ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1536/2017

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 14 aprilie 2014 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2014, reclamanții menționați în practicaua prezentei decizii le-au chemat în judecată pe pârâtele A. - prin B. S.A, B. S.A. și C. S.A., solicitând să se constate nulitatea absolută a unor clauze din contractele de credit încheiate între părți, precum și din actele adiționale la acestea, pentru încălcarea de către Banca pârâtă a următoarelor obligații: (i) de informare, consultare și avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractelor de credit; (ii) de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice); (iii) de a nu utiliza practici comerciale înșelătoare; (iv) de a nu introduce clauze abuzive in contractele de credit. De asemenea, au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să fie obligată Banca pârâtă la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit dedus judecății, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării fiecărui credit, la cursul CHF-LEU indicat în Anexa 1 coloana K din acțiune, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1114 din 05 martie 2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins acțiunea ca neîntemeiată și i-a obligat pe fiecare dintre reclamanți către pârâta C. S.A. la plata sumei de 421,49 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată și către pârâta B. S.A. la plata sumei de 881,31 RON, cu același titlu.

Împotriva sentinței sus-menționate, reclamanții au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin încheierea din 15 iunie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2014 Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca inadmisibile cererile de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile și de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu întrebările nr. 3, 4, 6 și 7, ambele formulate de apelanții-reclamanți, ca inadmisibile.

Totodată, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. a suspendat judecata cauzei până la soluționarea de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene a cauzei C - 186/16 "Andriciuc și alții".

Împotriva acestei încheieri pârâtele au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele-pârâte au susținut că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 din același Cod, invocat ca temei de drept de către instanța de apel pentru suspendarea judecății cauzei.

În acest sens, au susținut că textul legal evocat permite instanței să suspende judecata atunci când sunt îndeplinite mai multe condiții, respectiv: să existe o judecată pe rolul unei instanțe, obiectul judecății să-l constituie un drept litigios, iar soluția ce urmează a se pronunța să atârne, în tot sau în parte, sub aspectul existenței sau inexistenței dreptului, de soluția ce se va da în acea cauza.

Referitor la cele anterior expuse, recurentele au arătat că în speță nu se regăsește niciuna dintre premisele evocate, care să justifice soluția instanței de apel în sensul suspendării judecății cauzei.

Detaliindu-și opinia privind neîndeplinirea primei condiții, cea vizând existența unei judecăți pe rolul unei instanțe, recurentele au susținut că nu poate fi suprapusă noțiunea de "judecată" din dreptul național (român) peste cea de "judecată" din dreptul Uniunii, procedura de soluționare a unei întrebări preliminare adresate Curții de Justiție a Uniunii Europene neputând fi asimilată unei "judecăți" în sensul impus de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.. Totodată, au arătat că hotărârea C.J.U.E. dată într-o asemenea cerere nu ar avea putere de lucru judecat raportat la o cauză aflată pe rolul altei instanțe decât cea care a transmis întrebarea preliminară.

Referitor la cea de-a doua condiție, au susținut că nici aceasta nu este îndeplinită în cauză, având în vedere că acțiunea înregistrată la C.J.U.E. nu are ca obiect un drept litigios, fiind unanim acceptat că procedura instituită prin actualul art. 267 TFUE (fostul art. 234 CE) este o procedură necontencioasă, ce se constituie într-o judecată, dar nu a unui drept litigios, ci asupra interpretării sau validității unui act de drept al U.E.

Nici ultima dintre condițiile impuse de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., respectiv aceea ca soluția ce urmează a se pronunța în cauza a cărei judecată se suspendă să atârne, în tot sau în parte, sub aspectul existenței sau inexistenței dreptului, de soluția ce se va da într-o altă cauză, nu a fost apreciată de recurente ca fiind îndeplinită.

În motivarea acestei concluzii, autoarele căii de atac au arătat că dezlegarea prezentului litigiu nu depinde de modalitatea în care o altă instanță soluționează o problemă de drept similară celei de față și nici de răspunsul dat de C.J.U.E. unei întrebări preliminare, procedură care vizează interpretarea dreptului U.E. și nu stabilirea existenței sau inexistenței unui drept al părților.

De asemenea, au menționat că situațiile care permit suspendarea judecății nu pot fi extinse pe cale de interpretare la alte ipoteze asemănătoare celor expres reglementate.

Circumscris motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentele au susținut că încheierea atacată nu a fost motivată efectiv, ci doar formal în ceea ce privește rezoluția de suspendare a cauzei.

Din această perspectivă, au arătat că, deși Curtea de Apel București era obligată să argumenteze că soluționarea cauzei depinde de dreptul ce face obiectul unei alte judecăți, nu a purces la o analiză în acest sens.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, autoarele, invocând teoria actului clar, și-au exprimat propria poziție față de întrebările cu care a fost sesizată C.J.U.E., arătând că, în ceea ce privește întrebările 1, 2, 5 și 8, formulate de apelanții-reclamanți în cererea de sesizare a C.J.U.E., instanța de apel putea să aprecieze ea însăși asupra aplicării dreptului U.E.

În acest sens, au evocat o serie de hotărâri ale C.J.U.E., între care Hotărârea Curții din 6 octombrie 1982 S.R.L. CILFIT și Lanificio di Gavardo SpA contra Ministerului Sănătății, dată în Cauza 283/81, Hotărârea Curții din 3 iunie 2010, dată în cauza C-484/08, hotărârea din cauza C-243/08 Pannon GSM, hotărârea din cauza C-453/10 Perenicovâ, hotărârea din cauza C-137/08 VB Penziigyi Lizing, hotărârea din cauza C-76/10 Pohotovost, hotărârea din cauza C-90/14 Banco Grupo Cajatres, hotărârea din cauza C-472/10 Nemzeti Fogyasztovedelmi Hatosâg, hotărârea din cauza C-26/13 Kâsler, hotărârea dată în cauza C-264/02, Cofinoga Merignac S.A. vs Sylvain Sachithanathan, Hotărârea Oceano Grupo Editorial și Salvat Editores și Hotărârea Freiburger Kommunalbauten, susținând că jurisprudența menționată era lămuritoare pentru instanță, nefiind necesară suspendarea judecății cauzei pentru a se pronunța C.J.U.E. în cauza C-186/16 "Andriciuc și alții"

În considerarea celor expuse, recurentele au solicitat admiterea recursului, casarea încheierii din 15 iunie 2016 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, cu consecința respingerii cererii de suspendare a judecării cauzei până la soluționarea de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene a cauzei C-186/16 "Andriciuc și alții", cu obligarea intimaților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată.

Cererea de recurs a fost comunicată la 06 octombrie 2016 intimaților-reclamanți, care la 07 noiembrie 2016 au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea ca inadmisibil a recursului față de solicitarea recurentelor de a casa încheierea atacată, cu consecința respingerii cererii de suspendare a judecății cauzei. De asemenea, au invocat nulitatea motivelor de recurs dezvoltate subsumat art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susținând că nu se încadrează în cazul de casare indicat, iar pe fondul recursului au solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentelor la 14 noiembrie 2016, iar acestea au formulat răspuns la întâmpinare, care a fost înregistrat la dosar la 28 noiembrie 2016 și comunicat intimaților-reclamanți.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, care a fost redactat și comunicat părților.

La 21 martie 2017, recurentele au depus punct de vedere la raport, solicitând soluționarea acestuia în condițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

În ședința de la 23 mai 2017, constatând că recursul nu poate fi soluționat nici potrivit art. 493 alin. (5) C. proc. civ., nici potrivit art. 493 alin. (6) C. proc. civ., completul de filtru a pronunțat, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., o încheiere de admitere în principiu a recursului, acordând termen la 24 octombrie 2017, în vederea soluționării căii de atac.

La termenul de judecată menționat, intimații-reclamanți au transmis la dosar, prin e-mail, note scrise, prin care au invocat excepția lipsei de interes în susținerea recursului raportat la decizia din 20 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16, respectiv cauza Andriciuc vs Banca Românească.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția lipsei de interes invocată de intimații-reclamanți, a cărei soluționare face de prisos examinarea cauzei sub alte aspecte, urmează să o admită în considerarea argumentelor ce succed:

Potrivit art. 32 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., orice cerere poate fi formulată și susținută numai dacă autorul acesteia justifică un interes.

Astfel, interesul este o condiție de fond pentru exercitarea acțiunii în justiție și rezidă în folosul practic pe care o parte îl urmărește prin punerea în mișcare a procedurii judiciare.

Dispozițiile art. 33 teza I C. proc. civ. impun ca interesul să fie determinat, legitim, personal, născut și actual.

Condiția interesului trebuie să se verifice nu numai în raport cu cererea de chemare în judecată, ci trebuie să existe pe tot parcursul procesului, ori de câte ori se apelează la una sau alta dintre formele procedurale care alcătuiesc conținutul acțiunii civile (cereri, excepții, exercitarea căilor de atac etc.).

Pentru a stabili dacă o parte are interes în exercitarea căii de atac, instanța trebuie să prefigureze folosul efectiv pe care aceasta l-ar obține în ipoteza admiterii formei procedurale exercitate.

Cerința interesului de a fi actual trebuie îndeplinită pe tot parcursul procesului, iar nu numai la momentul introducerii acțiunii, întrucât prin hotărârea sa instanța de judecată este chemată să se pronunțe în concret cu privire la valorificarea unui drept, iar nu asupra unor aspecte teoretice.

În speță, prin încheierea atacată s-a dispus suspendarea judecării apelului formulat de reclamanți în contradictoriu cu intimatele-pârâte A. prin B. S.A, B. S.A. și C. S.A. până la soluționarea de către Curtea de justiție a Uniunii Europene a cauzei C-186/16.

Constatând că la 20 septembrie 2017 instanța europeană s-a pronunțat în cauza mai sus indicată, până la a cărei soluționare a fost suspendată judecata apelului, instanța supremă impune concluzia că la acest moment motivul suspendării nu mai subzistă, cauza putând fi repusă pe rol.

Prin urmare, efectele încheierii atacate s-au produs până la 20 septembrie 2017, când Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat cu privire la cauza C-186/16, iar de la data menționată cauza de suspendare a încetat, judecata apelului putând fi continuată.

Raportat la cele anterior expuse, se reține că demersul procesual, constând în exercitarea căii extraordinare de atac a recursului, inițial justificată, a rămas fără finalitate practică din punct de vedere juridic, respectiv a devenit lipsită de interes, soluția consacrată jurisprudențial în atare situații fiind aceea a respingerii acțiunii/căii de atac ca rămasă fără interes.

Având în vedere că încheierea recurată și-a produs efectele până la soluționarea cauzei C-186/16, instanța supremă apreciază că analiza legalității motivelor de recurs nu mai este de natură să aducă un folos practic recurentelor, argument în considerarea căruia nu le va mai lua în analiză, urmând a respinge recursul conform argumentelor expuse în precedent.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca rămas fără interes recursul declarat de recurentele-pârâte A. prin B. S.A, B. S.A. și C. S.A. împotriva încheierii din 15 iunie 2016, pronunțată Curtea de Apel București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2014.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 octombrie 2017.