ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1163/2015
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1163/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)
Asupra contestației
în anulare de față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin
Decizia nr. 7487 din 28 noiembrie 2013 Înalta Curte de Casație și Justiție,
secția contencios administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de A.N.I.
împotriva sentinței nr. 114/R din 22 iunie 2012 a Curții de Apel Târgu-Mureș, secția
a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, și a modificat
sentința atacată în sensul că a respins contestația formulată de
reclamantul P.A. împotriva Raportului de evaluare nr. 119050/G/II din 07
noiembrie 2011 emis de A.N.I., ca neîntemeiată.
Pentru
a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că prin Raportul de evaluare nr.
119050/G/II din 07 noiembrie 2011, A.N.I. a concluzionat, ca urmare a evaluării
elementelor privind conflictul de interese, că reclamantul, deputat în Parlamentul
României, nu a respectat prevederile legale privind conflictul de interese
întrucât a propus angajarea fiicei sale și a avizat contractul de muncă al
acesteia, prin care a fost angajată în cadrul Biroului Parlamentar - Colegiul
uninominal nr. 4 Harghita, încălcând astfel prevederile art. 70 și 71 din Legea
nr. 161/2003.
În
aplicarea dispozițiilor art. 38 din Legea nr. 96/2006, Camera Deputaților,
reprezentată prin Secretarul general, în calitate de angajator, a încheiat
contractul individual de muncă pe perioadă determinată - 1 mai 2009 până la
sfârșitul mandatului deputatului, pentru funcția de șef de cabinet, în
cadrul Biroului parlamentar al deputatului P.A., cu angajata P.K., fiica
reclamantului.
Având
în vedere dispozițiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 96/2006, s-a reținut că
angajarea s-a realizat la propunerea deputatului, iar contractul de muncă este
avizat de către deputat și de funcționarii din cadrul D.R.U.S.S.J.
Deși
statutul constituțional și legal al deputaților și senatorilor este diferit de
statutul funcționarilor publici, existând particularități cu privire la
exercitarea anumitor drepturi, acest statut nu poate justifica diferența de
tratament juridic în raport cu celelalte categorii de persoane care exercită o
demnitate publică sau o funcție publică, pentru a se reține că parlamentarilor nu
le sunt aplicabile prevederile art. 70 din Legea nr. 161/2003 care stabilesc că
persoana ce exercită o demnitate publică se află în conflict când are un
interes personal de natură patrimonială, care ar putea influența îndeplinirea
cu obiectivitate a atribuțiilor care îi revin potrivit legii.
Înalta
Curte a reținut că noțiunea de „interes personal patrimonial” are o
interpretare largă în această materie, neputând fi reținut sensul comun al
termenului de „personal”- „propriu”, referitor exclusiv la persoana celui
vizat.
Noțiunea
de „personal” este opusă celei de „public”, conflictul fiind între un interes
privat și cel public.
Curtea
a mai constatat că, prin propunerea pe care, potrivit legii, deputatul o face
în vederea angajării unei anumite persoane la biroul parlamentar, acesta are o
contribuție esențială la procesul decizional privind selecția și recrutarea
personalului. Concret, la efectuarea propunerii de angajare a rudei de gradul I
în cadrul biroului parlamentar, este posibilă manifestarea unei imparțialități
în procesul de selectare a personalului, intrând în conflict interesul de
natură privată ca ruda de gradul I să obțină venituri din salariul cuvenit
pentru munca respectivă, respectiv interesul public ca, în cadrul biroului
parlamentar, finanțat din bugetul Camerei Deputaților, să fie angajată o
persoană cu cea mai bună pregătire profesională.
Este
de necontestat că ruda demnitarului poate avea în fapt o pregătire profesională
corespunzătoare celor mai exigente cerințe, însă demnitarul nu poate lua
decizia respectivă chiar dacă apreciază că este pe deplin obiectiv, deoarece
are obligația de a nu participa la decizia în care interesul personal este de
natură să afecteze obiectivitatea, ar putea influența îndeplinirea cu
obiectivitate a atribuțiilor legale.
Prevenirea
conflictului între interesele personale și cele publice, în apărarea
principiilor enunțate de legiuitor: imparțialitatea, integritatea, transparența
deciziei și supremația interesului public, constituie un imperativ esențial
într-o societate democratică, legiuitorul reținând în expunerea de motive a
Legii nr. 161/2003 faptul că „unui dintre cele mai importante mijloace de
apărare a intereselor publice, interese care trebuie să stea la baza
exercitării oricăror demnități publice și funcții publice, este asigurată prin
titlul IV privind conflictul de interese și regimul incompatibilităților”.
„Prevederile Titlului IV se înscriu, totodată, pe linia documentelor
internaționale în materie și se regăsesc în unele legislații europene”.
Înalta
Curte a reținut, de asemenea, că sunt îndeplinite în cauză și celelalte
condiții prevăzute în definiția cuprinsă în art. 70 din Legea nr. 161/2003,
interesul personal putând fi reprezentat și de un beneficiu patrimonial pe care
o rudă sau o persoană apropiată îl obține ca urmare a deciziei luate de
persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcție publică, de natură a
influența exercitarea cu obiectivitate a atribuțiilor.
Susținerile
reclamantului referitoare la încălcarea, de către A.N.I., a dispozițiilor art.
15 alin. (2) din Constituția României privind neretroactivitatea legilor,
nu au fost primite, în condițiile în care situația juridică generatoare a
stării de incompatibilitate, în cauză, este reglementată de normele de drept
substanțial cuprinse în art. 70 și 71 din Legea nr. 161/2003, în vigoare
și în perioada avută în vedere de inspectorul de integritate (anul 2008 - 7
noiembrie 2011), numai activitatea procedurală de evaluare a conflictelor de
interese și a incompatibilităților efectuându-se, de către A.N.I.,
conform prevederilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 și evident
cu respectarea principiului tempus regit actum, atât pe durata exercitării
funcțiilor ori demnităților publice, cât și în decursul a 3 ani
după încetarea acestora.
Împotriva
Deciziei nr. 7487 din 28 noiembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,
secția de contencios administrativ și fiscal, P.A. a formulat contestație în
anulare.
În
motivarea contestației în anulare s-a arătat că instanța de control judiciar a
admis recursul, fără a se pronunța asupra excepției ridicate, de neretroactivitate
a Legii nr. 176/2010, pronunțând o decizie având la bază o greșeală de aplicare
constituțională a legii.
Contestatorul
mai arată că într-un alt Dosar al instanței supreme, cu nr. 1121/57/2011, a fost
menținută hotărârea instanței de fond, prin Decizia nr. 1350 din 18 martie 2011,
cauză identică, temeiul juridic-excepția neretroactivității Legii nr. 176/2010 fiind
admisă în acest caz. Această excepție a fost invocată și în prezenta cauză, dar
instanța de recurs a omis să cerceteze și să se pronunțe, fapt cunoscut doar
după comunicarea deciziei motivate. S-a mai arătat că în Dosarul nr. 1121/57/2011,
C.I., contestatorul raportului de evaluare A.N.I., invocând excepția
neretroactivității legii, a câștigat atât la fond cât și la recurs, motivele
invocate fiind identice, respectiv neretroactivitatea Legii nr. 176/2010.
Contestatorul
a fost găsit în conflict de interese, deoarece a propus angajarea fiicei sale
la biroul parlamentar pe perioada 15 decembrie 2008- 31 aprilie 2012,
beneficiind de un venit total de 33.939 lei.
Contestatorul
susține că a luat la cunoștință faptul că instanța de recurs nu a cercetat și a
omis să cerceteze și să se pronunțe asupra unor motive doar după comunicarea deciziei
motivate în data de 30 aprilie 2014. În drept, contestația de față a fost
întemeiată pe prevederile art. 318 C. proc. civ.
Înalta
Curte, examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările
dosarului, va respinge prezenta contestație în anulare.
Pentru
a ajunge la această soluție, instanța a avut în vedere considerentele în
continuare arătate.
Contestația
în anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în
condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege.
Prin
această cale de atac se urmărește repararea neregularităților evidente privind
actele de procedură, în afara problemelor de fond legate de probele
administrate și a stării de fapt la care se referă litigiul.
Deci,
în cadrul contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu
privire la drepturile subiective deduse judecății, ci se verifică incidența
vreunuia dintre motivele prevăzute de normele menționate anterior.
Reglementând
contestația în anulare specială, art. 318 C. proc. civ. prevede că hotărârile
instanței de recurs mai pot fi atacate prin această cale extraordinară de atac
când dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale sau când instanța,
respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să
cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
Motivele
contestației în anulare speciale sunt, așadar, expres și limitativ prevăzute de
lege, iar textul care o reglementează este de strictă interpretare.
Prima
ipoteză a textului vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural,
care să fi condus la pronunțarea unei soluții eronate, erori comise prin
confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale
ale judecății, cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deși era atașată
dovada achitării taxei de timbru, greșita respingere a unui recurs ca fiind
tardiv formulat, etc.
Fiind
un text de excepție, noțiunea de „greșeală materială” nu poate fi interpretată
extensiv.
În
orice caz, textul nu vizează stabilirea eronată a situației de fapt în urma
aprecierii probelor și nici modul cum instanța a înțeles să interpreteze
prevederile legale, situație în care, dacă s-ar admite o astfel de
interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a
aceluiași recurs, ceea ce nu este admisibil.
Pe
de altă parte, omisiunea la care se referă teza a II-a a textului, invocată ca
temei legal al contestației, există numai atunci când realmente instanța de
recurs nu a cercetat unul din motivele de casare sau de modificare depuse în
termenul legal, nu și atunci când, procedând la sistematizarea lor, le-a
examinat împreună, dispensându-se de examinarea punctuală a fiecăreia dintre acestea.
Totodată
textul se referă expres numai la motivele de modificare sau de casare, nu și la
argumentele aduse în sprijinul lor, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, le
sunt subsumate.
În
speța de față, criticile formulate de contestator privesc greșita apreciere a
probelor care demonstrau o altă situație de fapt decât cea reținută de instanța
de recurs, precum și greșita interpretare a prevederilor legale de drept
substanțial fiscal aplicabile în materia dedusă analizei judiciare.
Aceste
erori nu pot forma obiectul remedierii pe calea contestației în anulare pentru
că exced voinței legiuitorului, exced prevederilor art. 318 C. proc. civ., care
a conceput contestația în anulare ca pe o cale extraordinară de atac, de
retractare și nu de reformare.
Totodată
omisiunea de analizare a unor motive de recurs nu poate fi reținută deși se
afirmă în contestația în anulare formulată că instanța de recurs nu s-ar fi pronunțat
asupra excepției privind neretroactivitatea Legii nr. 176/2010, invocată de contestator,
în realitate, instanța de recurs s-a pronunțat cu privire la această excepție
așa cum rezultă din pag. 7 a deciziei contestate.
Practic,
prin cererea sa, contestatorul critică soluția instanței de recurs, care a
realizat o analiză proprie a materialului probator, prin prisma prevederilor
aplicabile și raportându-se la motivele de recurs. Contestatorul consideră că
instanța de recurs nu ar fi trebuit să analizeze aplicarea în speță a regimului
conflictelor de interese, ci ar fi trebuit să accepte a priori concluziile
altei decizii pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-o altă
cauză.
O
astfel de solicitare nu mai este posibilă pe calea unei contestații în anulare,
întrucât reprezintă, în realitate, o reiterare a motivelor de recurs, ceea ce
este inadmisibil.
Neexaminarea,
în mod real și adecvat a susținerilor părților, a probelor cauzei și a
prevederilor legale de drept substanțial nu constituie, potrivit art. 318 C.
proc. civ., motiv de contestație în anulare.
Trebuie
precizat că, așa cum s-a relevat și în jurisprudența instanței de contencios
constituțional, numai legiuitorul are prerogativa stabilirii competenței și
procedurii de judecată, inclusiv a condițiilor de exercitare a căilor de atac
ordinare sau extraordinare.
În
acest sens, Înalta Curte arată că, spre exemplu, în Decizia nr. 506/2012,
Curtea Constituțională a statuat că legiuitorul este suveran în a reglementa
diferit, în situații diferite, accesul la o cale ordinară de atac, fără ca
astfel să fie afectat liberul acces la justiție, cu atât mai mult principiul este
aplicabil în cazul când în discuție este accesul la o cale extraordinară de
atac, iar potrivit art. 126 alin. (2) și art. 129 din Legea fundamentală,
prerogativa stabilirii competenței și procedurii de judecată, inclusiv a
condițiilor de exercitare a căilor de atac, este atributul exclusiv al
legiuitorului.
Potrivit
art. 147 alin. (4) din Constituția României, deciziile pronunțate de Curtea
Constituțională sunt general obligatorii, de la data publicării.
În
consecință, Înalta Curte, ca de altfel orice altă instanță judecătorească,
trebuie să dea eficiență dispozitivului și considerentelor deciziilor
pronunțate de Curtea Constituțională, atât în cadrul controlului de
constituționalitate exercitat a priori, cât și în cadrul controlului a
posteriori, pe calea excepției de neconstituționalitate.
Legea
de procedură, respectiv art. 318 C. proc. civ., nu reglementează ca motiv de
contestație în anulare, omisiunea analizării reale și adecvate a susținerilor
părților, a probelor cauzei, astfel că motivele invocate de contestator nu sunt
susceptibile de a forma obiectul analizei în cadrul căii extraordinare de atac
a contestației în anulare.
Dreptul
la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a
Drepturilor Omului și consolidat în jurisprudența C.E.D.O., presupune, așa cum
a susținut contestatorul, examinarea în mod real și adecvat a apărărilor
părților, însă respectarea acestui principiu convențional de către o instanță
de judecată, nu poate fi verificată pe calea contestației în anulare, adică a
unei căi extraordinare de atac din dreptul intern, întrucât legiuitorul
național nu a reglementat un astfel de motiv de retractare a unei hotărâri
irevocabile.
În
consecință, pentru considerentele arătate, Înalta Curte va respinge contestația
în anulare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestația
în anulare formulată de P.A. împotriva Deciziei nr. 7487 din 28 noiembrie 2013
a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și
fiscal.
Irevocabilă.
Pronunțată, în
ședință publică, astăzi 13 martie 2015.