lieu le 28 novembre 1996. Par un arrêt du 28 novembre 1996, dont le texte fut déposé au greffe le 12 mars 1997, la Cour de cassation déclara irrecevable le pourvoi du requérant en raison du fait qu’il avait été signé par un avocat sans procuration spéciale
ad hoc
.
2.
La procédure «
Pinto
»
Le 14 avril 2002, les héritières du requérant, décédé le 3
avril
1998, saisirent la cour d’appel de Rome au sens de la loi n
o
89 du 24
mars
2001, dite «
loi
Pinto
», afin de se plaindre de la durée excessive de la procédure décrite ci-dessus. Elles demandèrent à la cour de dire qu’il y avait eu une violation de l’article 6 § 1 de la Convention et de condamner l’Etat italien au dédommagement des préjudices subis.
Par une décision du 15 mars 2004, dont le texte fut déposé au greffe le 13
mai 2004, la cour d’appel considéra toute la procédure et constata le dépassement d’une durée raisonnable. Elle accorda la somme globale de 11
500 euros (EUR) en équité comme réparation du dommage moral et 1
200 EUR pour frais et dépens. Cette décision fut notifiée au bureau des Avocats de l’Etat (
Avvocatura dello Stato
) le 14
septembre 2004
et acquit l’autorité de la chose jugée le 5 novembre 2004.
Par deux lettres des 22 juillet 2004 et 22 août 2005, le greffe attira l’attention des requérantes sur l’évolution de la jurisprudence de la Cour de cassation. Par une lettre du 16 septembre 2005, les requérantes répondirent qu’elles ne s’étaient pas pourvues en cassation et que le délai avait expiré après le 26 juillet 2004.
Faute de paiement, à une date non précisée, la partie requérante signifia au ministère de la Justice le commandement de payer les sommes indiquées par la cour d’appel de Rome.
A une date non précisée, elle entama une saisie-attribution («
pignoramento presso terzi
»).
Les sommes litigieuses furent payées le 1
er
mars 2006.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
Le droit et la pratique internes pertinents figurent dans l’arrêt
Cocchiarella c. Italie
([GC], n
o
GRIEF
La partie requérante allègue que la durée de la procédure civile a méconnu le principe du «
délai raisonnable
», tel que prévu par l’article 6
§
1 de la Convention. Elle considère que le montant accordé par la cour d’appel de Rome à titre de dommage moral n’est pas suffisant pour réparer le préjudice résultant de la violation de l’article 6.
La partie requérante se plaint de la durée de la procédure et du montant accordé par la cour d’appel de Rome.
L’article 6 § 1 de la Convention est ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
Après l’entrée en vigueur de la loi Pinto, le Gouvernement souleva une exception de non-épuisement des voies de recours internes.
La Cour rappelle avoir jugé raisonnable de retenir que le revirement de jurisprudence, et notamment l’arrêt n
o
1340 de la Cour de cassation, ne pouvait plus être ignoré du public à partir du 26
juillet
2004.Par conséquent, elle a considéré qu’à partir de cette date il doit être exigé des requérants qu’ils usent de ce recours aux fins de l’article
35
§
1 de la Convention (
Di Sante c. Italie
(déc.), n
o
56079/00, 24
juin 2004).
En l’espèce, la Cour constate que, bien que le greffe ait par deux fois attiré l’attention des héritiers du requérant sur ledit revirement et la nécessité de se pourvoir en cassation, celles-ci ont laissé expirer le délai de saisine.
Partant, eu égard à ce comportement, il y a lieu d’accueillir l’exception du Gouvernement. La requête doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35
§§
1 et
4 de la Convention.
En conclusion, au vu de ce qui précède, il convient de mettre fin à l’application de l’article 29 § 3 de la Convention et de déclarer la requête irrecevable.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Décide
de mettre fin à l’application de l’article 29 § 3 de la Convention et de déclarer la requête irrecevable.
Sally Dollé
Françoise Tulkens
Greffière
Présidente