ÎCCJ, Secția penală

Asupra recursului în casație de față, în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I.

Prin sentința penală nr. 167 din 05 martie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 25665/3/2012, Tribunalul București, secția I penală,

a dispus condamnarea inculpatei G.A.C. la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 215 alin. (1) și (5) C. pen. anterior cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) și alin. (2) C. pen. anterior și art. 76 alin. (2) C. pen. anterior.

În baza art. 65 alin. (2) C. pen. anterior a aplicat inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. anterior pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 71 C. pen. anterior a interzis inculpatei cu titlu de pedeapsă accesorie exercițiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. anterior.

S-a dispus ca pedeapsa să se execute în regim de detenție, conform art. 57 C. pen. anterior.

Pe latură civilă, tribunalul a obligat inculpata la plata sumei de 2.485.032 lei, cu titlu de daune materiale, în favoarea părții civile C.F., menținând măsura sechestrului asigurător instituită prin Ordonanța nr. 2719/P/2010 din 12 decembrie 2011 a Parchetului de pe lângă Tribunalul București.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că

partea vătămată C.F. și inculpata G.A.C. se cunosc de foarte mulți ani, locuind în vecinătate, iar în cursul anului 2006, partea vătămată a acceptat să lucreze ca menajeră la locuința inculpatei. In aceste împrejurări, partea vătămată i-a relatat faptul că întâmpină o serie de dificultăți în legătură cu terenul pe care îl deținea împreună cu mama sa, situat în București, sectorl.

Astfel, inculpata i-a propus să negocieze în numele său cu reprezentanții SC M.E.S. SRL vânzarea terenului respectiv în schimbul unui comision de 30% din prețul obținut.

Urmarea demersurilor inculpatei, la data de 14 decembrie 2007, partea vătămată C.F. și mama sa S.A. au încheiat cu SC M.E.S. SRL contractul de vânzare-cumpărare având ca obiect terenul situat în București, sector 1, primind suma de 1.090.000 de euro, în diferite tranșe. Din această suma, partea vătămată C.F. a achitat mai întâi inculpatei comisionul în valoare de 330.000 de euro, plătit în contul acesteia deschis la B.R.D.-G.S.G. - Agenția Chitila în perioada septembrie-decembrie 2007.

Pe parcursul perioadei de timp în care partea vătămată a încasat de la SC M.E.S. SRL restul de bani, inculpata a determinat-o să deschidă la B.R.D. - Agenția Chitila un cont bancar comun în care partea vătămată să

transfere întreaga sumă încasată, inculpata promițând că va investi în afaceri imobiliare, profitul rezultat urmând a fi împărțit.

Astfel, la data de 21 decembrie 2007, inculpata G.A.C. a deschis la B.R.D.-G.S.G. - Agenția Chitila contul I.B.A.N., aceasta având calitatea de titular al contului, iar partea vătămată C.F. figura ca împuternicită.

Ulterior, la data de 24 decembrie 2007, partea vătămată a transferat din contul său personal deschis la P.B. România în contul deschis la B.R.D.-G.S.G. - Agenția Chitila suma de 2.325.032 de lei.

Imediat după transferul sumei de 2.325.032 de lei în contul comun, inculpata a transferat în mai multe conturi personale deschise la aceeași unitate bancară importante sume de bani, iar la data de 18 decembrie 2008 contul, a fost închis.

Astfel, în perioada ianuarie-decembrie 2008, inculpata G.A.C. a transferat din contul I.B.A.N. suma de 2.315.025 de lei după cum urmează:

-

în contul deschis pe numele său la data de 10 ianuarie 2008 suma de 560.000 de lei, la data de 22 ianuarie 2008 suma de 1.330.000 de lei, la data de 24 ianuarie 2008 suma de 378.000 de lei, la data de 14 martie 2008 suma de 20.000 de lei și la data de 14 martie 2008 suma de 900 de lei.

-

în contul deschis pe numele său la data de 08 februarie 2008 suma de 20.000 de lei, la data de 07 aprilie 2008 suma de 5.016 de lei, la data de 18 decembrie 2008 suma de 1.109 de lei.

În cea mai mare parte transferul sumelor de bani s-a făcut în perioada ianuarie-martie 2008.

La data de 05 februarie 2008 inculpata G.A.C. a achiziționat în nume propriu imobilul situat în București, sector 1, prețul de achiziționare al acestuia fiind achitat din sumele transferate din contul comun în contul personal.

Din analiza rulajului contului, cont aparținând inculpatei a rezultat faptul că la data de 05 februarie 2008 aceasta a achitat taxele notariale percepute pentru achiziționarea imobilului în cauză, iar la data 01 februarie 2008 a virat în contul numitului M.G., de la care a cumpărat imobilul, suma de 330.000 de euro, reprezentând prețul de achiziție al bunului, anterior contul din care s-a făcut plata fiind alimentat cu suma de 350.000 de euro, în urma transferurilor bancare din data de 22 ianuarie 2008 din contul comun.

La data de 24 ianuarie 2008, după ce a virat din contul comun suma de 378.000 de lei într-un cont personal, convertește suma de bani în euro (100.000 de euro), sumă pe care o transferă în contul personal, de unde o retrage în mai multe tranșe în numerar.

De asemenea la data de 18 ianuarie 2008, inculpata a transferat din contul comun în contul personal suma de 560.000 de lei, la aceeași dată transferând suma de 500.000 de lei în contul numitului A.G.

De asemenea a mai rezultat faptul că inculpata a cheltuit în interes personal importante sume de bani transferate de ea din contul comun în contul personal.

În vara anului 2009, partea vătămată s-a deplasat la Agenția B.R.D. Chitila pentru a se interesa de situația contului deschis de ea împreună cu inculpata G.A.C., ocazie cu care a luat la cunoștință că acesta fusese închis încă de la sfârșitul anului 2008.

În această situație, partea vătămată i-a solicitat în repetate rânduri inculpatei să-i restituie suma de bani însă aceasta a refuzat.

În cursul anului 2010, ulterior formulării de către partea vătămată C.F. a plângerii penale, inculpata a înstrăinat imobilul achiziționat.

De asemenea, inculpata a împrumutat diferite sume de bani provenind din contul comun martorilor A.G., M.D.M., D.I. - apropiați de-ai săi, persoane care au restituit împrumuturile prin plăți în numerar sau transfer bancar în conturile personale ale inculpatei.

Prima instanță a arătat că situația de fapt a rezultat din coroborarea declarațiilor părții vătămate C.F. cu declarațiile martorilor C.D., C.A.M., A.G., D.V., M.D.M., D.I. și T.V., extrase de cont, contracte de vânzare-cumpărare și alte înscrisuri.

În apărare, inculpata a invocat o serie de aspecte - relațiile de prietenie cu partea vătămată pe fondul cărora a ajutat-o să înstrăineze terenul de pe strada R., inițiativa părții vătămate în a-și transfera banii din contul personal deschis la P.B. România în contul comun deschis la B.R.D.-G.S.G. - Agenția Chitila, acordul părții vătămate la efectuarea tranzacțiilor imobiliare și la împrumuturile date martorilor, acțiuni de care partea vătămată ar fi fost tot timpul încunoștințată, căderea pieței imobiliare fapt ce a condus la pierderea sumelor de bani investite - elemente care, în opinia inculpatei converg către lipsa intenției de inducere în eroare.

Anterior examinării apărărilor inculpatei, s-a considerat că se impun a fi făcute câteva considerații în ceea ce privește intenția de inducere în eroare specifică infracțiunii de la art. 215 C. pen. anterior.

Astfel, infracțiunea de înșelăciune în varianta prezentării ca adevărată a unei fapte mincinoase presupune o activitate de amăgire, de alterare a adevărului, prin care se provoacă în mintea altei persoane o falsă cunoaștere a realității. Acțiunea de amăgire poate fi realizată prin orice mijloace apte de a provoca o inducere în eroare. S-a apreciat în doctrină, că și simpla minciună poate fi un mijloc de amăgire atunci când se produce în corelație

cu fapte sau împrejurări care o fac să capete aparența de veridicitate, de concordanță cu realitatea.

S-a apreciat de instanța fondului că, pentru existența infracțiunii, nu prezintă importanță dacă subiectul pasiv s-a lăsat prea ușor convins; legea pedepsește acțiunea ilicită a celor care induc pe alții în eroare cu scopul de a trage profit, tocmai pentru a apăra pe cei imprudenți și încrezători.

Din această perspectivă, instanța de fond a apreciat că perceperea unui comision cu mult peste cel practicat de agențiile imobiliare, transferul imediat al sumelor de bani din contul comun în conturile personale ale inculpatei, achiziționarea de bunuri în nume și interes personal, prestarea de împrumuturi către diferiți cunoscuți, bani retumați ulterior în conturile personale ale inculpatei, omisiunea comunicării de relații în legătură cu rulajul și închiderea contului comun la care se adaugă o serie de aspecte de ordin subiectiv, precum izolarea părții vătămate de familie, manipularea sa profitând de lipsa de pregătire și experiență, crearea pentru aceasta a unor situații de inferioritate, toate aceste elemente analizate coroborat relevă intenția inculpatei de inducere în eroare.

S-a mai apreciat că apărările inculpatei, prin care se urmărește să se demonstreze contrariul celor reținute, nu sunt veridice, fiind făcute cu unicul scop de a evita tragerea la răspundere penală.

Astfel, relațiile dintre părți nu pot fi catalogate de prietenie din moment ce partea vătămată fusese angajată ca menajeră la locuința inculpatei, fiind deseori pusă în situații de inferioritate prin adresarea de insulte, supunerea la muncă până la epuizare, obligarea la efectuarea de activități casnice în afara locuinței, pe timp de iarnă.

De asemenea, raporturile de prietenie exclud perceperea unor comisioane cu mult peste cele percepute de agențiile imobiliare calificate în efectuarea acestui gen de tranzacții.

În același context, s-a remarcat și atitudinea inculpatei de a percepe dobânzi cămătărești pentru sumele împrumutate părții vătămate și membrilor săi de familie (pentru suma de 500.000 lei împrumutată pentru 2 săptămâni s-au restituit 650.000 lei), spre deosebire de situația martorilor A.G., M.D.M., D.I. cărora nu le-au fost percepute nici un fel de taxe, comisioane sau dobânzi.

S-a mai reținut că apărarea inculpatei se concentrează pe micile avantaje patrimoniale obținute în favoarea părții vătămate, de tipul renegocierii unei chirii, pierzând din vedere sumele foarte mari de bani de care ea însăși a beneficiat în decursul timpului.

S-a concluzionat că partea vătămată nu a avut inițiativa transferării banilor din contul personal deschis la P.B. România în contul comun deschis la B.R.D.-G.S.G. - Agenția Chitila, o astfel de tranzacție nefiindu-i în nici un mod utilă.

De asemenea, s-a apreciat că elementele de ordin subiectiv indicate mai sus exclud ipoteza ca partea vătămată să fi fost în permanență la cunoștință de tranzacțiile și activitățile desfășurate de inculpată.

Că acesta nu avea posibilitatea să dispună efectiv de proprii bani a rezultat și din declarațiile martorei D.V. care a precizat că partea vătămată a solicitat acordul inculpatei pentru a-i împrumuta o sumă de bani și față de refuzul acesteia s-a văzut în imposibilitatea de a-și ajuta apropiații.

Cât privește căderea pieței imobiliare, s-a apreciat că aceasta nu constituie decât un pretext pentru nerestituirea banilor, infracțiunea de înșelăciune consumându-se cu mult înainte de intervenția crizei economice, din momentul determinării părții vătămate să transfere banii în contul comun, urmată de transferul acestora în conturile personale și dispunerea ca de proprii bani. Activitățile ulterioare ale inculpatei nu fac decât să probeze intenția inițială de inducere în eroare a părții vătămate.

S-a mai remarcat că în cursul anului 2010, după ce partea vătămată a formulat plângere penală împotriva sa, inculpata a înstrăinat imobilul situat în București, sector 1 în schimbul sumei de 200.000 de euro, sumă pe care în loc să o restituie părții vătămate a dat-o cu titlu de împrumut unei a treia persoane, inculpata fiind cea care urma să încaseze atât suma împrumutată cât și procentul de 30% din eventualul profit realizat de numitul T.V.

În ceea ce privește achiziționarea terenului situat în localitatea Tărtășești, jud. Dâmbovița, inculpata a declarat că intenționa să construiască acolo un cămin pentru bătrâni, însă a abandonat proiectul întrucât partea vătămată nu a mai fost de acord.

Inculpata a depus la dosar, în susținerea celor afirmate, un proiect privind complexul imobiliar pe care intenționa să-l construiască pe terenul situat în București, sector 1, fără însă să-l fi pus vreodată în practică. Astfel, aceasta a prezentat mai multe schițe realizate de un arhitect fără a fi însă menționată nicio dată, neputându-se stabili data la care acesta a fost întocmit.

Sub aspect obiectiv, s-a apreciat că fapta inculpatei G.A.C., care în cursul lunii decembrie 2007, folosind manopere dolosive, a indus-o în eroare pe partea vătămată C.F., pe care a determinat-o să transfere într-un cont comun suma de 2.325.032 lei, sub pretextul efectuării unei investiții imobiliare, sumă pe care inculpata ulterior în perioada ianuarie - martie 2008 și-a însușit-o în interes personal, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (5) C. pen. anterior.

Sub aspect subiectiv, s-a apreciat că inculpata a săvârșit fapta cu intenție directă.

La individualizarea pedepsei aplicată inculpatei, Tribunalul a avut în vedere criteriile prev. de art. 72 C. pen. anterior, și anume: dispozițiile din partea generala a C. pen privind forma de vinovăție, limitele de pedeapsă prevăzute în partea specială pentru infracțiunea săvârșită de

inculpată, gradul de pericol social al faptei pe care instanța l-a apreciat ca foarte ridicat și care a rezultat din împrejurarea că inculpata a indus în eroare o persoană în vârstă, profitând de ascendentul moral pe care și l-a creat față de aceasta, prejudiciul cauzat, nerecuperat, persoana și conduita inculpatei, nepreocupată de restituirea banilor deși dispune de resursele financiare necesare acoperirii măcar a unei părți din prejudiciu, care nu a recunoscut comiterea faptei și nu conștientizează consecințele acțiunilor sale și implicațiile lor asupra părții vătămate și membrilor familiei sale.

Instanța de fond a apreciat că lipsa antecedentelor penale, faptul că inculpata are un copil minor de a cărui creștere și îngrijire se ocupă efectiv, constituie circumstanțe atenuante în sensul art. 74 C. pen. anterior.

În ceea ce privește modalitatea de executare, raportat la circumstanțele reale ale comiterii infracțiunii, la conduita inculpatei, intenția de recuperare a prejudiciului fiind numai la nivel declarativ, instanța a apreciat că scopul prevăzut de art. 52 C. pen. anterior poate fi atins doar prin executarea în regim de detenție a pedepsei de către inculpată.

În ceea ce privește latura civilă a cauzei instanța a constatat că în termen legal a formulat pretenții civile partea vătămată C.F.

Instanța a considerat că, în cauză, sunt îndeplinite cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale: fapta ilicită a inculpatei de inducere în eroare a părții vătămate, urmarea imediată constând în prejudiciul patrimonial cauzat, raportul de cauzalitate directă între fapta ilicită și urmarea produsă, vinovăția dovedită a inculpatei.

În consecință, s-a constatat că au fost dovedite pretențiile formulate de partea civilă în cuantum de 2.485.032 lei, reprezentând sumele de bani aparținând părții vătămate și de care inculpata a dispus în mod fraudulos.

Cu privire la solicitarea de obligare a inculpatei la plata de daune morale, Tribunalul a constatat că partea vătămată nu a produs niciun fel de dovezi care să confirme existența unui prejudiciu de ordin moral.

II. Împotriva acestei sentințe a declarat apel inculpata G.A.C.,

criticând-o atât sub aspectul legalității, cât și al temeiniciei, inculpata susținând pe de o parte că în timpul urmăririi penale i-a fost încălcat dreptul la apărare, impunându-se refacerea actului de sesizare, iar pe de altă parte, susținând în esență că fapta nu are caracter penal, deoarece inculpata nu a acționat cu intenția de a induce în eroare pe partea civilă.

Analizând actele și lucrările dosarului din perspectiva motivelor de apel invocate de apelantă și în raport de dispozițiile art. 371 C. proc. pen. anterior, potrivit cărora instanța este obligată ca, în afară de temeiurile invocate și cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt și de drept, Curtea a apreciat că apelul este fondat, în raport de următoarele considerente:

Astfel, Curtea a reținut că prin rechizitoriul nr. 2719/P/2010 al Parchetului de pe lângă Tribunalul București, s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale

și trimiterea în judecată a inculpatei G.A.C. sub aspectul infracțiunii de înșelăciune prev. de art. 215 alin. (1) și (5) C. pen. anterior, constând în esență, în aceea că în cursul lunii decembrie 2007, folosind manopere dolosive, a indus-o în eroare pe partea vătămată C.F. pe care a determinat-o să transfere într-un cont comun suma de 2.325.032 lei, sub pretextul efectuării unei investiții imobiliare, sumă pe care inculpata ulterior în perioada ianuarie - martie 2008 și-a însușit-o aproape în totalitate.

Curtea a analizat critica inculpatei G.A.C. vizând neregularitatea actului de sesizare, pe care a apreciat-o ca nefiind fondată în contextul în care ceea ce s-a invocat în susținerea acestei teze a fost faptul că audierea părții vătămate în cursul urmăririi penale a avut loc fără ca apărătorul inculpatei să asiste la administrarea acestui mijloc de probă, deși a formulat cerere prin care s-a solicitat ca inculpata să fie asistată la mdeplinirea oricărui act de urmărire penală. Or, aprecierea caracterului nelegal al mijloacelor de probă obținute de procuror în cursul urmăririi penale și care constituie fundamentul trimiterii în judecată are ca și consecință înlăturarea acesteia din ansamblul probator pe care se întemeiază soluția instanței. De altfel, s-a constatat că prima instanță a procedat la reaudierea în ședință publică, nemijlocit și în contradictoriu a părții vătămate, cu respectarea tuturor garanțiilor procesuale, eventuala încălcare a unor dispoziții procedurale fiind astfel acoperită.

S-a constatat, de asemenea, că cererea de restituire a cauzei la procuror pe acest considerent a fost analizată de prima instanță și respinsă în mod just și motivat de aceasta, în contextul în care nu există temeiuri pentru a concluziona că „sesizarea nu este făcută potrivit legii", rechizitoriul fiind întocmit cu respectarea dispozițiilor art. 262, art. 263 și art. 264 C. proc. pen. anterior.

În ceea ce privește criticile apelantei vizând aprecierea probelor de către prima instanță, Curtea a constatat că instanța de fond a dat dovadă de rol activ în vederea lămuririi tuturor împrejurărilor cauzei pe bază de probe, efectuând o cercetare judecătorească completă, menită să garanteze aflarea adevărului judiciar, a analizat exhaustiv probele administrate și a stabilit în mod corect situația de fapt, din ansamblul probelor administrate rezultând cu certitudine și fără echivoc vinovăția inculpatei G.A.C. sub aspectul faptei pentru care a fost cercetată, apărările acesteia nefiind

-

susținute de contextul faptic și prin urmare, în mod corect, înlăturate motivat de prima instanță.

Astfel, reevaluând materialul probator administrat în cauză, Curtea a constatat că este dovedit fără putință de tăgadă, existând în acest sens înscrisuri doveditoare ce au fost evidențiate în amănunt în sentința apelată, că la data de 24 decembrie 2007, partea vătămată C.F. a transferat din contul său personal deschis la P.B. România în contul deschis la data de 21 decembrie 2007 de inculpata G.A.C. la B.R.D.-G.S.G. - Agenția

Chitila, suma de 2.325.032 lei, titularul acestui cont fiind inculpata, iar partea vătămată având calitatea de împuternicit.

Astfel, din coroborarea extraselor de cont, rezultă în mod incontestabil că în intervalul ianuarie-decembrie 2008, inculpata G.A.C. a transferat din contul respectiv prin operațiuni succesive suma de 2.315.025 lei în alte conturi bancare al cărei titular era, astfel:

-

în contul I.B.A.N.R.O.:

-

la data de 10 ianuarie 2008, suma de 560.000 de lei,

-

la 22 ianuarie 2008 suma de 1.330.000 lei,

-

la data de 24 ianuarie 2008 suma de 378.000 lei,

-

la data de 14 martie 2008, suma de 20.000 lei și

-

la data de 14 martie 2008, suma de 900 de lei;

- în contul I.B.A.N.R.O.:

-

la data de 08 februarie 2008 suma de 20.000 lei;

-

la data de 07 aprilie 2008 suma de 5.016 lei.

-

la data de 18 decembrie 2008 suma de 1.109 lei.

Din extrasul contului, reiese că din sumele transferate în acest cont, inculpata a efectuat următoarele tranzacții:

-

la data de 18 ianuarie 2008, inculpata transferă din contul comun suma de 560.000 de lei, sumă din care în aceeași zi transferă suma de 500.000 de lei în contul numitului A.G.;

-

la data de 24 ianuarie 2008 imediat după virarea din contul comun, suma de 378.000 de lei este convertită în euro, suma de 100.000 de euro fiind transferată în alt cont al inculpatei - de unde este retrasă în tranșe succesive;

-

la data de 01 februarie 2008 a virat în contul numitului M.G. suma de 330.000 de euro, reprezentând prețul terenului situat în București;

-

la data de 05 februarie 2008 a achitat taxele notariale aferente încheierii contractului de vânzare cumpărare privind imobilul în cauză, contract încheiat de inculpată în nume propriu.

În ceea ce privește sumele de bani transferate din contul comun în contul personal, din extrasul de cont reiese că acestea au fost cheltuite integral de inculpată în interes personal pentru achiziționarea a diverse bunuri și servicii.

Mai reiese de asemenea ca fiind dovedit fără dubiu, faptul că ulterior sesizării organelor de urmărire penală de către partea vătămată, inculpata a înstrăinat imobilul situat în București.

Curtea a mai reținut din coroborarea declarațiilor inculpatei cu cele ale părții vătămate, ca fiind dovedit faptul că între părți a intervenit o înțelegere, un contract, prin care partea vătămată C.F. a fost de acord să pună la dispoziția inculpatei G.A.C. suma transferată în

cont, pentru ca aceasta să-i folosească în scopul realizării unor investiții imobiliare.

Modalitatea în care inculpata a folosit însă banii puși la dispoziție denotă că aceasta a indus-o în eroare pe partea vătămată încă de la momentul la care a intervenit înțelegerea, presupusa investiție imobiliară reprezentând doar pretextul sub care inculpata a obținut dreptul de dispoziție asupra sumei de bani, în fapt aceasta urmărind exclusiv obținerea unui folos material injust. Astfel, amăgită de perspectiva realizării unui profit, partea vătămată a fost de acord cu investirea banilor de către inculpată, punându-i la dispoziție suma de bani menționată, manopera dolosivă prin care inculpata a realizat inducerea în eroare a părții vătămate fiind însăși prezentarea acestei perspective. S-a apreciat că în lipsa erorii provocate părții vătămate asupra modului în care inculpata urma a folosi banii încredințați, aceasta nu ar fi transferat suma de bani, efectuarea de investiții profitabile având un rol determinant la momentul în care partea vătămată a consimțit ca inculpata să aibă drept de dispoziție asupra contului comun. Prin urmare, deși reală, împrejurarea învederată de inculpată în motivele de apel, nu este de natură a înlătura răspunderea penală, ci evidențiază exclusiv faptul că prima instanță ar fi trebuit să rețină incidența art 215 alin. (3) C. pen. anterior în cauză, omisiune ce nu poate fi complinită însă în apelul inculpatei.

S-a apreciat că, în raport de elementele obiective evidențiate în cele ce preced, în mod corect a statuat prima instanță asupra laturii subiective, element constitutiv ce prin esența sa nu poate fi dovedit cu probe directe, unica probă directă a poziției subiective a unei persoane în raport cu o faptă, fiind exclusiv recunoașterea. Or, este unanim acceptat de doctrina de specialitate și de practica judiciară în materie că elementul subiectiv neavând o existență materială obiectivă, se deduce din acțiunile exterioare în care acesta se materializează, poziția subiectivă a unei persoane în raport de consecința acțiunilor sale, oglindindu-se în chiar modul în care aceasta acționează.

Astfel, de esența stabilirii vinovăției, ca element subiectiv al infracțiunii deduse judecății, este lămurirea unui unic aspect: a urmărit sau nu inculpata prin acțiunile sale obținerea unui folos material injust, cu consecința directă a producerii unei pagube în patrimoniul părții vătămate.

S-a stabilit că relevant în aprecierea intenției cu care a acționat inculpata este faptul că într-un interval scurt de timp aceasta a transferat aproape integral suma de bani virată de partea civilă în conturile sale, conturi cu privire la care partea vătămată nu avea nicio posibilitate de acces sau control, banii fiind practic scoși în mod definitiv din sfera de dispoziție a părții vătămate, fără nicio altă justificare obiectivă decât aceea a folosirii discreționare și în interes personal a acestora.

De altfel, modalitatea în care inculpata a folosit în continuare sumele de bani confirmă intenția acesteia de a obține foloase materiale injuste, concluzie ce nu poate fi pusă la îndoială în cazul sumelor de bani transferate în cont și folosite în scopuri pur personale de inculpată,

iar în cazul celorlalte sume de bani transferate în cont reiese din caracterul subversiv al transferului însuși, transferul fiind nu doar inutil în vederea realizării scopului în care au fost încredințați bani, ci chiar păgubitor date fiind comisioanele inerente, ba mai mult, chiar ținut ascuns în raporturile cu partea vătămată. Dacă avem în vedere și conduita ulterioară a inculpatei care, subsecvent formulării plângerii penale, a înstrăinat imobilul dobândit cu banii părții vătămate fără a restitui însă banii încasați, concluzia nu poate fi decât aceea că aceasta a acționat cu rea-credință încă de la momentul încheierii înțelegerii între cele două părți.

Faptul că partea vătămată a avut acces la banii transferați în contul comun, efectuând de altfel operațiuni bancare și că ar fi putut verifica soldul contului oricând nu are relevanță, lipsa de diligentă a părții vătămate neavând aptitudinea de a înlătura răspunderea penală a inculpatei, care de altfel a și mizat pe lipsa de pregătire și de experiență a părții vătămate în domeniul financiar.

Fapta inculpatei G.A. nu constituie o simplă nemdeplinire a unor obligații contractuale, lipsind premisa unei astfel de situații, aceea ca încrederea partenerului contractual să fie obținută în mod licit, iar nu fraudulos, în fapt, inculpata neavând niciodată intenția de a realiza investiții imobiliare al căror profit să fie, cel puțin, împărțit cu partea vătămată.

S-a analizat, în concret, singurea operațiune efectuată de inculpată cu banii părții civile ce ar putea fi considerată o „investiție", aceea a achiziționării imobilului situat în București. Cu privire la acest aspect, Curtea a constatat ca fiind neîndoielnic faptul că inculpata a achiziționat în nume propriu imobilul respectiv după transferarea prealabilă a sumei de bani necesară atât achitării acestuia, cât și a taxelor notariale din contul comun într-un cont personal. In ceea ce privește justificarea dată de inculpată cu privire la o eventuală lipsă a unui mandat în formă autentică pentru a încheia contractul în calitate de reprezentant al părții civile, s-a considerat că această explicație ar putea fi plauzibilă, însă în ceea ce privește necesitatea virării sumelor de bani în alt cont al cărei titular era inculpata, s-a apreciat că nu poate fi imaginat nici un motiv verosimil care să ateste buna credință a inculpatei. De altfel, nici inculpata nu a oferit cu privire la această chestiune, vreo explicație.

În raport de aceste aspecte de fapt, s-a constatat că toate celelalte elemente, inclusiv neconcordanțele existente între depozițiile părții civile, apar ca lipsite de relevanță, neavând aptitudinea de a infirma intenția frauduloasă rezultată din chiar acțiunile inculpatei.

Curtea a apreciat că pedeapsa aplicată apelantei pentru infracțiunea reținută a fost legal și temeinic stabilită, în vederea realizării funcției represive și de prevenție generală și specială ale pedepsei, pentru ca aceasta să înțeleagă și să resimtă direct consecințele activității infracționale și să fie determinată ca pe viitor să respecte valorile sociale ocrotite de norma penală, iar în condițiile în care pedeapsa aplicată acesteia este situată cu puțin peste pedeapsa minimă până

la care poate fi redusă urmare a reținerii de circumstanțe atenuante, nu se impune reconsiderarea acestui cuantum.

Procedând la reevaluarea aspectelor relative la persoana inculpatei relevante în procesul de individualizare a modalității de executare, Curtea a considerat că în cauză scopul pedepsei se poate realiza și prin suspendarea sub supraveghere a pedepsei închisorii. Distinct de gravitatea, în sine, a faptei, Curtea a avut în vedere că nu au fost relevate date privitoare la persoana inculpatei care să ateste necesitatea executării pedepsei în regim de detenție, respectiv motive concrete care să justifice înlăturarea temporară a inculpatei din societate.

Pe latură civilă, s-a constatat că prima instanță a obligat pe inculpată la plata sumei de 2.485.032 lei, reținând că aceasta ar reprezenta suma de bani de care inculpata a dispus în mod fraudulos. Curtea a stabilit că instanța de fond nu a avut în vedere sumele de bani pe care partea vătămată le-a utilizat personal din contul comun și nici sumele de bani restituite de inculpată, astfel încât se impune rectificarea sumei la care inculpata a fost obligată și în raport de aceste elemente.

Față de considerentele expuse anterior, Curtea a admis apelul declarat de apelanta inculpată G.A.C., a desființat, în parte, sentința penală apelată și rejudecând în fond a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 4 ani închisoare aplicată inculpatei G.A.C. pe durata unui termen de încercare de 7 ani, a suspendat executarea pedepsei accesorii pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale și a atras atenția inculpatei asupra prevederilor referitoare la revocarea beneficiului suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

Pe latură civilă, a redus cuantumul daunelor materiale acordate părții civile C.F. de la suma de 2.485.032 lei la suma de 2.137.767 lei.

S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate.

III. Împotriva Deciziei penale nr. 33/A din 30 ianuarie 2014 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în Dosarul nr. 25665/3/2012, a declarat recurs în casație, în termenul legal, inculpata G.A.C.

Prin Încheierea nr. 58/RC din data de 11 iunie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 25665/3/2012, s-a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpata G.A.C. împotriva Deciziei penale nr. 33/A din 30 ianuarie 2014 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, întemeiată pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., și s-a trimis cauza la Completul 3 în vederea soluționării cu termen la data de 18 iunie 2014.

De asemenea, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de inculpata G.A.C. cu privire la celelalte motive

invocate, precum și cererea de recurs în casație formulată de partea civilă C.F.

Prin motivele scrise depuse la dosar, susținute, cu ocazia dezbaterilor, în limita admiterii în principiu a cererii, recurenta inculpată G.A.C., prin apărător ales, a solicitat admiterea recursului în casație, casarea deciziei penale atacate invocând cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., și achitarea în temeiul art. 10 lit. b) din C. pen. anterior, întrucât fapta de înșelăciune pentru care a fost condamnată inculpata nu este prevăzută de legea penală, ci este una de natură civilă, având în vedere contractul de mandat în formă convențională încheiat între părți.Raportat la această situație de fapt a arătat că atât în fața instanței de fond, cât și în apel a fost invocată această apărare, însă instanța de fond nu reținut și nu a analizat alin. (3) al art. 215 C. pen. anterior, iar instanța de apel, deși a analizat art. 215 alin. (3) C. pen. anterior, nu a stabilit modalitatea în care recurenta inculpată s-a comportat față de intimată, respectiv în ce a constat elementul material al infracțiunii de înșelăciune, limitîndu-se doar la a înlătura apărarea inculpatei.

A mai subliniat că la momentul revocării mandatului, recurenta a avut un comportament legal față de intimată și a dorit să predea gratuit terenurile achiziționate ca obiect al unei dări în plată, însă intimata a refuzat aceste bunuri solicitând restituirea integrală a banilor fără a ține cont de sumele de bani cheltuite cu executarea mandatului.

Analizând recursul în casație în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., înalta Curte apreciază că este nefondat pentru următoarele considerente:

Recursul în casație, în reglementarea noului C. proc. pen., este conceput ca fiind o cale extraordinară de atac, reprezentând un ultim nivel de jurisdicție în care părțile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, însă doar în limita cazurilor de casare prevăzute expres și limitativ de legiuitor la art. 438 C. proc. pen.

Conform art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Pe de altă parte, potrivit art. 447 C. proc. pen., instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cazurilor de recurs în casație invocate prin cerere de procuror sau de părți, verificând exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

Inculpata a criticat hotărârea atacată subliniind că fapta este una de natură civilă, având în vedere contractul de mandat dintre ea și intimată, arătând că a invocat acest aspect atât în fața instanței de fond cât și instanței de apel însă instanța de fond nu reținut și nu a analizat alin. (3) al art. 215 C. pen. anterior, iar instanța de apel, deși a analizat art. 215 alin. (3) C. pen. anterior, nu a stabilit modalitatea în care recurenta inculpată s-a comportat față de intimată, respectiv în ce a constat elementul material al infracțiunii de înșelăciune în contracte.

Se constată că această apărare a inculpatei, constând în neprevederea în legea penală a faptei pentru care a fost trimisă în judecată pe motiv că este una de natură civilă, având în vedere contractul de mandat în formă convențională încheiat între părți, a fost examinată atât de instanța de fond, cât și de instanța de apel; ambele, cu argumente decurgând din interpretarea textelor de lege incidente raportat la starea de fapt, au apreciat că această apărare nu este întemeiată și pe cale de consecință au înlăturat-o, înalta Curte însușindu-și argumentele expuse în cele două hotărâri atacate și apreciind că nu se impune reluarea acestora; s-a respectat și art. 6 parag. 1 din C.E.D.O., hotărârile instanțelor inferioare fiind suficient motivate, respectiv în cuprinsul sentinței penale s-a procedat la interpretarea tuturor elementelor constitutive ale infracțiunii de înșelăciune și s-a făcut o analiză judicioasă a probelor, iar instanța de apel a răspuns cu privire la motivele de apel ale inculpatei întemeiate pe lipsa de motivare a sentinței în ce privește apărarea inculpatei (pag. 8, parag. 4 din decizie), cauza inculpatei fiind judecată în mod echitabil.

Cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. poate fi invocat numai atunci când fapta pentru care s-a pronunțat soluția definitivă nu este tipică, adică nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă și subiectivă prevăzute de norma de mcriminare.

În ceea ce privește infracțiunea de înșelăciune conform art. 215 alin. (1) și (5) C. pen. anterior se observă că instanța de apel, la fel ca prima instanță, a stabilit corect și în mod definitiv situația de fapt și încadrarea juridică dată faptei, inculpata fiind condamnată pentru art. 215 alin. (1) și (5) C. pen. anterior.

Potrivit art. 215 alin. (1) și (5) C. pen. anterior fapta este tipică atunci când elementul material constă în inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos material injust și dacă s-a pricinuit o pagubă, iar înșelăciunea a avut consecințe deosebit de grave.

Fără a mai relua considerentele din hotărârile instanțelor inferioare, Înalta Curte observă că starea de fapt așa cum a fost definitiv stabilită în apel, constând în aceea că inculpata G.A.C., în cursul lunii decembrie 2007, folosind manopere dolosive, cu intenție directă, a indus-o în eroare pe partea vătămată C.F., pe care a determinat-o să transfere într-un cont comun suma de 2.325.032 lei, sub pretextul efectuării unei investiții imobiliare, sumă pe care inculpata ulterior în perioada ianuarie - martie 2008 și-a însușit-o în interes personal, întrunește elementele de tipicitate obiectivă și subiectivă prevăzute de art. 215 alin. (1), (5) C. pen. anterior.

Se constată că, deși inculpata a fost cercetată pentru infracțiunea de înșelăciune în formă agravată conform art .215 alin. (1) și (5) C. pen. anterior, prin critica adusă hotărârii atacate inculpata tinde la modificarea situației de fapt și schimbarea încadrării juridice în sensul reținerii și alin. (3) al art. 215 C. pen. anterior care reglementa înșelăciunea în contracte.

Înalta Curte constată că această critică nu poate fi primită, deoarece situația de fapt și încadrarea juridică au fost definitiv stabilite de instanța de apel, recursul în casație vizând doar legalitatea hotărârii atacate nu și temeinicia ei, potrivit art. 447 C. proc. pen. De asemenea, în cadrul cazului de recurs în casație prev. de art. 438 pct. 7 C. proc. pen. instanța stabilește doar dacă fapta este sau nu este incriminată, neputându-se dispune schimbarea încadrării juridice a faptei sau reținerea unei alte situații de fapt.

Mai mult, prin reținerea agravantei prevăzute de art. 215 alin. (3) C. pen. anterior s-ar încălca principiul "non reformatio in peius" prevăzut în art. 444 C. proc. pen., creându-se o situație mai grea pentru inculpată.

Astfel, cazul de casare prev. de art. 438 pct. 7 C. proc. pen. nu este incident în cauză, ci doar în acele situații în care condamnarea s-a realizat strict pentru o faptă care, la data rămânerii definitive a hotărârii instanței de apel, nu mai era prevăzută ca și infracțiune, însă infracțiunea de înșelăciune pentru care a fost condamnată inculpata era incriminată în vechiul C. pen. la data pronunțații hotărârii, respectiv la 30 ianuarie 2014, fiind incriminată ulterior și în N.C.P. la art. 244.

Față de considerentele indicate mai sus, în conformitate cu disp. art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen. recursul în casație va fi respins ca nefondat.

Văzând și disp. art. 275 C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În baza art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., respinge ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpata G.A.C. împotriva Deciziei penale nr. 33/A din 30 ianuarie 2014 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în Dosarul nr. 25665/3/2012.

Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 18 iunie 2014.