ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2115/2018

Ședința publică din data de 23 mai 2018

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 18.12.2015, sub număr de dosar x/2015, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A. - Membră a Grupului C., constatarea nulității absolute a clauzelor din condițiile speciale ale contractului de credit nr. x/24.03.2008 - art. 1 alin. (2), art. 8 pct. 1, art. 9.1 teza II, art. 10.3.9 teza II, pentru încălcarea de către pârâtă a următoarelor obligații: obligațiile de informare, consultare și avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit; obligația de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice); obligația de a nu utiliza practici comerciale înșelătoare; obligația de a nu introduce clauze abuzive în contractul de credit; obligarea băncii pârâte la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării creditului, la cursul CHF - Leu din acea zi. Totodată, a solicitat și obligarea băncii la achitarea cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2584 din 25 aprilie 2016 pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. - Membră a Grupului C., ca neîntemeiată. A obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 1.462,44 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. a declarat apel, care, prin decizia nr. 1098/2017 din 19 iunie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins ca nefondat.

Invocând în drept dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., împotriva deciziei nr. 1098/2017 din 19 iunie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, reclamanta A. a declarat recurs.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 6 decembrie 2017, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Recurenta-reclamantă A. a depus punct de vedere la raportul întocmit în cauză, susținând, în esență, admisibilitatea recursului, față de considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 582 din 20 iulie 2017.

Totodată, recurenta a înțeles să invoce excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și excepția de neconvenționalitate, susținând, în esență, că prin considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017 se încalcă prevederile CEDO, motiv pentru care solicită înlăturarea acestora de la aplicare în prezenta cauză, conform art. 20 alin. (2) din Constituție.

Prin cererea înregistrată la data de 27 decembrie 2017, recurenta a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (3) și art. 126 alin. (3) din Constituția României.

Prin încheierea din 14 martie 2018 s-a acordat termen la data de 23 mai 2018, cu citarea părților, pentru discutarea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. XVIII 2 din Legea nr. 2/2013.

Prin încheierea din 23 mai 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., formulată de petenta A..

Analizând recursul formulat, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acesta este inadmisibil, pentru următoarele considerente:

Preliminar, în ceea ce privește excepția de neconvenționalitatea invocată de recurentă prin punctul de vedere la raportul întocmit în cauză, se impune precizarea faptului că aceasta nu este o veritabilă excepție, ci o apărare de fond, ce nu poate fi primită, urmând a fi înlăturată, pentru considerentele ce urmează:

Înalta Curte apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 3 C. proc. civ. și art. 20 din Constituția României pentru aplicarea cu prioritate a tratatelor și pactelor la care România este parte, cu înlăturarea legii interne de procedură. Astfel, prin norma internă care reglementează regulile de procedură după care se poate exercita calea de atac a recursului, raportat la efectele deciziilor Curții Constituționale, care declară neconstituționalitatea unui text de lege, nu se încalcă dreptul la un proces echitabil reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nici principiul nediscriminării, astfel cum este reglementat de art. 14 din Convenție.

În acord cu jurisprudența CEDO, dreptul la un proces echitabil nu poate fi exercitat decât în acord cu norma internă de procedură, cu respectarea garanțiilor procedurale, iar aceasta nu implică în mod obligatoriu dreptul de exercitare a tuturor căilor de atac. Efectul pentru viitor al deciziilor Curții Constituționale vrea tocmai să respecte un principiu al Convenției, și anume, cel al securității raporturilor juridice. Nediscriminarea presupune, de asemenea, părți în aceeași situație juridică, ceea ce nu este cazul în litigiul de față.

Art. XVIII din Legea nr. 2/2013 prevede: " (1) Dispozițiile art. 483 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, se aplică proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2016, termen care a fost prorogat până la 1 ianuarie 2019 prin O.U.G. nr. 95/2016.

(2) În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2015 (prorogat la 31 decembrie 2018), nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) - i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv.

Potrivit art. 98 alin. (1) C. proc. civ. competența se determină după valoarea obiectului cererii arătată în capătul principal de cerere, iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, pentru stabilirea valorii nu se vor avea în vedere accesoriile pretenției principale precum dobânzile, penalitățile, fructele etc.

Totodată, dispozițiile art. 99 alin. (1) teza I din C. proc. civ., prevăd următoarele:

"(1) Când reclamantul a sesizat instanța cu mai multe capete principale de cerere întemeiate pe fapte ori cauze diferite, competența se stabilește în raport cu valoarea sau, după caz, cu natura ori obiectul fiecărei pretenții în parte", iar alin. (2) din același cod stipulează că "În cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeași cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecății printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanța competentă să le soluționeze se determină ținându-se seama de acea pretenție care atrage competența unei instanțe de grad mai înalt."

Se constată că prin acțiunea promovată, reclamanta A. a precizat că valoarea capătului I al cererii de chemare în judecată este de 351.446,65 RON, reprezentând rezultatul diferenței dintre suma totală plătibilă de reclamant conform contractului de credit (principal și cost total al creditului), convertită din CHF în RON la cursul de la data introducerii cererii de chemare în judecată, șiaceeași sumă, convertită la cursul de la data semnării contractului de credit.

De asemenea, a arătat că nu este evaluabil în bani cel de-al doilea capăt de cerere, întrucât reprezintă o obligație de a face, respectiv de a pune la dispoziție un document reprezentând Anexa la contractul de credit.

Astfel, raportând datele speței la dispozițiile legale evocate se constată că este vorba de un capăt principal de cerere neevaluabil în bani, având ca obiect obligația de a face, conform art. 94 lit. h) C. proc. civ., și, prin urmare, hotărârea atacată nu este susceptibilă de recurs, și un al doilea capăt principal de cerere, având caracter patrimonial, recursul fiind inadmisibil, întrucât valoarea pretențiilor contestate în prezentul litigiu (351.446,65 RON) se află sub plafonul prevăzut de art. XVIII din Legea nr. 2/2013 pentru exercitarea căii de atac a recursului.

Prin decizia Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 582 din 20 iulie 2017, a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de D. în Dosarul nr. x/2014 și de E. și F. în Dosarul nr. x/2013 ale Curții de Apel Brașov, secția civilă, constatându-se că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. este neconstituțională.

În temeiul dispozițiilor art. 147 alin. (4) teza a II-a din Constituție, potrivit căreia:

"de la data publicării, deciziile (n.n. Curții Constituționale) sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor", decizia Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017 produce efecte "numai pentru viitor", nu și cu privire la situațiile juridice trecute sau aflate în curs de desfășurare.

Pentru procesele în curs, nesoluționate definitiv, Decizia Curții Constituționale își produce efectele numai în cauzele în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate a textului de lege respectiv, anterior pronunțării Curții Constituționale, iar excepția a fost admisă sau respinsă ca devenită inadmisibilă (a se vedea Decizia Curții Constituționale nr. 223/2012, Decizia Curții Constituționale nr. 100/1999). Curtea Constituțională a reținut că o decizie prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate are efecte și pentru trecut în mod limitat în sensul că profită doar autorilor acesteia, adică părților din cauza în care excepția a fost admisă, cât și autorilor aceleiași excepții, invocate anterior publicării deciziei în monitorul oficial, în alte cauze, excepție respinsă ca devenită inadmisibilă, întrucât un text de lege nu poate fi declarat neconstituțional de mai multe ori (Decizia Curții Constituționale nr. 866/2015).

În cauză, partea a solicitat sesizarea Curții Constituționale după ce Curtea a admis excepția de neconstituționalitate, sesizare care, conform art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, este inadmisibilă.

Trebuie făcută distincția între faptul că sesizarea Curții Constituționale de către instanța este inadmisibilă și soluția Curții Constituționale de respingere a excepției de neconstituționalitate ca devenită inadmisibilă.

Se reține că în cadrul dosarului de față, anterior declarării neconstituționalității textului, nu a fost invocată nici de părți, nici de instanță, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor legale constatate ulterior ca fiind neconstituționale prin decizia nr. 369/2017 și, în consecință, în cauză nu a fost admisă sau respinsă ca devenită inadmisibilă respectiva excepție de neconstituționalitate.

De altfel, prin deciziile sale (Decizia nr. 838/2009) Curtea Constituțională a arătat că efectul ex nunc al actelor instanței de contencios constituțional "constituie o aplicare a principiului neretroactivității, garanție fundamentală a drepturilor constituționale de natură a asigura securitatea juridică și încrederea cetățenilor în sistemul de drept, o premisă a respectării separației puterilor în stat, contribuind în acest fel la consolidarea statului de drept. Pe cale de consecință, efectele deciziei Curții nu pot viza decât actele, acțiunile, inacțiunile sau operațiunile ce urmează a se înfăptui în viitor."

Legea civilă nu retroactivează, legiuitorul optând pentru regula previziunii, potrivit căreia faza judecății, în întregul ei, este guvernată de dispozițiile legii în vigoare la momentul pornirii acesteia, respectiv la data înregistrării cererii de chemare în judecată.

Se constată că sunt aplicabile dispozițiile art. 27 C. proc. civ. potrivit cărora "Hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul."

Cum, în speță, cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul instanței de judecată la data de 18 decembrie 2015 și hotărârea recurată a fost pronunțată la 19 iunie 2017, așadar, înainte de publicarea în M. Of. a Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, este aplicabilă regula potrivit căreia hotărârea recurată este supusă căilor de atac, în condițiile prevăzute de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, chiar dacă ulterior, norma care a determinat inadmisibilitatea căii de atac este înlăturată.

În contextul înregistrării cererii de chemare în judecată anterior declarării neconstituționalității sintagmei "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" din cuprinsul art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, condițiile de admisibilitate a căilor de atac sunt fixate la momentul formulării cererii de chemare în judecată, astfel încât modificarea dispozițiilor legale, survenită pe parcursul procesului, nu este de natură să le influențeze.

În consecință, decizia recurată este supusă căilor de atac prevăzute de legea în vigoare la momentul înregistrării cererii de chemare în judecată, respectiv art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, în formularea de dinainte de intervenția Curții Constituționale asupra conținutului acestei norme.

Prin urmare, hotărârea ce formează obiectul prezentului recurs are caracter definitiv de la pronunțare, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, în speță fiind operant principiul legalității căii de atac consacrat de art. 129 din Constituția României și de art. 457 C. proc. civ.

Se reține prioritatea analizării excepției inadmisibilității căii de atac, întrucât, pentru a da eficiență principiului constituțional al egalității în fața legii și autorităților, instanța este obligată a examina căile de atac cu care este sesizată, prin prisma îndeplinirii condițiilor de exercitare stabilite de legea procesuală.

Pentru rațiunile înfățișate, în condițiile în care recursul declarat în cauză nu îndeplinește condițiile de admisibilitate în principiu, la care se referă art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, în raport de prevederile art. 493 alin. (5) cu trimitere la art. 499 teza a II-a C. proc. civ., va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 1098/2017 din 19 iunie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Cu privire la solicitarea reprezentantei intimatei-pârâte B. S.A. MEMBRĂ A GRUPULUI C. de acordare a cheltuielilor de judecată, câtă vreme pârâta nu a făcut dovada pretențiilor sale, în sensul art. 452 C. proc. civ., instanța de judecată nu va putea acorda cheltuieli de judecată fără documente justificative, motiv pentru care, în lipsa înscrisurilor care să ateste faptul că s-au efectuat astfel de cheltuieli, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata-pârâtă B. S.A. MEMBRĂ A GRUPULUI C..

În acest sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care, învestită fiind cu soluționarea pretențiilor de rambursare a cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile avocaților, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care cheltuielile solicitate sunt dovedite (Cauza Croitoru contra României, Hotărârea din 9 noiembrie 2004, Cauza Iacob contra României, Hotărârea din 3 februarie 2005).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 1098/2017 din 19 iunie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata-pârâtă B. S.A. MEMBRĂ A GRUPULUI C..

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 mai 2018.