ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 419/2016

Decizia nr. 419/2016

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată inițial la Tribunalul București, secția a VI-a civilă, reclamanta SC A. SRL, a solicitat obligarea pârâtei SC B. SRL la plata sumei de 960.095,84 RON, echivalentul a 228.051,27 euro la un curs de 4,21 RON pentru un euro, reprezentând garanție de bună execuție reținută conform contractului de lucrări (contractului de antrepriză de specialitate) încheiat la data de 26 martie 2007, cu cheltuieli de judecată.

Tribunalul București, secția a VI-a civilă, prin sentința civilă nr. 4709 din 03 octombrie 2014 a admis excepția prescripției și a respins acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, ca prescrisă. Au fost respinse cererile formulate de părți referitoare la plata cheltuielilor de judecată.

Apelurile declarate de reclamanta SC A. SRL și pârâta SC B. SRL împotriva acestei sentințe au fost respinse ca nefondate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă prin decizia nr. 1014/2015 din 15 iunie 2015.

Împotriva acestei decizii reclamanta SC A. SRL a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Prin cererea depusă la data de 02 septembrie 2015 recurenta-reclamantă SC A. SRL, a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstitutionalitate a dispozițiilor art. XVIII din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul nu este admisibil.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 21 ianuarie 2016, în unanimitate, s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, părților potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 22 ianuarie 2016.

Intimata pârâtă SC B. SRL a depus punct de vedere privind raportul asupra admisibilității în principiu a recursului solicitând admiterea excepției inadmisibilității recursului și pe cale de consecință, respingerea acestuia ca inadmisibil și respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstitutionalitate invocate de recurenta-reclamantă SC A. SRL, ca inadmisibilă.

Înalta Curte, analizând cererea de sesizare a Curții Constituționale, din actele și lucrările dosarului, a constatat următoarele:

Recurenta-reclamantă SC A. SRL a învestit Înalta Curte de Casație și Justiție cu o cerere de recurs împotriva deciziei nr. 1014/2015 din 15 iunie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, decizie definitivă prin care au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de reclamanta SC A. SRL și de către pârâta B. SRL împotriva sentinței civile nr. 4709 din 03 octombrie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Recurenta-reclamantă SC A. SRL, prin cererea depusă la data de 02 septembrie 2015, a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstitutionalitate a dispozițiilor art. XVIII din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

În motivarea cererii, recurenta-reclamantă a arătat că, dispoziția legală pe care o apreciază ca fiind neconstituțională instaurează un regim juridic diferit pentru cauze al căror obiect este identic, doar prin raportare la data introducerii lor, creând în acest fel un tratament discriminatoriu din punct de vedere juridic prin suprimarea accesului la o cale de atac prevăzută de legea organică, respectiv C. proc. civ.

De asemenea, susține recurenta-reclamantă, prin majorarea pragului valoric de la care se acordă dreptul în vederea exercitării căii de atac a recursului, doar pentru o perioadă limitată de timp, se creează aceeași discriminare între titularii cererilor de chemare în judecată în funcție de data sesizării instanței de judecată.

Recurenta-reclamantă consideră că, în atare situație, titularul cererii de chemare în judecată care a inițiat acțiunea înainte de data de 31 decembrie 2015, deși obiectul cererii sale este mai mare de 500.000 RON, împrejurare care i-ar da posibilitatea legală, potrivit C. proc. civ. să declare calea de atac a recursului și, implicit să beneficieze de o judecată în această cale de atac, este pus în situația discriminatorie de a nu avea acces la acest grad de jurisdicție doar pentru că a introdus acțiunea în perioada limitată prevăzută de art. XVIII din Legea nr. 2/2013.

În consecință, apreciază că art. XVIII din Legea nr. 2/2013 încalcă dispozițiile art. 16 și 21 din Constituție, aspect ce determină solicitarea sesizării Curții Constituționale în vederea verificării compatibilității cu legea fundamentală a normele pretins a fi contradicție cu aceste dispoziții constituționale.

Prin întâmpinarea depusă la dosar la 16 octombrie 2015, referitor la cererea de sesizare a Curții Constituționale, intimata-pârâtă a solicitat respingerea cererii, apreciind că pentru a se putea formula o cerere de sesizare a Curții Constituționale se impune ca respectiva cerere să fie formulată în fața instanței de judecată investită cu soluționarea în primă instanță și în apel, or, cauza de față, potrivit prevederilor art. 483 C. proc. civ. și art. XVIII din Legea nr. 2/2013, a presupus parcurgerea celor două etape procesuale, hotărârea instanței de apel nefiind susceptibilă de recurs.

Înalta Curte, față de motivele invocate și de dispozițiile aplicabile în speță, a luat în examinare condițiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale și a constatat că excepția vizează prevederile art. XVIII din Legea nr. 2/2013.

Dispozițiile legale a căror neconstituționalitate se invocă sunt în strânsă legătură cu cauza ce face obiectul Dosarului nr. x/3/2014 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție în care s-a invocat excepția inadmisibilității recursului raportat la calea de atac prevăzută pentru acțiunile al căror obiect este evaluabil în bani.

Înalta Curte constată că deși dispozițiile art. XVIII din Legea nr. 2/2013 au mai făcut obiectul sesizării Curții Constituționale, nu au fost constatate neconstituționale printr-o decizie anterioară, sens în care apreciază că se impune admiterea cererii de sesizare, invocată de recurenta-reclamantă.

În speță, excepția de neconstituționalitate vizează prevederile art. XVIII din Legea nr. 2/2013 cu privire la stabilirea condițiilor de admisibilitate a dispozițiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ.

Dispozițiile art. XVIII din Legea nr. 2/2013 prevăd că „(1) Dispozițiile art. 483 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, se aplică proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2016.

(2) În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2015 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.".

Față de cele ce preced, se apreciază că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de Legea nr. 47/1992 pentru sesizarea Curții Constituționale în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate.

În opinia Înaltei Curți, excepția invocată de recurenta-reclamantă nu este întemeiată întrucât dispozițiile legale invocate nu încalcă dreptul la un proces echitabil, nu instituie discriminări și nu contravine principiului egalității de tratament între subiectele de drept în condițiile în care Curtea Constituțională a statuat că este competența exclusivă a legiuitorului instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, soluție care reiese și din dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție.

În cauză, nu se poate vorbi de o încălcare a art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale întrucât statele nu sunt obligate să creeze căi de atac, cu excepția celui de-al doilea grad de jurisdicție în materie penală. Astfel, numai în măsura în care acestea o fac, au obligația, în temeiul art. 6 din Convenție, de a asigura respectarea exigențelor unui proces echitabil în căile de atac astfel create.

Cu privire la exercitarea căilor de atac și la concordanța legii procesule românești cu art. 6 din Convenție, care consacră dreptul persoanei la un proces echitabil, Curtea Constituțională s-a pronunțat prin decizia nr. 73 din 4 iunie 1996 statuând că, în sensul practicii europene, conceptul de „proces echitabil" nu implică în mod necesar existența mai multor grade de jurisdicție, a unor căi de atac a hotărârilor judecătorești, inclusiv exercitarea acestor căi de atac de către toate părțile din proces.

La elaborarea actualului C. proc. civ. s-au avut în vedere concepțiile moderne privind desfășurarea procesului civil, rolul și atribuțiile participanților la proces, în centrul atenției situându-se preocuparea pentru recunoașterea și clarificarea, într-un termen optim și previzibil, a drepturilor și intereselor legitime deduse judecății. Referindu-se la procedura de filtrare a recursurilor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (C.E.D.O.) a arătat că aceasta nu este incompatibilă cu art. 6 parag. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, reprezentând o limitare permisă de lege.

Limitările aduse prin procedura recursurilor nu aduc atingere dreptului părții de a se adresa justiției, în însăși substanța sa și nici nu creează tratament discriminatoriu între justițiabili.

Textele de lege criticate instituie procedura de filtrare a recursului, exclusiv la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție, reprezentând modalitatea prin care legiuitorul român a înțeles să transpună în legislația națională exigențele impuse de C.E.D.O., așa după cum rezultă din H.G. nr. 1527/2007 prin care au fost aprobate Tezele prealabile ale proiectului C. proc. civ.

Anterior exercitării căii de atac extraordinare a recursului, părțile au parcurs etapa judecății acțiunii în fața Tribunalului București, secția a VI-a civilă, și etapa judecății apelului pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, astfel încât instituirea unei anumite limitări la nivelul căii de atac a recursului în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție nu poate fi considerată ca aducând atingere dreptului părții de a se adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și intereselor sale legitime - art. 21 alin. (1) din Constituție, dreptului la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil - art. 21 alin. (3) din Constituție și nici că ar restrânge exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți - art. 53 din Constituție.

Prin instituirea unei astfel de proceduri nu se aduce atingere principiului egalității armelor în procesul civil, deoarece niciuna dintre părți nu este plasată într-o situație dezavantajoasă în raport de adversarul său. Potrivit jurisprudenței Curții Constituționale discriminarea trebuie să se bazeze pe ideea de excludere a unui drept sau beneficiu între persoane aflate în situații egale, stabilite obiectiv. În cauză, dispozițiile criticate stabilesc tratament egal între persoanele aflate în aceeași situație, determinată obiectiv, după un criteriu obiectiv și general, acela al obiectului acțiunii sau cererii.

Față de aceste considerente cererea formulată de recurenta-reclamantă SC A. SRL va fi admisă și în consecință va fi sesizată Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. XVIII din Legea nr. 2/2013.

Analizând recursul formulat Înalta Curte constată că este inadmisibil, pentru următoarele considerente:

Prezentul recurs are ca obiect o decizie, cu caracter definitiv, prin care Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a respins apelurile declarate de reclamanta SC A. SRL și pârâta SC B. SRL împotriva sentinței civile nr. 4709 din 03 octombrie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Potrivit art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON.

Cum valoarea obiectului dedus judecății este de 960.095,84 RON, echivalentul a 228.051,27 euro, la un curs de schimb de 4,21 RON/euro, rezultă că acțiunea se situează sub plafonul prevăzut de lege pentru ca hotărârea atacată să fie supusă recursului, hotărârea recurată având, în raport de art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., caracter definitiv de la pronunțare.

Conform art. 457 C. proc. civ. care reglementează legalitatea căii de atac, hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta.

Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești.

Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție arătând că mijloacele procesuale prin care a fost atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora trebuie făcută în condițiile legii.

Este știut că recunoașterea unei căii de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală ori extinderea limitelor competenței atribuite prin lege, constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac, precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SRL, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Sesizează Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstitutionalitate a dispozițiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 invocată de petenta SC A. SRL.

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva deciziei nr. 1014/2015 din 15 iunie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 februarie 2016.