ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1163/2015

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Decizia nr. 7487 din 28 noiembrie 2013 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de A.N.I. împotriva sentinței nr. 114/R din 22 iunie 2012 a Curții de Apel Târgu-Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, și a modificat sentința atacată în sensul că a respins contestația formulată de reclamantul P.A. împotriva Raportului de evaluare nr. 119050/G/II din 07 noiembrie 2011 emis de A.N.I., ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că prin Raportul de evaluare nr. 119050/G/II din 07 noiembrie 2011, A.N.I.

a concluzionat, ca urmare a evaluării elementelor privind conflictul de interese, că reclamantul, deputat în Parlamentul României, nu a respectat prevederile legale privind conflictul de interese întrucât a propus angajarea fiicei sale și a avizat contractul de muncă al acesteia, prin care a fost angajată în cadrul Biroului Parlamentar - Colegiul uninominal nr. 4 Harghita, încălcând astfel prevederile art. 70 și 71 din Legea nr. 161/2003. În aplicarea dispozițiilor art. 38 din Legea nr. 96/2006, Camera Deputaților, reprezentată prin Secretarul general, în calitate de angajator, a încheiat contractul individual de muncă pe perioadă determinată - 1 mai 2009 până la sfârșitul mandatului deputatului, pentru funcția de șef de cabinet, în cadrul Biroului parlamentar al deputatului P.A., cu angajata P.K., fiica reclamantului.

Având în vedere dispozițiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 96/2006, s-a reținut că angajarea s-a realizat la propunerea deputatului, iar contractul de muncă este avizat de către deputat și de funcționarii din cadrul D.R.U.S.S.J. Deși statutul constituțional și legal al deputaților și senatorilor este diferit de statutul funcționarilor publici, existând particularități cu privire la exercitarea anumitor drepturi, acest statut nu poate justifica diferența de tratament juridic în raport cu celelalte categorii de persoane care exercită o demnitate publică sau o funcție publică, pentru a se reține că parlamentarilor nu le sunt aplicabile prevederile art. 70 din Legea nr. 161/2003 care stabilesc că persoana ce exercită o demnitate publică se află în conflict când are un interes personal de natură patrimonială, care ar putea influența îndeplinirea cu obiectivitate a atribuțiilor care îi revin potrivit legii.

Înalta Curte a reținut că noțiunea de „interes personal patrimonial” are o interpretare largă în această materie, neputând fi reținut sensul comun al termenului de „personal”- „propriu”, referitor exclusiv la persoana celui vizat. Noțiunea de „personal” este opusă celei de „public”, conflictul fiind între un interes privat și cel public. Curtea a mai constatat că, prin propunerea pe care, potrivit legii, deputatul o face în vederea angajării unei anumite persoane la biroul parlamentar, acesta are o contribuție esențială la procesul decizional privind selecția și recrutarea personalului.

Concret, la efectuarea propunerii de angajare a rudei de gradul I în cadrul biroului parlamentar, este posibilă manifestarea unei imparțialități în procesul de selectare a personalului, intrând în conflict interesul de natură privată ca ruda de gradul I să obțină venituri din salariul cuvenit pentru munca respectivă, respectiv interesul public ca, în cadrul biroului parlamentar, finanțat din bugetul Camerei Deputaților, să fie angajată o persoană cu cea mai bună pregătire profesională. Este de necontestat că ruda demnitarului poate avea în fapt o pregătire profesională corespunzătoare celor mai exigente cerințe, însă demnitarul nu poate lua decizia respectivă chiar dacă apreciază că este pe deplin obiectiv, deoarece are obligația de a nu participa la decizia în care interesul personal este de natură să afecteze obiectivitatea, ar putea influența îndeplinirea cu obiectivitate a atribuțiilor legale.

Prevenirea conflictului între interesele personale și cele publice, în apărarea principiilor enunțate de legiuitor: imparțialitatea, integritatea, transparența deciziei și supremația interesului public, constituie un imperativ esențial într-o societate democratică, legiuitorul reținând în expunerea de motive a Legii nr. 161/2003 faptul că „unui dintre cele mai importante mijloace de apărare a intereselor publice, interese care trebuie să stea la baza exercitării oricăror demnități publice și funcții publice, este asigurată prin titlul IV privind conflictul de interese și regimul incompatibilităților”. „Prevederile Titlului IV se înscriu, totodată, pe linia documentelor internaționale în materie și se regăsesc în unele legislații europene”.

Înalta Curte a reținut, de asemenea, că sunt îndeplinite în cauză și celelalte condiții prevăzute în definiția cuprinsă în art. 70 din Legea nr. 161/2003, interesul personal putând fi reprezentat și de un beneficiu patrimonial pe care o rudă sau o persoană apropiată îl obține ca urmare a deciziei luate de persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcție publică, de natură a influența exercitarea cu obiectivitate a atribuțiilor.

Susținerile reclamantului referitoare la încălcarea, de către A.N.I., a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituția României privind neretroactivitatea legilor, nu au fost primite, în condițiile în care situația juridică generatoare a stării de incompatibilitate, în cauză, este reglementată de normele de drept substanțial cuprinse în art. 70 și 71 din Legea nr. 161/2003, în vigoare și în perioada avută în vedere de inspectorul de integritate (anul 2008 - 7 noiembrie 2011), numai activitatea procedurală de evaluare a conflictelor de interese și a incompatibilităților efectuându-se, de către A.N.I., conform prevederilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 și evident cu respectarea principiului tempus regit actum, atât pe durata exercitării funcțiilor ori demnităților publice, cât și în decursul a 3 ani după încetarea acestora.

Împotriva Deciziei nr. 7487 din 28 noiembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, P.A. a formulat contestație în anulare. În motivarea contestației în anulare s-a arătat că instanța de control judiciar a admis recursul, fără a se pronunța asupra excepției ridicate, de neretroactivitate a Legii nr. 176/2010, pronunțând o decizie având la bază o greșeală de aplicare constituțională a legii. Contestatorul mai arată că într-un alt Dosar al instanței supreme, cu nr. 1121/57/2011, a fost menținută hotărârea instanței de fond, prin Decizia nr. 1350 din 18 martie 2011, cauză identică, temeiul juridic-excepția neretroactivității Legii nr. 176/2010 fiind admisă în acest caz.

Această excepție a fost invocată și în prezenta cauză, dar instanța de recurs a omis să cerceteze și să se pronunțe, fapt cunoscut doar după comunicarea deciziei motivate. S-a mai arătat că în Dosarul nr. 1121/57/2011, C.I., contestatorul raportului de evaluare A.N.I., invocând excepția neretroactivității legii, a câștigat atât la fond cât și la recurs, motivele invocate fiind identice, respectiv neretroactivitatea Legii nr. 176/2010. Contestatorul a fost găsit în conflict de interese, deoarece a propus angajarea fiicei sale la biroul parlamentar pe perioada 15 decembrie 2008- 31 aprilie 2012, beneficiind de un venit total de 33.939 lei. Contestatorul susține că a luat la cunoștință faptul că instanța de recurs nu a cercetat și a omis să cerceteze și să se pronunțe asupra unor motive doar după comunicarea deciziei motivate în data de 30 aprilie 2014. În drept, contestația de față a fost întemeiată pe prevederile art. 318 C. proc.

civ. Înalta Curte, examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, va respinge prezenta contestație în anulare. Pentru a ajunge la această soluție, instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege. Prin această cale de atac se urmărește repararea neregularităților evidente privind actele de procedură, în afara problemelor de fond legate de probele administrate și a stării de fapt la care se referă litigiul. Deci, în cadrul contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la drepturile subiective deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia dintre motivele prevăzute de normele menționate anterior.

Reglementând contestația în anulare specială, art. 318 C. proc. civ. prevede că hotărârile instanței de recurs mai pot fi atacate prin această cale extraordinară de atac când dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare. Motivele contestației în anulare speciale sunt, așadar, expres și limitativ prevăzute de lege, iar textul care o reglementează este de strictă interpretare.

Prima ipoteză a textului vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural, care să fi condus la pronunțarea unei soluții eronate, erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecății, cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deși era atașată dovada achitării taxei de timbru, greșita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat, etc. Fiind un text de excepție, noțiunea de „greșeală materială” nu poate fi interpretată extensiv. În orice caz, textul nu vizează stabilirea eronată a situației de fapt în urma aprecierii probelor și nici modul cum instanța a înțeles să interpreteze prevederile legale, situație în care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiași recurs, ceea ce nu este admisibil.

Pe de altă parte, omisiunea la care se referă teza a II-a a textului, invocată ca temei legal al contestației, există numai atunci când realmente instanța de recurs nu a cercetat unul din motivele de casare sau de modificare depuse în termenul legal, nu și atunci când, procedând la sistematizarea lor, le-a examinat împreună, dispensându-se de examinarea punctuală a fiecăreia dintre acestea. Totodată textul se referă expres numai la motivele de modificare sau de casare, nu și la argumentele aduse în sprijinul lor, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, le sunt subsumate. În speța de față, criticile formulate de contestator privesc greșita apreciere a probelor care demonstrau o altă situație de fapt decât cea reținută de instanța de recurs, precum și greșita interpretare a prevederilor legale de drept substanțial fiscal aplicabile în materia dedusă analizei judiciare.

Aceste erori nu pot forma obiectul remedierii pe calea contestației în anulare pentru că exced voinței legiuitorului, exced prevederilor art. 318 C. proc. civ., care a conceput contestația în anulare ca pe o cale extraordinară de atac, de retractare și nu de reformare. Totodată omisiunea de analizare a unor motive de recurs nu poate fi reținută deși se afirmă în contestația în anulare formulată că instanța de recurs nu s-ar fi pronunțat asupra excepției privind neretroactivitatea Legii nr. 176/2010, invocată de contestator, în realitate, instanța de recurs s-a pronunțat cu privire la această excepție așa cum rezultă din pag. 7 a deciziei contestate. Practic, prin cererea sa, contestatorul critică soluția instanței de recurs, care a realizat o analiză proprie a materialului probator, prin prisma prevederilor aplicabile și raportându-se la motivele de recurs.

Contestatorul consideră că instanța de recurs nu ar fi trebuit să analizeze aplicarea în speță a regimului conflictelor de interese, ci ar fi trebuit să accepte a priori concluziile altei decizii pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-o altă cauză. O astfel de solicitare nu mai este posibilă pe calea unei contestații în anulare, întrucât reprezintă, în realitate, o reiterare a motivelor de recurs, ceea ce este inadmisibil. Neexaminarea, în mod real și adecvat a susținerilor părților, a probelor cauzei și a prevederilor legale de drept substanțial nu constituie, potrivit art. 318 C. proc. civ., motiv de contestație în anulare. Trebuie precizat că, așa cum s-a relevat și în jurisprudența instanței de contencios constituțional, numai legiuitorul are prerogativa stabilirii competenței și procedurii de judecată, inclusiv a condițiilor de exercitare a căilor de atac ordinare sau extraordinare.

În acest sens, Înalta Curte arată că, spre exemplu, în Decizia nr. 506/2012, Curtea Constituțională a statuat că legiuitorul este suveran în a reglementa diferit, în situații diferite, accesul la o cale ordinară de atac, fără ca astfel să fie afectat liberul acces la justiție, cu atât mai mult principiul este aplicabil în cazul când în discuție este accesul la o cale extraordinară de atac, iar potrivit art. 126 alin. (2) și art. 129 din Legea fundamentală, prerogativa stabilirii competenței și procedurii de judecată, inclusiv a condițiilor de exercitare a căilor de atac, este atributul exclusiv al legiuitorului. Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția României, deciziile pronunțate de Curtea Constituțională sunt general obligatorii, de la data publicării.

În consecință, Înalta Curte, ca de altfel orice altă instanță judecătorească, trebuie să dea eficiență dispozitivului și considerentelor deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională, atât în cadrul controlului de constituționalitate exercitat a priori, cât și în cadrul controlului a posteriori, pe calea excepției de neconstituționalitate. Legea de procedură, respectiv art. 318 C. proc. civ., nu reglementează ca motiv de contestație în anulare, omisiunea analizării reale și adecvate a susținerilor părților, a probelor cauzei, astfel că motivele invocate de contestator nu sunt susceptibile de a forma obiectul analizei în cadrul căii extraordinare de atac a contestației în anulare.

Dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și consolidat în jurisprudența C.E.D.O., presupune, așa cum a susținut contestatorul, examinarea în mod real și adecvat a apărărilor părților, însă respectarea acestui principiu convențional de către o instanță de judecată, nu poate fi verificată pe calea contestației în anulare, adică a unei căi extraordinare de atac din dreptul intern, întrucât legiuitorul național nu a reglementat un astfel de motiv de retractare a unei hotărâri irevocabile. În consecință, pentru considerentele arătate, Înalta Curte va respinge contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de P.A. împotriva Deciziei nr. 7487 din 28 noiembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 13 martie 2015.