ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1157/2016

HOTĂRÂRE

24.05.2016

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2016
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1157/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 1157/2016

Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la 28 iulie 2015, reclamanta A. a solicitat instanței - în contradictoriu cu Ministerul Justiției și Curtea de Apel București - să oblige pârâții la plata sumelor reprezentând compensarea chiriei începând cu data de 1 ianuarie 2015 și până la încetarea îndeplinirii condițiilor de acordare, precum și la plata dobânzii legale aferente, de la data scadenței și până la plata efectivă.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că deși îndeplinește condițiile cumulative cerute de art. 23 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006, pârâții refuză să-i acorde drepturile cuvenite, fiind deci ținuți să acopere și prejudiciul cauzat pentru lipsa de folosință a sumelor de bani.

Astfel, se arată, reclamanta are funcția de judecător la Curtea de Apel București și deși nu are în proprietate o locuință în municipiul București, locul unde își desfășoară activitatea, nu i s-a acordat o locuință de serviciu, ocupând un apartament închiriat, pentru care a beneficiat, până la data de 31 decembrie 2014, de compensarea chiriei.

Ulterior, motivat de dobândirea de către reclamantă a unei locuințe proprietate personală, începând cu ianuarie 2015, pârâții nu au mai plătit sumele corespunzătoare dreptului de compensare a chiriei și nici nu i-au trimis vreo înștiințare oficială privind sistarea acestor plăți, ignorând faptul că spațiul dobândit nu poate fi locuit în mod normal, întrucât construcția nu este definitivată.

Astfel, se arată, imobilul nu este racordat la gaze, nu are instalație electrică funcțională, nu are instalații sanitare la baie și bucătărie și nici finisajele interioare, neputând satisface cerințele de locuit ale unei persoane.

Investit în primă instanță, Tribunalul Argeș, secția pentru conflicte de muncă și asigurări sociale, prin sentința nr. 2245 din 2 noiembrie 2015 a admis excepția necompetenței sale teritoriale și în consecință a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, reținând că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 127 C. proc. civ., prevederi speciale și derogatorii, de strictă interpretare, care reglementează expres doar situația în care cererea este de competența instanței la care își desfășoară activitatea judecătorul ce are calitatea de reclamant, situație ce nu se regăsește în speță.

La rândul său, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, s-a declarat necompetent teritorial să soluționeze cauza de față, prin sentința civilă nr. 950 din 28 ianuarie 2016, declinându-și competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeș.

Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut că noțiunea de „instanță la care își desfășoară activitatea” la care face referire art. 127 alin. (1) C. proc. civ. trebuie interpretată în sens larg, cu referire la toate ciclurile procesuale ale judecății, deoarece finalitatea acestei dispoziții legale este aceea de a înlătura cazurile de bănuială legitimă care ar putea conduce la formularea unei cereri de strămutare, efectele normei extinzându-se și la instanțele de control judiciar, competente să soluționeze căile de atac prevăzute de lege.

Ca atare, se conchide, legiuitorul nu a avut în vedere doar instanța de același grad cu cea la care funcționează reclamantul, ci și posibilitatea exercitării căilor de atac, aceasta fiind rațiunea pentru care a făcut trimitere la circumscripția curții de apel în care se află instanța unde se introduce cererea.

În consecință, ivindu-se conflictul negativ de competență între două instanțe care nu se găsesc în circumscripția aceleiași curți de apel, cauza a fost înaintată, conform cu dispozițiile art. 135 (1) C. proc. civ., Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru a stabili instanța competentă.

Se constată că prima hotărâre privind declinarea competenței este cea legală, astfel că Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, în considerare argumentelor ce succed.

Potrivit dispozițiilor art. 127 alin. (1) C. proc. civ. (Legea nr. 134/2010), dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad, aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea.

Corelativ, alin. (2) al textului dispune în legătură cu situația când judecătorul are calitate procesuală pasivă iar cererea formulată împotriva sa este introdusă la instanța unde acesta își desfășoară activitatea, caz în care de asemenea, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii.

În legătură cu aplicarea textului mai sus citat, practica instanțelor nu a fost unitară, înțelesul sintagmei „instanța la care își desfășoară activitatea” fiind interpretat fie în sens strict (instanța unde efectiv își desfășoară activitatea judecătorul) fie în sens larg, cu referire la toate ciclurile procesuale ale judecății, calitatea de judecător a reclamantului atrăgând, în opinia acestor instanțe, aplicabilitatea dispozițiilor art. 127 alin. (1) C. proc. civ., indiferent de instanța la care funcționează cel în cauză, în măsura în care această instanță aparține circumscripției curții de apel din a cărei rază face parte și instanța căreia i-ar reveni, în mod obișnuit, competența soluționării cererii.

Chestiunea a fost tranșată de instanța supremă care, în compunerea prevăzută de art. 516 alin. (1) C. proc. civ., prin decizia nr. 7 din 16 mai 2016, dată în soluționarea sesizării de recurs în interesul legii, a statuat că sintagma „instanța la care își desfășoară activitatea” din cuprinsul art. 127 (1) C. proc. civ. trebuie interpretată restrictiv în sensul că se referă la situația în care judecătorul își desfășoară efectiv activitatea în cadrul instanței competente să se pronunțe asupra cererii de chemare în judecată, în primă instanță.

S-a reținut că interpretarea extensivă a dispozițiilor art. 127 C. proc. civ. contravine redactării restrictive a textului de lege, întrucât circumstanțiază atât persoanele care intră sub incidența normei (calitatea de reclamant a judecătorului, procurorului, asistentului judiciar, grefierului), cât și instanța vizată care nu poate fi decât prima instanță.

Tot astfel, se arată, nu poate fi anticipată exercitarea căii de atac, fiind posibil ca părțile să achieseze la hotărârea pronunțată ori aceasta să rămână definitivă prin neexercitarea căilor de atac, prevăzute de lege.

În situația particulară când reclamantul funcționează la o instanță superioară, unde pricina ajunge în calea de atac, partea interesată poate cere strămutarea cauzei pentru bănuială legitimă, art. 140 alin. (1) și (2) C. proc. civ., oferind deci „remediul procesual”.

În consecință, văzând și considerentele Deciziei nr. 558 din 16 octombrie 2014 a Curții Constituționale [dată ca urmare a analizării conformității cu legea fundamentală a prevederilor art. 142 alin. (1) teza întâi și art. 145 alin. (1) teza întâi C. proc. civ.] s-a decis că dispozițiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ. nu pot fi aplicate decât strict și limitativ, având în vedere caracterul special al normei care face trimitere în mod expres la instanța la care reclamantul își desfășoară efectiv activitatea.

Așa fiind, față de cele ce preced, în baza dispozițiilor art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., se va stabili competența judecării cauzei, în favoarea Tribunalului București.