ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2426/2015

Prin cererea

inițială înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția civilă, și de proprietate intelectuală, la data

de 13 octombrie 2010 sub nr. 8286/1/2010 revizuentul C.R.D. a solicitat

revizuirea „hotărârilor de mai jos” pronunțate în contradictoriu cu Garda

Financiară, SC C.N.T.A.R. T. SA și SC R.H. SA.

În motivarea cererii

s-a arătat, în esență, faptul că prin decizia din 14 septembrie 2010

Statul român a fost condamnat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în

temeiul art. 6 parag. 1 ca urmare a neexecutării integrale a hotărârilor din 9

noiembrie 1992 și, respectiv, 14 decembrie 1995.

S-a arătat de către

revizuent că a fost lipsit de drepturile salariale cu consecințe grave ale

căror efecte continuă și în prezent, dar și cu consecințe

viitoare cum ar fi drepturile de pensie, cât și cariera profesională.

În drept, cererea a fost

fundamentată pe dispozițiile art. 322 pct. 9 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 1933

din 3 martie 2011 pronunțată în Dosarul nr. 8286/1/2010, Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a

dispus declinarea competenței materiale de soluționare a cererii de revizuire

formulată de revizuentul C.R.D., în favoarea Tribunalului București având în

vedere că decizia Curții Europene a Drepturilor Omului a fost dată în legătură

cu o hotărâre a Tribunalului București.

Cererea de revizuire a

fost înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr. 54611/3/2011 și,

ulterior precizărilor formulate în scris și oral de către revizuent în legătură

cu hotărârile judecătorești a căror revizuire o solicită, tribunalul, a dispus

disjungerea cererii în raport de individualitatea fiecărei hotărâri supusă revizuirii.

Astfel, în urma disjungerii, cererea de revizuire relativ la decizia civilă nr.

4666 din 17 decembrie 2002 pronunțată de Curtea Spremă de Justiție a fost

înregistrată sub nr. 18867/3/2015 în privința căreia, Tribunalul București,

secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, prin sentința

civilă nr. 6992 din 26 iunie 2015, a dispus declinarea competenței materiale

de soluționare a cauzei, în favoarea Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Prin întâmpinarea formulată

de intimata SC R.G. SA a fost invocată excepția inadmisibilității cererii

de revizuire, susținându-se, pe de o parte, că cererea a fost îndreptată împotriva

unei hotărâri care nu evocă fondul, iar, pe de altă parte, s-a argumentat că prin

hotărârea CEDO evocată în cauză nu s-a constatat împrejurarea că prin decizia supusă

revizuirii ar fi fost încălcate drepturi sau libertăți fundamentale ale petentului.

În subsidiar, s-a solicitat respingerea cererii de revizuire, ca neîntemeiată.

Ministerul Afacerilor

Externe a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității

procesuale pasive întrucât nu a fost parte litigantă în dosarul în care s-a pronunțat

decizia ce face obiectul revizuirii și excepția inadmisibilității

cererii pentru neîntrunirea condițiilor prevăzute de art. 322 pct. 9 C. proc.

civ.

Analizând cu prioritate

excețile invocate, în raport de aspectele de fond ale cererii de revizuire,

față de caracterul lor peremptoriu, Înalta Curte reține următoarele considerente:

Prin sentința civilă

nr. 1592 din 22 octombrie 1999 pronunțată de Tribunalul București a fost

admisă acțiunea formulată de reclamantul C.R. în contradictoriu cu pârâții

C.O. – directorul SC C. SA și SC C.C. SA, pârâții fiind obligați în solidar

la plata sumei de 200.000.000 ROL cu titlu de daune morale. În pronunțarea

soluției s-a reținut îndeplinirea condițiilor răspunderii civile

delictuale ca urmare a refuzului de reintegrare în muncă a reclamantului dispusă

prin sentința civilă nr. 2964/1992 a Judecătoriei sectorului Agricol Ilfov.

Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 141 din 13 martie 2001, a menținut

sentința primei instanțe prin respingerea, ca nefondat, a apelului declarat

de pârâții C.O. și SC C. SA.

Prin decizia nr. 4666

din 17 decembrie 2002, Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, a admis recursul

declarat de SC C. SA București și C.O. împotriva deciziei nr. 141 din 13 martie

2001 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, și a casat decizia recurată,

precum și sentința civilă nr. 1592 din 22 octombrie 1999 a Tribunalului București,

secția a IV-a civilă, și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Judecătoria

sectorului 1 București. În pronunțarea acestei soluții, instanța

de recurs a reținut, în esență, că raportat la temeiul juridic al cererii,

însușit de instanțe - art. 998, 999 C. civ., împrejurările de fapt din care să se

poată desprinde concluzia existenței faptei ilicite și a răspunderii pentru fapta

proprie, în sarcina fiecăruia dintre pârâți, nu au fost pe deplin stabilite. S-a

apreciat, în temeiul art. 314 C. proc. civ., că se impune astfel trimiterea cauzei

spre rejudecare pentru ca, prin completarea probatoriului, să fie stabilită pe deplin

situația de fapt privind existența faptei ilicite.

În contextul în care instanța

a fost investită în prezenta cauză cu judecarea unei căi extraordinare de atac,

de retractare, respectiv cea a revizuirii, judecata trebuie să se desfășoare

în contradictoriu cu părțile care au figurat în procesul în care a fost pronunțată

hotărârea supusă revizuirii. Prin urmare, Înalta Curte va constata că Ministerul

Afacerilor Externe nu a figurat ca parte litigantă în dosarul în care a fost pronunțată

decizia a cărei revizuire se solicită, împrejurare în raport cu care se va reține

că aceasta nu are calitate de parte litigantă în prezenta cauză.

În cauză, intimata SC

R.G. SA a susținut că cererea revizuentului nu este admisibilă în raport de

dispozițiile art. 322 alin. (1) C. proc. civ., întrucât hotărârea instanței

de recurs ce face obiectul revizuirii nu evocă fondul.

Inadmisibilitatea cererii

de revizuire nu poate fi primită pentru argumentul care vizează nerespectarea cerinței

impuse de art. 322 alin. (1) C. proc. civ., ca urmare a nesoluționării fondului

litigiului prin hotărârea a cărei retractare se solicită.

În conformitate cu dispozițiile

art. 322 alin. (1) C. proc. civ. se poate cere revizuirea unei hotărâri rămase definitive

în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri date de o instanță

de recurs atunci când evocă fondul. Aspectul privitor la faptul dacă condiția

evocării fondului la care face mențiune textul de lege se referă doar la hotărârile

instanței de recurs sau și la celelalte hotărâri pronunțate în fond

sau în apel a fost tranșată fără echivoc de către Curtea Constituțională

prin Decizia nr. 233 din 15 februarie 2011, publicată în M. Of. nr. 340/17.05.2011.

Instanța de control

constituțional a reținut că dispozițiile art. 322 pct. 9 C. proc.

civ. sunt neconstituționale în măsura în care nu permit revizuirea unei hotărâri

judecătorești prin care, fără a se evoca fondul, s-au produs încălcări ale

unor drepturi și libertăți fundamentale, încălcări constatate de Curtea

Europeană a Drepturilor Omului.

Cum, potrivit art. 31

din Legea nr. 47/1992, republicată, de la data publicării lor în Monitorul Oficial

al României, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii

și au putere numai pentru viitor, interpretarea pct. 9 al art. 322 C. proc.

civ. nu se poate realiza decât prin prisma deciziei Curții Constituționale,

în sensul că revizuirea întemeiată pe respectivul text de lege poate fi cerută și

atunci când hotărârea atacată pe această cale nu evocă fondul pretențiilor

deduse judecății, fiind deci admisibilă din perspectiva hotărârii care poate

forma obiectul revizuirii.

În consecință, potrivit

art. 326 alin. (3) C. proc. civ., aspectul care interesează în speță, ce va

fi analizat în cele ce urmează, este cel al verificării admisibilității revizuirii

din perspectiva condițiilor cumulative ce le impune art. 322 pct. 9 C. proc.

civ.

Astfel, pct. 9 al

art. 322 C. proc. civ. deschide calea revizuirii unei hotărâri în situația în care

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau

libertăților fundamentale ale omului prin hotărârea judecătorească atacată, iar

consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă și nu pot fi remediate

decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.

Textul legal evocat impune

îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: să existe o hotărâre a Curții

Europene a Drepturilor Omului prin care s-a constatat că hotărârea națională

încalcă anumite drepturi sau libertăți fundamentale ale omului pentru una din

părțile procesului; încălcarea, prin hotărârea națională, a drepturilor

sau libertăților fundamentale ale omului să aibă consecințe grave pentru

părți; consecințele grave ale încălcării în discuție să nu poată

fi înlăturate prin alte căi procedurale.

Neîndeplinirea cumulativă

a condițiilor imperative prezentate atrage inadmisibilitatea cererii de revizuire.

În cauza de față,

la data de 14 septembrie 2010, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a declarat

cererea reclamantului admisibilă în ceea ce privește capătul de cerere întemeiat

pe art. 6 parag. 1 din Convenție referitor la executarea cu întârziere a hotărârilor

judecătorești definitive și, inadmisibilă în rest.

Astfel, prin decizia pronunțată,

Curtea europeană a constatat încălcarea art. 6 parag. 1 din Convenție, reținând

executarea cu întârziere a hotărârii din 9 noiembrie 1992 a Tribunalului Ilfov și

neexecutarea hotărârii din 14 decembrie 1995 a Tribunalului București.

Curtea a observat că reclamantul

a primit salariul prevăzut în sentința din 9 noiembrie 1992. În privința

solicitării reclamantului relativ la obținerea sumelor pretinse ca daune morale,

dacă autoritățile naționale ar fi executat sentințele pronunțate

în favoarea sa, Curtea a statuat că solicitarea este o chestiune speculativă în

circumstanțele cauzei, astfel încât cererea privind acordarea de daune materiale

a fost respinsă.

În consecință, Statul

român a fost obligat să asigure, prin mijloace adecvate, în cel mult 3 luni de la

data rămânerii definitive a hotărârii, executarea sentinței din 14 decembrie 1995

a Judecătoriei sectorului 5 București. Totodată, statul român a fost obligat să

plătească reclamantului, în termen de 3 luni, echivalentul în RON a sumei de 4800

euro, cu titlu de daune morale, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu

de impozit, pentru daune morale. În ceea ce privește cererea de reparație echitabilă

în rest, aceasta a fost respinsă.

Invocând hotărârea Curții

Europene din 14 septembrie 2010, revizuentul C.R.D. a solicitat, în temeiul

art. 322 pct. 9 C. proc. civ., revizuirea deciziei civile nr. 4666 din 17

decembrie 2002 pronunțată de Curtea Spremă de Justiție în Dosarul nr.

2640/2001 prin care a fost admis recursului declarat de pârâții SC C. SA București

și C.O., a fost casată decizia nr. 141 din 13 martie 2001 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă, și sentința civilă nr. 1592 din 22 octombrie 1999

a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, cu trimiterea cauzei spre rejudecare

la Judecătoria sectorului 1 București.

Obsevând conținutul

și dispozitivul hotărârii Curții europene evocată în cauză, se constată

că instanța de contencios european a reținut încălcarea dreptului la un

proces echitabil pe motiv că cele două sentințe pronunțate în favoarea

reclamantului, respectiv hotărârea din 9 noiembrie 1992 și cea din 14 decembrie

1995, nu au fost executate integral și în timp util. Cu toate acestea, însă,

în cadrul procedurii declanșată la instanța europeană, Curtea nu a constatat

încălcări ale unor drepturi sau libertăți fundamentale ale revizuentului de

către instanța națională în litigiul derulat între părți în care

s-a pronunțat decizia civilă nr. 4666 din 17 decembrie 2002 a Curții Supreme

de Justiție ce face obiectul revizuirii de față, litigiu ce are un obiect

diferit de cel al cauzelor finalizate prin hotărârile analizate de Curtea europeană.

Totodată, Înalta Curte constată că decizia supusă revizuirii nu produce efecte juridice

pentru a căror continuitate s-ar impune, ca modalitate de stopare a acestora, revizuirea

respectivei hotărâri.

Reiese astfel că nu sunt

întrunite cerințele cumulative de admisibilitate prevăzute de art. 322

pct. 9 C. proc. civ. referitoare atât la constatarea încălcării de către Curtea

europeană a drepturilor sau libertăților fundamentale ale omului prin hotărârea

judecătorească atacată, cât și a celorlalte condiții cumulative referitoare

la continuarea producerii consecințelor grave ale încălcărilor constatate și, cea

consecutivă, a necesității remedierii acestora doar prin intermediul revizuirii

hotărârii pronunțate.

Prin urmare, pentru considerentele

expuse, Înalta Curte va respinge cererea de revizuire, în aplicarea dispozițiilor

art. 326 alin. (3) rap. la art. 322 pct. 9 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Respinge, ca inadmisibilă,

cererea de revizuire a deciziei nr. 4666 din 17 decembrie 2002 a Curții Supreme

de Justiție, secția civilă, pronunțată în Dosarul nr. 2640/2001, formulată de revizuentul

C.R.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 octombrie 2015.