ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1952/2015

Decizia nr. 1952/2015

Deliberând asupra prezentului recurs;

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe;

Prin acțiunea disjunsă din Dosarul nr. x/2/2014, înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2/2014, și precizată la 23 iunie 2014, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B. și președintele B., C., sancționarea conducătorului instituției pârâte cu amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, pentru refuzul de a pune în executare sentința civilă nr. 1854 din 14 martie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. x/2/2010, irevocabilă prin Decizia nr. 5289 din 17 mai 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, începând cu data de 17 iunie 2013 și până la data emiterii avizului solicitat și înscrierii reclamantei în Tabloul mediatorilor cu drept de exercitare a profesiei.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 2073 din 30 iunie 2014, a respins excepția lipsei capacității de folosință a pârâtului C., președintele B., și excepția lipsei de interes, invocate de pârâtul B.; a respins excepțiile lipsei de obiect, lipsei calității procesuale pasive și lipsei de interes invocate de pârâtul C., președintele B., a admis excepția de nelegalitate invocată de reclamantă și, în consecință, a constatat nelegalitatea dispozițiilor art. 2 din Hotărârea nr. 5012 din 26 octombrie 2013.

Totodată, a admis acțiunea promovată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B. și președintele B. C. și a aplicat pârâtului C., președintele B., o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, începând cu data de 17 iunie 2013, până la îndeplinirea obligației stabilită în dispozitivul sentinței civile nr. 1854 din 14 martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a, în Dosarul nr. x/2/2010 (irevocabilă prin respingerea ca nefondat a recursului prin Decizia nr. 5289 din 17 mai 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a constatat, în esență, că excepțiile nu sunt întemeiate, iar asupra excepției de nelegalitate și a fondului cauzei a reținut că, prin sentința civilă nr. 1854 din 14 martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2/2010, irevocabilă prin respingerea recursului, conform Deciziei nr. 5289 din 17 mai 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul B., anulându-se Rezoluția Comisiei Permanente a B. din data de 12 iunie 2009 și fiind obligat pârâtul să emită aviz pentru exercitarea de către reclamantă a profesiei de mediator în cadrul Societății civile de avocați „D.”

Pârâții au susținut că ar fi executat această sentință prin adoptarea Hotărârii nr. 5012 din 26 octombrie 2013, cu următorul conținut:

„Art. 1 - Conform dispozitivului sentinței civile nr. 1854 din data de 14 martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2/2010 se emite aviz pentru exercitarea profesiei de mediator de către A. în cadrul Societății civile de avocați „D.”;

Art. 2 - Se respinge cererea de înscriere în Tabloul mediatorilor pentru neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 12 alin. (4) și (5) și art. 24 din Legea nr. 192/2006 modificată și completată precum și a condițiilor prevăzute de art. 39 alin. (4) coroborat cu art. 40 alin. (9) din Regulamentul de Organizare și Funcționare a B.;

Art. 3 - B. pune în vedere petentei A. prevederile art. 39 alin. (9) din Regulamentul de Organizare și Funcționare a B. potrivit căruia „activitatea de mediator poate fi desfășurată de la data înscrierii în Tabloul mediatorilor” precum și dispozițiile art. 15 alin. (8) potrivit cărora „hotărârile Consiliului care se referă la profesia de mediator sunt obligatorii pentru toți mediatorii (…)”.

Instanța de fond a apreciat însă că această hotărâre nu constituie o executare corespunzătoare a obligațiilor stabilite prin hotărârea Curții de Apel București în sarcina pârâtului B., întrucât, în cadrul Dosarului nr. x/2/2010, reclamanta s-a adresat instanței pentru a cenzura refuzul pârâților de a-i aviza exercitarea profesiei de mediator în cadrul unei societăți de avocați, iar instanța a apreciat nejustificat acest refuz considerând că reclamanta îndeplinește toate condițiile legale pentru exercitarea profesiei de mediator în această formă, iar prin hotărârea menționată de pârâți, s-a executat doar formal sentința civilă ce constituie titlu executoriu, din moment ce nu se permite reclamantei, ci chiar se interzice acesteia exercitarea profesiei prin aceea că se respinge cererea de înscriere în Tabloul mediatorilor „pentru neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 12 alin. (4) și (5) și art. 24 din Legea nr. 192/2006 modificată și completată precum și a condițiilor prevăzute de art. 39 alin. (4) coroborat cu art. 40 alin. (9) din Regulamentul de Organizare și Funcționare a B.”

Faptul că în dispozitivul hotărârii nu se regăsește expres și obligarea pârâtului la înscrierea reclamantei în Tabloul mediatorilor nu prezintă nicio relevanță. Esențial este faptul că pârâtul a fost obligat să emită aviz pentru exercitarea de către reclamantă a profesiei de mediator, ceea ce presupune executarea tuturor obligațiilor, luarea tuturor măsurilor și îndeplinirea oricăror exigențe pentru a asigura exercitarea efectivă a profesiei de către reclamantă, inclusiv deci de a proceda la înscrierea în Tabloul mediatorilor dacă această operațiune este necesară pentru exercitarea profesiei de mediator.

Din actele dosarului administrativ, rezultă că acesta a fost constituit de reclamantă încă din luna aprilie 2009 în vederea înscrierii în Tabloul mediatorilor și în vederea exercitării efectiv a profesiei de mediator, fiind evidentă intenția acesteia, atât din cererile formulate, cât și din înscrisurile anexate.

În plus, în contextul în care s-a reținut în speță refuzul nejustificat al pârâtului de soluționare a cererii reclamantei din data de 05 iunie 2009 (de efectuare a procedurilor legale necesare în vederea avizării formei de exercitare a profesiei și înregistrare în Tabloul mediatorilor autorizați), cadrul legal de la această dată trebuie avut în vedere la momentul determinării modalității, corespunzătoare sau nu, în care a fost pusă în executare de către pârâți sentința civilă nr. 1854 din 14 martie 2012.

Or, prevederile legale invocate de pârâți (art. 12 alin. (4) și (5) din Legea nr. 192/2006, art. 39 alin. (4) și art. 40 alin. (9) din Regulamentul de Organizare și Funcționare a B.) nu erau în vigoare în forma reținută în Hotărârea nr. 5012 din 26 octombrie 2013 și în cadrul apărărilor formulate prin întâmpinare la data respectivă, 05 iunie 2009.

Culpa pârâților, care nu au dat curs cererii reclamantei, iar mai apoi nu au executat hotărârea judecătorească, determinând tergiversarea soluționării cererii reclamantei, nu o poate vătăma pe aceasta din urmă, în sensul de a-i pretinde îndeplinirea de alte obligații, de noi condiții, în vederea soluționării favorabile a cererii acestea, obligații și condiții impuse de o legislație adoptată ulterior formulării cererii, ulterior deci datei de 05 iunie 2009.

Astfel, Curtea nu poate reține distincția între etape pe care o fac pârâții, între etapa autorizării ca și mediator și etapa înscrierii în Tabloul mediatorilor, aceasta neavând corespondent în legislația incidentă.

În consecință, Hotărârea nr. 5012 din 26 octombrie 2013, art. 2, nu este legală, în sensul că este întemeiată pe dispoziții legale ce nu sunt incidente speței, fiind adoptate ulterior.

Având în vedere aceste dispoziții legale și reținând

că în mod nejustificat nu s-a executat dispozitivul sentinței pronunțate de instanța de contencios administrativ, în termenul prevăzut de lege, instanța de fond a admis excepția de nelegalitate invocată de reclamantă și a constatat nelegalitatea dispozițiilor art. 2 din Hotărârea nr. 5012 din 26 octombrie 2013.

Totodată, apreciind că Hotărârea nr. 5012 din 26 octombrie 2013 nu constituie o executare a hotărârii judecătorești ce constituie titlu executoriu, a aplicat pârâtului C., președintele B., o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere începând cu data de 17 iunie 2013 până la îndeplinirea obligației stabilită în dispozitivul sentinței civile nr. 1854 din 14 martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a, în Dosarul nr. x/2/2010, irevocabilă prin respingerea ca nefondat a recursului prin Decizia nr. 5289 din 17 mai 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Împotriva acestei sentințe, au declarat recurs pârâții B. și C., pentru următoarele motive:

De asemenea, instanța confundă excepția lipsei capacității de folosință a pârâtului cu lipsa calității procesuale pasive invocată prin întâmpinare de către acesta și la care apărătorul B. a achiesat.

În mod greșit prima instanță a considerat că operațiunea de înscriere în Tabloul mediatorilor este o operațiune absolut necesară pe care o presupune în mod implicit avizarea exercitării profesiei de mediator, chiar în lipsa unei mențiuni exprese în dispozitivul hotărârii privind obligarea la înscriere.

Au precizat recurenții că - potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr. 192/2006, în forma în vigoare la data de 5 iunie 2009, data formulării cererii de avizare de către reclamantă - înscrierea mediatorilor autorizați în Tabloul mediatorilor nu avea caracter imperativ, ci era doar cu titlu de recomandare, neexistând nicio prevedere legală care să îngrădească exercitarea profesiei de către un mediator care nu este înscris în acest tablou.

Au mai arătat că, prin sentința nr. 1854 din.14 martie 2012 a Curții de Apel București, nu s-a dispus înscrierea reclamantei în Tabloul mediatorilor motivat de faptul că aceasta nu formulase un astfel de capăt de cerere.

Prin urmare, făcând o greșită aplicare a legii, instanța de fond a apreciat ca fiind lipsit de relevanță faptul că în dispozitivul hotărârii de pus în executare nu se regăsește expres și obligarea pârâtului la înscrierea reclamantei în tablou.

Recurenții au susținut că motivarea instanței de fond este netemeinică și nelegală și pentru că se raportează la data de 5 iunie 2009 în analiza art. 2 al Hotărârii nr. 5012 din 26 octombrie 2013, deși și prin acesta s-a respins cererea de înscriere în Tabloul mediatorilor depusă de reclamantă din 9 octombrie 2013.

II. Procedura în fața instanței de recurs;

Intimata reclamantă A. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, precizând că recurentul pârât C. ocupa funcția de președinte și la data rămânerii irevocabile a sentinței civile nr. 1854/2012, deci este corectă reținerea calității de președinte a acestui pârât. De asemenea, este corectă soluționarea excepției lipsei capacității de folosință indiferent de cine a fost invocată, iar cererea adresată pârâtului B. în 1 iunie 2009 cuprindea inclusiv solicitarea de înscriere în Tabloul mediatorilor, raportarea primei instanțe la această dată fiind temeinică și legală.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

III. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului;

Examinând cauza în raport cu toate criticile aduse soluției instanței de fond, cu probele administrate și apărările formulate, precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul pârâtei este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Mențiunea privind respingerea excepției lipsei capacității de folosință (fila 3 a sentinței) nu constituie o eroare (confuzie), de vreme ce, în practicaua sentinței civile nr. 2073/2014 sunt consemnate dezbaterile de la termenul din 30 iunie 2014, din cuprinsul cărora rezultă că reprezentanta B. a invocat „excepția lipsei capacității procesuale de folosință în ceea ce privește „președintele B., C.”

În ceea ce privește pretinsa contradicție din considerente rezultând din referirile la pârâtul C., atât în calitate de persoană fizică, cât și de conducător al instituției, invocată de recurenți, Înalta Curte constată instanța de fond a expus logic rațiunile pentru care sancțiunea urmează a fi aplicată pârâtului pentru atitudinea culpabilă avută în calitatea de președinte al B., astfel că nu poate fi vorba de o motivare contradictorie subsumată art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Nici motivul de recurs privind greșita aplicare a legii, reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu este întemeiat.

Intimata reclamanta a fost autorizată ca mediator prin Hotărârea nr. 1560 din 12 aprilie 2009, după care s-a adresat B., solicitând avizarea exercitării profesiei de mediator în cadrul Societății Civile de Avocați „D.” (cererea din 5 iunie 2009).

Potrivit art. 75 din Legea nr. 192/2006, „avocații, notarii publici și consilierii juridici care dobândesc calitatea de mediator potrivit prezentei legi pot desfășura activitatea de mediere în cadrul formelor de exercitare a profesiei lor”.

În același sens sunt și prevederile art. 26 alin. (2) din Regulamentul de organizare și funcționare a B. aprobat prin Hotărârea nr. 5/2007.

În mod corect, deci, prima instanță a reținut că, doar formal, recurentul pârât B. a dat curs sentinței nr. 1854 din 14 martie 2012, emițând Hotărârea nr. 5012 din 26 octombrie 2013, de avizare a exercitării profesiei de mediator de către intimata reclamantă în cadrul societății de avocați.

În realitate, art. 2 al acestei hotărâri lipsește de efecte, atât sentința în aplicarea căreia se susține că a fost emisă, cât și dispozițiile art. 75 din Legea nr. 192/2006, respingând expres cererea de înscriere în Tabloul mediatorilor „pentru neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 12 alin. (4), (5) și art. 24 din Legea nr. 192/2006.”

Or, primele dispoziții legale mai sus menționate se referă la exercitarea profesiei doar de către mediatori care au fost autorizați (cum este și cazul intimatei reclamante, conform Hotărârii nr. 1560/12 aprilie 2009), iar cele ale art. 24 nu au legătură cu cererea intimatei reclamante, referindu-se la dreptul de asociere al mediatorilor în asociații profesionale care să le reprezinte interesele (iar nu la formele de exercitare a profesiei), în vreme ce instanțele de judecată au statuat irevocabil că intimata reclamantă îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru exercitarea funcției și au obligat B. să avizeze

exercitarea de către reclamantă a profesiei de mediator în cadrul Societății civile de avocați „D.”, în considerente arătându-se expres că acest lucru presupune efectuarea tuturor demersurilor necesare pentru asigurarea exercițiului efectiv al profesiei.

Au fost tranșate irevocabil inclusiv apărările Consiliului privind noua formulare a art. 75 din Legea nr. 192/2006 și art. 39 și 40 din Regulamentul de organizare și funcționare (conform Legii nr. 370/2009).

Într-adevăr, în deplin acord cu instanța de fond, Înalta Curte constată că, atâta vreme cât, la data formulării cererii inițiale de avizare și de înscriere în Tabloul mediatorilor (nr. 1072 din 5 iunie 2009 - filele 17, 18 dosar fond), avută în vedere la pronunțarea sentinței

nr. 1854 din 14 martie 2012, art. 75 din Lege

prevedea expres că “Avocații, notarii publici și consilierii juridici care dobândesc calitatea de mediator potrivit prezentei legi pot desfășura activitatea de mediere în cadrul formelor de exercitare a profesiei lor”, soluționarea acestei cereri în sensul respingerii prin aplicarea retroactivă a noii reglementări este nelegală și de natură să vatăme dreptul legitim al intimatei reclamante.

Și împrejurarea că dosarul reclamantei ar fi fost incomplet a fost analizată de instanța care a pronunțat hotărârea ce constituie titlu executoriu, reținându-se că „refuzul autorității pârâte de avizare a cererii reclamantei este unul nejustificat, întrucât cererea îndeplinește condițiile prevăzute de art. 75 din Legea nr. 192/2006, iar în susținerea acesteia au fost depuse toate înscrisurile necesare, împrejurare ce rezultă din documentația anexată cererii și comunicată instanței la data de 08 martie 2012”.

IV. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia;

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 7, 9 și art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de pârâții B. și C.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâții B. și C. împotriva sentinței civile nr. 2073 din 30 iunie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 mai 2015.