ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1594/2015

Asupra contestației de față, În baza actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin sentința penală nr. 144/F din 16 septembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în baza art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. a admis contestația la executare formulată de condamnatul L.C.M. A lămurit dispozitivul sentinței penale nr. 12 din 11 ianuarie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, definitivă prin nerecurare, în sensul că pedeapsa de 18 ani și 2 luni închisoare în vederea continuării executării căreia a fost transferat în România condamnatul L.C.M. a fost aplicată pentru 2 infracțiuni de furt calificat, prevăzute de art. 210 alin. (1) și (2) lit. b) raportat la art. 204 alin. (1) lit. f) și alin. (2) lit. f) C. pen.

(portughez), 2 infracțiuni de lipsire de libertate, prevăzute de art. 158 alin. (1) C. pen. (portughez) și 2 infracțiuni de constrângere, în formă agravată, prevăzute de art. 154 alin. (1) și art. 155 alin. (1) lit. a) C. pen. (portughez). A anulat Mandatu de executare a pedepsei închisorii nr. 12/2011 din 18 martie 2011 emis de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, și a dispus emiterea altui mandat de executare a pedepsei închisorii, conform prezentei. Pentru a hotărî în acest sens a reținut următoarele: Prin sentința din 06 iunie 2008 a Curții Districtuale din Faro, modificată prin sentința pronunțată la 2 ianuarie 2009, în Dosarul nr. 3187/2008 de Curtea de Apel din Evona, cetățeanul român L.C.M.

a fost condamnat la pedeapsa de 18 ani și 2 luni închisoare pentru săvârșirea a patru infracțiuni de furt calificat (art. 210, art. 204 C. pen. portughez), patru infracțiuni de lipsire de libertate (art. 158), patru infracțiuni de constrângere (art. 154 C. pen. portughez), două infracțiuni de furt calificat, două infracțiuni de constrângere în formă agravată, două infracțiuni de lipsire de libertate. În fapt, s-a reținut că în cursul anului 2007 condamnatul L.C.M., împreună cu alte persoane au pătruns în locuințele părților vătămate, au imobilizat pe unele din acestea și au sustras bunuri prin violență. De asemenea, s-a reținut că persoana transferabilă a fost arestată preventiv la 30 ianuarie 2007 și în prezent este încarcerată în Penitenciarul Carragneira.

Deliberând asupra solicitării Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, Curtea a constatat că sunt realizate exigențele impuse de art. 129 din Legea nr. 302/2004 modificată. Astfel: - persoana transferabilă este cetățean român; - hotărârea de condamnare a rămas definitivă la 20 iulie 2009; - faptele pentru care persoana transferabilă a fost condamnată de instanțele portugheze sunt incriminate și în art. 211, art. 189 C. pen. român, fiind prevăzute pedepse până la 20 ani închisoare; - persoana transferabilă și-a exprimat consimțământul la data de 4 martie 2010 de a fi transferată într-un penitenciar din România pentru continuarea executării pedepsei. Din pedeapsa de 18 ani și 2 luni închisoare a cărei executare a început la data de 30 ianuarie 2007, a rămas de executat mai mult de 6 luni.

În executarea acestei sentințe, definitivă prin nerecurare la 18 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a emis Mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 12/2011 din 18 martie 2011, reținând că persoana transferată a fost condamnată la pedeapsa rezultantă de 18 ani și 2 luni închisoare „pentru săvârșirea a patru infracțiuni de furt calificat, patru infracțiuni de lipsire de libertate, patru infracțiuni de constrângere), două infracțiuni de furt calificat, două infracțiuni de constrângere informă agravată, două infracțiuni de lipsire de libertate prev. de art. 210, art. 204, art. 158 și art. 154 C. pen.

portughez". Analizând actele și lucrările cauzei, Curtea a constatat că, într-adevăr, atât în motivarea sentinței penale nr. 12/F din 11 ianuarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, cât și în mandatul de executare emis în baza acesteia s-a reținut că inculpatul a fost condamnat pentru câte 6 infracțiuni de furt calificat, lipsire de libertate și, respectiv, constrângere, prevăzute de C. pen. portughez, omițându-se că pentru patru din cele șase tâlhării din locuință pentru care a fost trimis în judecată a fost achitat prin hotărâre penală definitivă, soluția de condamnare fiind pronunțată numai pentru câte două infracțiuni de furt calificat, lipsire de libertate și, respectiv, constrângere, și anume pentru: 2 infracțiuni de furt calificat, prevăzute de art. 210 alin. (1) și (2) lit. b) raportat la art. 204 alin. (1) lit. f) și alin. (2) lit. f) C. pen.

(portughez), 2 infracțiuni de lipsire de libertate, prevăzute de art. 158 alin. (1) C. pen. (portughez) și 2 infracțiuni de constrângere, în formă agravată, prevăzute de art. 154 alin. (1) și art. 155 alin. (1) lit. a) C. pen. (portughez) [v. pag. 62 din Hotărârea Curții Districtuale din Faro (fila 50 Dosar nr. 1218/11/5/2010, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București) și pag. 136 din Hotărârea Curții de Apel Evora (fila 13 Dosar nr. 1218/II/5/2010, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București)], Curtea urmând a lămuri dispozitivul hotărârii de recunoaștere în acest sens. Nu poate fi opusă contestatorului, sub acest aspect, puterea de lucru judecat în care ar fi intrat sentința penală de recunoaștere a hotărârii pronunțate de instanțele portugheze, dat fiind că, pe de o parte, dispozițiile art. 6 C. proc.

pen. devin incidente numai în situația judecării unei persoane pentru aceeași faptă, prin urmare „pe fondul" cauzei, ceea ce nu este cazul în speță (fiind vorba de o hotărâre de recunoaștere a unei hotărâri pronunțate de o instanță străină, în vederea continuării executării acesteia în România), iar pe de altă parte situația de fapt „eronată" a fost reținută în considerentele hotărârii de recunoaștere, care nu se bucură de autoritate de lucru judecat. Sancțiunea inadmisibilității prevăzută de art. 599 alin. (5) C. proc. pen. în materie de contestație la executare presupune o contestație la executare anterioară, „dacă există identitate de persoană, de temei legal, de motive și de apărări"; or, nici această condiție nu este îndeplinită în cauză, întrucât condamnatul a mai formulat anterior o cerere de îndreptare a erorii materiale, respinsă prin încheierea din 10 aprilie 2015 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, (Dosar nr. 1983/2/2015).

În ceea ce privește celălalt motiv de contestație la executare invocat de contestator, referitor la aplicarea legii penale mai favorabile (care corespunde cazului de la art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.), a fost analizat tot de Curte, care a apreciat că nu s-ar justifica aplicarea dispozițiilor art. 46 C. proc. pen., referitoare la disjungerea cauzei, doar pentru a declina competența de soluționare a contestației la executare pentru unul din motivele invocate unei instanțe inferioare în grad (judecătoria - competentă material în primă instanță având în vedere infracțiunile pentru care a fost condamnat contestatorul). Pentru identitate de rațiune, având în vedere soluția legislativă de la art. 44 alin. (1) C. proc.

pen., ca instanță superioară în grad, Curtea este competentă să judece contestația la executare întemeiată atât pe dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. c) - care îi atrag competența exclusivă (potrivit art. 598 alin. (2) C. proc. pen.) - cât și pe cele ale art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. În acest sens, Curtea a reținut că, deși, ulterior recunoașterii hotărârii legea care guvernează executarea este, de regulă, legea statului de executare (conform art. 133 și art. 144 din Legea nr. 302/2004, privind cooperarea judiciară internațională în materie penală), dispozițiile referitoare la aplicarea legii mai favorabile, care presupun, eventual, modificări privind cuantumul pedepselor aplicate, sunt guvernate tot de legea statului de condamnare, fiind condiționate de aplicarea, retroactivă, a unor norme de drept penal material (în condițiile prevăzute tot de legea statului de condamnare).

Prin urmare, Curtea a apreciat că cererea contestatorului condamnat de aplicare a legii penale mai favorabile nu poate fi admisă. Împotriva sentinței penale nr. 144/F din 16 septembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, a formulat contestație condamnatul L.C.M. Examinând contestația formulată de condamnatul L.C.M., Înalta Curte apreciază că este nefondată pentru următoarele considerente: Înalta Curte reține că prin decizia penală nr. 13 din 05 iunie 2014, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a pronunțat în sensul că dispozițiile art. 6 alin. (1) C. pen. se aplică și cu privire la hotărârile de condamnare pronunțate de un alt stat față de un cetățean român, dacă acestea au fost recunoscute în procedura reglementată de Legea nr. 302/2004.

În ceea ce privește motivarea Curții de Apel București, secția a II-a penală, cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile, Înalta Curte observă că nu s-a avut în vedere Decizia nr. 13 din 05 iunie 2014 pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curți de Casație și Justiție, în considerentele hotărârii instanța menționând că „dispozițiile referitoare la aplicarea legii mai favorabile, care presupun, eventual, modificări privind cuantumul pedepselor aplicate, sunt guvernate tot de legea statului de condamnare, fiind condiționate de aplicarea, retroactivă, a unor norme de drept penal material (în condițiile prevăzute tot de legea statului de condamnare)." Cu toate acestea, concluzia la care a ajuns Curtea de Apel București, respectiv că cererea condamnatului privind aplicarea legii penale mai favorabile nu poate fi admisă, este cea corectă.

În prealabil, Înalta Curte constată că, condamnatul L.C.M. se află în executarea unei pedepse de 18 ani și 2 luni închisoare aplicată prin sentința din 06 iunie 2008 a Curții Districtuale din Faro, modificată prin sentința pronunțată la 02 ianuarie 2009, în Dosarul nr. 3187/2008 de Curtea de Apel din Evona. Efectele acestei hotărâri au fost recunoscute, prin sentința penală nr. 12/F din 11 ianuarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. 10679/2/2010. În fapt, s-a reținut că în cursul anului 2007 condamnatul L.C.M., împreună cu alte persoane au pătruns în locuințele părților vătămate, au imobilizat unele din acestea și au sustras bunuri prin violență.

Prin sentința penală nr. 144/F din 16 septembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a fost lămurit dispozitivul sentinței penale nr. 12 din 11 ianuarie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, definitivă prin nerecurare, în sensul că pedeapsa de 18 ani și 2 luni închisoare în vederea continuării executării căreia a fost transferat în România condamnatul L.C.M. a fost aplicată pentru 2 infracțiuni de furt calificat, prevăzute de art. 210 alin. (1) și (2) lit. b) raportat la art. 204 alin. (1) lit. f) și alin. (2) lit. f) C. pen. (portughez), 2 infracțiuni de lipsire de libertate, prevăzute de art. 158 alin. (1) C. pen. (portughez) și 2 infracțiuni de constrângere, în formă agravată, prevăzute de art. 154 alin. (1) și art. 155 alin. (1) lit. a) C. pen.

(portughez). Totodată, s-a arătat că infracțiunile au corespondent în legislația noastră, respectiv în dispozițiile art. 211 și art. 189 din V.C.P. român (art. 234 și art. 205 din N.C.P.). Potrivit art. 6 alin. (1) C. pen.: „când după rămânerea definitiva a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii, a intervenit o lege care prevede o pedeapsa mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea noua pentru infracțiunea săvârșită se reduce la acest maxim". În consecință, se va proceda la compararea pedepsei aplicate condamnatului cu pedeapsa care ar putea fi dispusă conform N.C.P. Astfel, în actuala reglementare tâlhăria calificată, prevăzută de art. 234 alin. (1) C. pen.

se sancționează cu închisoare de la 5 la 12 ani iar lipsirea de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 205 alin. (1) C. pen. cu închisoare de la unu la 7 ani. De asemenea, potrivit art. 39 alin. (1) lit. b) N.C.P.: „când s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite". Prin urmare, în raport cu faptele comise, sub imperiul noii legi contestatorul ar fi condamnat la pedeapsa de 12 ani închisoare pentru tâlhărie calificată la care s-ar adăuga o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite, astfel că pedeapsa rezultantă ar depăși pedeapsa de 18 ani și 2 luni închisoare, care i s-a aplicat condamnatului.

Înalta Curte constată că, pedeapsa rezultantă este mai favorabilă în condițiile aplicării dispozițiilor C. pen. anterior și se încadrează în limite legale, ca urmare, în condițiile în care proportionalizarea în baza legii noi ar determina o majorare a pedepsei, legea care conduce, în concret la un rezultat mai favorabil pentru condamnat este legea penală anterioară. În consecință, contestația la executare formulată de contestatorul condamnat L.C.M. împotriva sentinței penale nr. 144/F din 16 septembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, va fi respinsă ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondată, contestația formulată de către contestatorul condamnat L.C.M. împotriva sentinței penale nr. 144/F din 16 septembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a II-a penală. Obligă contestatorul la plata sumei de 230 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 130 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se avansează din fondul M.J. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 23 noiembrie 2015.