ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 596/2017

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 596/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Decizia nr. 596/2017

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe roiul Tribunalului București, secția a IV-a

civilă, sub nr. x/3/2007 la data de 17 octombrie 2007, reclamanții A.

și B. au solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 480 și urm. C.

civ., în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, obligarea pârâtului la plata despăgubirilor reprezentând valoarea

de circulație a terenului imposibil de restituit în natură, în

suprafață de 15.000 m.p., situat în Galați, preluat abuziv de

stat.

La data de 07

februarie 2011 reclamanții au formulat cerere modificatoare a

acțiunii inițiale, solicitând introducerea în cauză în calitate

de pârâți a Municipiului Galați, Consiliului Local al Municipiului

Galați, Primăria Municipiului Galați și Primarul

Municipiului Galați.

La data de 12

septembrie 2011, reclamanții au formulat o nouă cerere modificatoare,

prin care au solicitat obligarea pârâților la plata dobânzii legale

aferente sumei de 4.200.000 euro, începând cu data de 18.12.2000 și

până la plata efectivă a debitului, precum și să se

constate că obligația de plată a sumei revine pârâților.

În motivare,

reclamanții au arătat că în anul 2000 au formulat o acțiune

în restituire în natură sau prin echivalent, privind terenul în

suprafață de 15.000 m.p., proprietatea autorilor lor, teren

naționalizat de către Statul Român, prin preluarea abuzivă,

fără titlu, teren dobândit de autoarea reclamanților C., prin

contractul de vânzare-cumpărare transcris la Tribunalul Covurlui sub nr.

252 din 29 martie 1947.

Reclamanții

au arătat că acțiunea a format obiectul Dosarului nr. x/2000 al

Judecătoriei Galați, iar în urma judecării cauzei în mai multe

cicluri procesuale, Tribunalul Galați a pronunțat sentința

civilă nr. 1213 din 29.06.2007, prin care a admis excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtului Consiliul Local Galați și

a respins acțiunea în despăgubiri ca îndreptată împotriva unei

persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, întrucât calitatea

procesuală pasivă revine Statului Român.

Au mai

precizat reclamanții că li s-a stabilit irevocabil dreptul de

proprietate asupra terenului, faptul că acesta este imposibil de restituit

în natură, precum și faptul că trebuie acordate despăgubiri

în echivalent, respectiv contravaloarea terenului.

Prin

sentința nr. 2120 din 28 noiembrie 2011, Tribunalul București,

secția a IV-a civilă, a respins excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtului Consiliul Local al

Municipiului Galați; a respins excepția autorității de

lucru judecat, invocată de pârâtul Municipiu! Galați, prin Primarul

Municipiului Galați; a admis excepția lipsei capacității

procesuale de folosință a pârâtei Primăria Municipiului

Galați și a respins primul capăt al cererii modificatoare,

formulat în contradictoriu cu această pârâtă, ca fiind introdus

împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință;

a admis excepția inadmisibilității celui de-al doilea capăt

al cererii modificatoare și a respins ca inadmisibil acest capăt de

cerere; a admis primul capăt al cererii modificatoare formulată de

reclamanții A. și B. și a obligat pârâtul Consiliul Local al

Municipiului Galați la plata către reclamanți o dobânzii legale

aferente sumei de 4.200.000 euro, începând cu data de 18.12.2000 și

până la plata efectivă și integrală a debitului principal;

a respins, ca neîntemeiat, primul capăt al cererii modificatoare formulată

de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Statul

Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, și Primarul

Municipiului Galați și a luat act că reclamanții nu

solicită cheltuieli de judecată.

Prin decizia

nr. 93/A din 12 martie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Consiliul Local Galați

împotriva sentinței mai sus menționate, pe care a schimbat-o în

parte, în sensul că a admis excepția tardivității cererilor

modificatoare, fiind desființată în parte sentința apelată

și trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe cererea

inițială formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin decizia

nr. 4893 din 30 octombrie 2013, Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția I civilă, a respins, ca nefondate, recursurile

declarate de reclamanții A., B. și de pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, împotriva deciziei anterior arătate.

Pentru a se

pronunța astfel, instanța de recurs a reținut că

excepția de tardivitate a modificării acțiunii inițiale a

fost invocată ia termenul de judecată dsn data de 30.10.2012, ce

reprezintă prima zi de înfățișare în fața

instanței de apel, de către apelantul Consiliul Local Galați, prin

înscrisul intitulat întâmpinare depus la acel termen la dosar, termen la care

și calea de atac a fost recalificată ca fiind apel.

Acest

înscris, depus în termenul prevăzut de art. 287 alin. (1) pct. 2 și

alin. (2) C. proc. civ., a fost apreciat de către instanța de apel ca

un motiv de apel asupra căruia s-a pronunțat cu prioritate, întrucât

constituia o excepție procesuală, tară a da înscrisului

eficiența juridică a unei întâmpinări, considerând, că, din

perspectiva acestui act procedural, a fost tardiv depusă la dosarul

cauzei, față de dispozițiile art. 289 alin. (2) C. proc. civ.

Prin urmare,

instanța de apel a fost legal învestită să analizeze

excepția de tardivitate a modificării acțiunii introductive de

instanță, formulată în termenul prevăzut de lege pentru

depunerea motivelor de apel, nefiind un motiv de ordine privată pe care

l-ar fi analizat din oficiu, cu încălcarea principiului

disponibilității și nici o apărare noua în apel.

Instanța

de recurs a constatat că nu poate fi reținută nici nulitatea

hotărârii pentru încălcarea principiului

contradictorialitățiî întrucât, fiind formulată ca motiv de

apel, nu se impunea dezbaterea distinctă a excepției, recurenții

intimați fiind cei care aveau obligația procesuală de a formula

apărări raportat la criticile dezvoltate în apel, iar la termenul de

judecată în fond a apelului s-au pus concluzii și asupra acestei

excepții.

Înalta Curte

a apreciat că nu se poate reține nici critica privind

nesoluționarea pe fond a apelului reclamanților, întrucât apelul

acestora viza cererea modificatoare, cerere ce a fost considerată tardiv

formulată, de către instanța de apel, fiind de prisos cercetarea

fondului.

În mod corect

instanța de apel a făcut distincție între cererile

precizatoare/întregitoare și cele modificatoare ale unei acțiuni

introductive de instanță, apreciind că o cerere modificatoare nu

se poate formula decât până la prima zi de înfățișare, în

caz contrar, partea adversă având dreptul de a se opune unei

modificări peste termen.

Prima

modificare de acțiune, din data de 07.02.2011, a privii extinderea

cadrului procesual prin introducerea în cauză de noi pârâți.

A doua

modificare de acțiune, din data de 12.09.2011, a privit înlocuirea

obiectului acțiunii, din solicitarea de plată a creanței

principale, într-o cerere de acordare de dobânzi, raportată la

creanța principală stabilită într-un litigiu distinct, început

anterior, ce s-a desfășurat paralei cu acest litigiu, timp în care

cauza pendinte a fost suspendată.

Prin urmare

nu se poate aprecia că modificarea obiectului acțiunii

reprezintă doar o reducere a câtimii pretențiilor în condițiile

în care, în fapt, această cerere este o schimbare a petitului

acțiunii, respectiv a raportului juridic obligațional dedus

judecății și a temeiului juridic aplicabil.

La data de

12.09.2011, primul termen după comunicarea cererii modificatoare din

7.02.2011, pârâții Municipiu! Galați reprezentat de Primarul

Municipiului Galați, Primarui Municipiului Galați și

Primăria Municipiului Galați se opun acestei modificări,

susținând tardivitatea acesteia.

Înalta Curte

a reținut că opoziția la modificarea acțiunii din

07.02.2011 a fost formulată la primul termen de judecată, 12.09.2013,

ce a urmat comunicării către pârâți a acestei modificări.

Efectul pe care opunerea exprimată de oricare dintre pârâți, cu

consecința admiterii excepției de tardivitate a modificării de

acțiune, îi are asupra acțiunii, profită tuturor celor

aflați în litisconsortiu procesual, întrucât nu este posibilă

divizarea raportului juridic dedus judecății în sensul că

modificarea acțiunii ar fi opozabilă numai acelor pârâți care nu

s-au opus, iar cei care și-au exprimat opoziția ar trebui să

participe la soluționarea raportului juridic litigios inițial.

Datorită

acestui efect, este lipsită de relevanță juridică

împrejurarea că excepția de tardivitate a modificării

acțiunii a fost invocată Ia fond de pârâții Municipiul

Galați, reprezentat de Primarul Municipiului Galați, Primarul

Municipiului Galați și Primăria Municipiului Galați și

ca motiv de apel de către consiliul local, singurul dintre pârâți,

căzut în pretenții, care avea interes procesual să continue

judecata cauzei prin promovarea căii de atac.

În ceea ce

privește stabilirea momentului până la care putea fi formulată o

cerere modificatoare, respectiv prima zi de înfățișare la

instanța de fond, Înalta Curte a apreciat că instanța de apel a

interpretat corect dispozițiile art. 132 și 134 C. proc. civ., atunci

când a apreciat că aceasta nu se confundă cu momentul la care

părțile pun concluzii în dezbateri și că a avut loc la

termenul la care instanța de fond a dispus suspendarea cauzei, indiferent

de temeiul juridic în baza căruia a pronunțat o astfel de

soluție de suspendare. Aceasta pentru că nici soluția de

suspendare a cauzei nu se putea dispune decât la prima zi de

înfățișare ca sancțiune procesuală aplicată

părților care, legal citate, nu s-au prezentat pentru a-și

susține punctele de vedere asupra litigiului.

Cum cererile

modificatoare au fost formulate după repunerea cauzei pe rol, învestirea

instanței cu soluționarea lor s-a făcut după epuizarea

momentului procesual definit de prima zi de înfățișare.

Recurenții

reclamanți au mai susținut că nu s-a contestat tardivitatea

celei de-a doua cereri, de modificare a obiectului acțiunii, însă

prin constatarea tardivității cererii inițiale, pârâții

introduși ulterior în cauză au pierdut calitatea de părți

în proces, la reluarea judecății cererii inițiale urmând ca

Statul Român prin Ministerul Finanțelor să își dezvolte

propriile apărări.

În ceea ce

privește motivul de recurs formulat în subsidiar în baza art. 304 pct. 9

C. proc. civ., de recurenții reclamanți, referitor la greșita

respingere ca inadmisibilă a acțiunii în constatare, față

de împrejurarea că aceasta constituie obiectul cererii modificatoare,

apreciată ca tardivă, Înalta Curte a apreciat că nu mai poate fi

analizată pe fond.

Cauza a fost

reînregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a

civilă, la data de 07.02.2014, sub nr. x/3/2007*.

Pârâtul

Statui Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a invocat excepția

lipsei calității procesuale pasive și excepția inadmisibilității

cererii în despăgubiri, raportat la decizia în interesul legii nr.

27/2011.

În etapa

rejudecării cauzei, reclamanții au formulat cerere modificatoare a

acțiunii inițiale, reiterând cererea modificatoare formulată în

data de 12.09.2011, însă în contradictoriu numai cu pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice.

În

ședința publică din data de 02 septembrie 2014, tribunalul a

invocat din oficiu și a admis excepția inadmisibilității

cererii modificatoare formulate de reclamanți în acest ciclu procesual,

apreciind că, prin reiterarea cererii modificatoare, se tinde la eludarea

dispozițiilor deciziei civile nr. 93/A din 12.03.2013, pronunțate de

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, irevocabilă

prin respingerea recursului, care a statuat asupra limitelor rejudecării

cauzei cu efect obligatoriu.

De asemenea,

în aceeași ședință de judecată, tribunalul a invocat

excepția inadmisibilității promovării cererii de chemare în

judecată în forma inițială, prin raportare la decizia Înaltei

Curți nr. 27/2011, pronunțată în recurs in interesul legii,

asupra căreia a reținut cauza în pronunțare.

Prin

sentința nr. 960 din 9 septembrie 2014, Tribunalul București,

secția a IV-a civilă, a admis excepția

inadmisibilîtății cererii de chemare în judecată și a

respins cererea privind pe reclamanții A. și B. în contradictoriu cu

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, ca

inadmisibilă.

Pentru a se

pronunța astfel, tribunalul a reținut că cererea de chemare în

judecată inițială formulată de reclamanții A. și

B., cu soluționarea căreia a fost învestit tribunalul în urma

desființării cu trimitere spre rejudecare, are ca obiect obligarea

Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata

despăgubirilor reprezentând valoarea de circulație a terenului

imposibil de restituit în natură, în suprafață de 15.000 m.p.,

situat în Galați, preluat abuziv de stat, temeiul juridic fiind

reprezentat de dreptul comun.

Tribunalul

este obligat să statueze asupra cererii de chemare în judecată în forma

sa inițială, în considerarea deciziei de trimitere, rămase

irevocabile, reclamanții nemaiavând posibilitatea reiterării

cererilor modificatoare, apreciate de instanțele de control judiciar ca

fiind tardive.

De asemenea,

și dacă ar fi existat strict ipotetic posibilitatea reiterării

cererii modificatoare formulate, ceea ce nu este cazul, s-ar fi opus

autoritatea de lucru judecat, cererea respectivă formulată în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

fiind respinsă ca neîntemeiată, iar această soluție a

rămas irevocabilă, prin respingerea apelului și a recursului

declarat de reclamanți.

Împotriva

acestei sentințe au formulat apel reclamanții, arătând că

în mod greșit Tribunalul a respins cererea de modificare a acțiunii

introductive de instanță pe motiv că tinde Ia eludarea

dispozițiilor deciziei civile nr. 93/A din 12.03.2013, care a statuat

asupra limitelor rejudecării cauzei cu efect obligatoriu.

Motivarea

instanței de fond lipsește în realitate, întrucât dacă se tinde

la eludarea unei decizii irevocabile, înseamnă că se încalcă

autoritatea de lucru judecat, or, instanța nu identifică tripla

identitate de părți, obiect și cauză care ar paraliza

acțiunea (autoritate de lucru judecat sau putere de lucru judecat).

Dacă se

pune problema efectului obligatoriu al unei decizii de anulare, acesta nu este

același cu cel al unei decizii de casare stabilit de art. 315 alin. (1) C.

proc. civ. întrucât anularea sentinței presupune rejudecarea

acțiunii, astfel că părțile au tot dreptul să modifice

acțiunea inițială după casare, în limitele primei zile de

înfățișare potrivit art. 132 și 134 C. proc. civ.

Așadar,

cum instanța de apel s-a ascuns după o sintagmă evazivă

(tinde să eludeze), lipsind motivarea autorității lucrului

judecat, sau a limitelor unei decizii de casare, rejudecarea fondului după

anularea în apel fiind o instituție distinctă rejudecării

după casare în recurs cu dezlegări obligatorii, rezultă că

excepția tendinței de a eluda este în afara legii, instanța de

fond intrând în sfera puterii legiuite, astfel că solicită

instanței de apel să trimită la rejudeeare în limitele stabilite

prin cererea inițială modificată în termen.

Reclamanții

au mai arătat că instrumentul procesual al trimiterii atrage

nulitatea pentru nemotivare a hotărârii apelate, deoarece s-a ignorat

complet pct. 2 al cererii modificatoare din 06.05.2014, aspect nemotivat

și ignorat la judecată.

Împrejurarea

că instanța a refuzat să judece un capăt de cerere

distinct, în contradictoriu cu Statul Român, definit de cererea modificatoare

din 16.05.2014 care trimitea la capetele 1 și 11 de cerere, în

contradictoriu doar cu Statul Român, privind dobânzile aferente sumei de

4.200.000 euro datorată la 18.12.2000 până la plata efectivă a

sumei, obligație în patrimoniul Statului pe baza O.G. nr. 22/2002, este

fără legătură cu legea specială reținută ca

temei de inadmisibtlitate - Legea nr. 10/2001 și excede total sferei

deciziei RIL nr. 27/2011.

Instanța

a modificat cu de la sine putere obiectul acțiunii, alterând datele

factuale și juridice cu violarea principiului disponibilității,

modificarea urmărind să evite soluționarea pe fond a

acțiunii ce avea drept temei O.G. nr. 22/2002 și art. 111 C. proc.

civ. pe calea cărora solicită, a se constata în condiții de

respectare a subsidiarității, deoarece acțiunea în realizare

lipsește, că obligația de plată este în patrimoniul

Statului Român - Ministerul de Finanțe - ordonator principal de credite -

O.G. nr. 22/2002.

Chestiunea

acțiunii în constatare, dar de această dată în contradictoriu cu

Statul Român, prin Ministerul de Finanțe, trebuia judecată pe fond,

inadmisibilitatea acțiunii în constatare având un anume specific.

Apelanții-reclamanți

au apreciat că acțiunea în constatare dedusă

judecății, pentru ca instanța să aprecieze și să

stabilească în sarcina cărei persoane cade obligația

plății sumei de bani datorată de către Consiliul Local al

Municipiului Galați, suma consfințită prin hotărâre

judecătorească irevocabilă, este admisibilă.

Apelanții-reclamanți

dețin o hotărâre judecătorească definitivă și

irevocabilă, conform căreia debitorul Consiliul Local al Municipiului

Galați, are a plăti suma de 4.200.000 euro, nr. 804 din 14 mai 2009,

în aceeași cauză stabilindu-se că Municipiul Galați nu are

calitatea de debitor în raportul obligațional de creanță dedus

judecății.

Prin

hotărârea anterioară, apelanții-reclamanți au epuizat calea

acțiunii în realizare, obținând satisfacție, respectiv obligarea

debitorului la plata sumei de 4.200.000 euro, reprezentând echivalentul

terenului proprietatea apelanților, naționalizat abuziv tară

niciun titlu, teren ce se află și astăzi în administrarea

Consiliului Local al Municipiului Galați, fiind imposibil de restituit în

natură.

Odată

epuizată calea acțiunii în realizare (care face inadmisibilă

acțiunea în constatare conform art. 111 C. proc. civ.) acțiunea în

constatare devine admisibilă, întrucât apelanții-reclamanți nu

mai pot recurge iarăși la o acțiune în realizare, conform

principiului non bis in idem, dar și pentru că exista deja o

hotărâre pronunțată cu autoritate de lucru judecat,

favorabilă creditorilor.

În lumina

art. 111 C. proc. civ., cererea în constatare poate fi primită dacă

partea nu poate cere realizarea dreptului, iar în cauza de față

partea nu mai poate cere realizarea dreptului.

În

același sens se interpretează și norma legală

aplicabilă, judecătorul neputând refuza judecarea pe motiv că

legea este neclară ori nu prevede. Legea se va interpreta teleologic în

sensul în care produce efecte și asigură accesul deplin la

justiție, acces ce include executarea silită efectivă a

oricărei hotărâri judecătorești irevocabile.

Astfel,

după ce apelanții-reclamanți au obținut satisfacție în

acțiunea în realizare, împotriva debitorului Consiliul Local al

Municipiului Galați, hotărârea judecătorească nr. 804 din

14 mai 2009 pronunțată de către Tribunalul Galați,

deși irevocabilă, nu a putut fi adusă la îndeplinire pe calea

executării silite directe deși executarea a debutat în iulie 2010

și nici astăzi, la aproape șapte ani de la începerea executării,

această hotărâre nu a putut fi executată silit.

Imposibilitatea

executării hotărârii este direct și nemijlocit legată de

prevederile Legii nr. 215/2001 și ale O.G. nr. 22/2002, astfel cum au fost

interpretate și aplicate abuziv de către instituțiile

administrației publice locale din Galați și de către

instanțele judecătorești din Galați, aplicarea legii

conducând la blocarea totală a unei executări silite, cu toate

că există o hotărâre irevocabilă.

Curtea

Europeană a arătat în hotărârile sale că Statul Român, prin

mijlocirea organelor puterii executive ori judecătorești, are

obligația pozitivă de a asigura punerea efectivă în executare a

unei hotărâri irevocabile, însă hotărârea

judecătorească ce reprezintă titlul

apelanților-reclamanți - nr. 804/2009, nu a putut și nu poate fi

executată silit, pe motiv că debitorul Consiliul Local al

Municipiului Galați nu are patrimoniu, deci nu poate fi executat silit,

celelalte componente ale administrației neavând nicio răspundere.

Cât timp

obligația de plată nu poate fi realizată pe calea

executării silite, ci numai prin fapta debitorului, care poate plăti

debitul de bună voie direct, sau alocând resursele necesare în buget

conform O.G. nr. 22/2002, această obligație este una „de a face”, ce

revine ex lege, atât Consiliului Local al Municipiului Galați, cât și

Municipiului Galați, iar în subsidiar Statului Român ca garant general al

executării hotărârilor irevocabile.

În astfel de

condiții, obligația de a face poate constitui obiectul unei

acțiuni în constatare, prin care se tinde a se stabili că, deși

debitorul este o persoană (instituție publică locală -

parte a aparatului administrativ), obligația de a face revine mai multor

persoane, recte - întregului aparat administrativ (Primarul Municipiului,

Primăria, Municipiul - U.A.T.), bugetul efectiv fiind constituit la

nivelul Unității Administrativ Teritoriale, din acest buget

aehitându-se obligațiile întregului aparat administrativ local - conform

Legii nr. 215/2001.

Instanța

de fond a reținut în mod greșit, ca neîntemeiată (folosind

noțiunea de inadmisibil) cererea în constatare, pe motiv că este

irevocabil stabilit ca debitor al acestei obligații, Consiliul Local al

Municipiului Galați, o altă persoană neputând fi obligată

la plată. Obligația de plată, conform titlului executoriu

irevocabil nr. 804 din 14 mai 2009 pronunțat de Tribunalul Galați,

revine Consiliului Local al Municipiului Galați.

Debitorul

însă, nu poate fi executat silit, direct, fiindcă, „nu are

patrimoniu”, „nu are personalitate juridică”, „nu răspunde în cadrul

unei executări silite”, etc., iar singura persoană juridică de

drept public care deține buget, este Municipiul Galați, căreia

îi revine în mod firesc, în conlucrare cu debitorul Consiliul Local al

Municipiului Galați, obligația de a prevedea suma în buget și de

a o plăti conform O.G. nr. 22/2002.

Imposibilitatea

factuală de executare a titlului, ce datează din 2010, atrage

aplicarea conceptului de pieire juridică a obiectului dispozitivului, de

aceea cererea în constatare și subsidiar în obligația de a face fiind

justificată, nici aceste aspecte nefiind motivate la fond.

Prin decizia

nr. 890/A din 16 decembrie 2016, Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins

apelul, ca nefondat.

Pentru a se

pronunța astfel, instanța de apel a reținut că în

rejudecare, în ședința publică din 06.05.2014, reclamanții

formulează o cerere modificatoare arătând că reiterează

cererea de la dosar fond - adică cererea modificatoare din data de

12.09.2011 în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.

Astfel, în

rejudecare reclamanții au formulat cererea de modificare a obiectului

cererii de chemare în judecata în raport de pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor, respectiv înlocuirea cererii în pretenții

inițială având ca obiect obligarea la prețui de piață

al imobilului imposibil de restituit în natură cu cererea de obligare la

plata dobânzilor, precum și de obligare a aceluiași pârât la plata

sumei din titlul anterior, reprezentat de hotărârea

judecătorească irevocabilă.

În caz de

casare cu trimitere instanța care urmează să rejudece trebuie

să procedeze numai în sensul și în limitele stabilite prin

hotărârea instanței superioare, pentru rest cauza intrând în puterea

lucrului judecat.

În atare

situație, în mod judicios prima instanță s-a considerat

învestită doar cu cererea inițială de chemare în judecată

așa cum s-a dispus în mod expres prin decizia instanței de apel,

menținută prin decizia instanței de recurs.

În calea de

atac s-au stabilit în mod explicit limitele rejudecării, și anume

cererea inițială formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

În condițiile

în care și în cererea din 12.09.2011 s-a solicitat obligarea Statului

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata dobânzilor aferente

și Ia plata sumei din hotărârea judecătorească

anterioară, iar instanțele de control judiciar au apreciat că

această cerere modificatoare în întregul ei, nu mai putea fi

formulată fiind încălcate prevederile art. 132 și 134 C. proc.

civ., în mod evident cererea nu mai putea fi reiterată în rejudecare.

În prezenta

cauză instanțele de control au stabilit limitele rejudecării -

cererea inițială de chemare în judecată, tranșând

irevocabil că cererilor modificatoare au fost depuse cu

depășirea momentelor procedurale în care acestea puteau fi formulate,

precum și că tardivitatea acestora este opozabilă și

pârâților care nu au invocat acest aspect, stabilind astfel momentul

procedural de la care se reia judecata.

În caz de

casare cu trimitere, instanța care urmează să rejudece trebuie

să procedeze numai în sensul și limitele stabilite prin

hotărârea instanței superioare, pentru rest cauza intrând în puterea

lucrului judecat.

Cererea

modificatoare din 06.05.2014 a fost formulată de reclamanți nu numai

cu mult după prima zi de înfățișare, dar a fost

introdusă în rejudecare, în urma casării cu trimitere ce a constatat

tardivitatea aceleiași cereri modificatoare din primul ciclu procesual,

însă în rejudecare judecata se desfășoară în limite precis

stabilite în sensul prevederilor art. 315 C. proc. civ., limite ce nu pot fi

depășite sau ignorate prin soluționarea unui alt obiect al

acțiunii apreciat ca fiind tardiv la data la care s-a soluționat

primul recurs, astfel încât în mod corect această cerere nu a fost

primită de instanță.

Prin urmare,

soluția instanței de fond de apreciere că prin reiterarea

cererii se eludează dispozițiile deciziei de casare sunt întemeiate,

fără a fi incidente dispozițiile relative la denegarea de

dreptate, criticile apelanților urmând a fi înlăturate.

Pe cale de

consecință și soluția de admitere a excepției de

inadmisibilitate a cererii de obligare a pârâtului Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, la valoarea de circulație pe

piața imobiliară a terenului imposibil de restituit în natură în

suprafață de 15.000 m.p. situat în Galați, întemeiată pe

prevederile art. 480 și urm. C. civ. este corectă.

În mod

judicios prima instanță a invocat dispozițiile obligatorii, în

baza art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., ale prevederilor deciziei nr. 27/2011,

pronunțată de Înalta Curte de Casației și Justiție în

soluționarea recursului în interesul legii, prin care s-a statuat -

„Acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru

imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru

care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005,

îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispozițiile

dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție,

sunt inadmisibile”.

Prin urmare,

constatând legalitatea soluției de respingere ca inadmisibilă a

cererii formulate în contradictoriu cu Statul Român prin care se solicită

obligarea acestuia la valoarea de circulație a imobilului imposibil de

restituit în natură, apar ca nefondate criticile din apel relative la

refuzul instanței de a soluționa fondul cererii astfel cum aceasta a

fost modificată.

Prin prisma

acestor considerente, instanța de apel nu a procedat la analizarea

criticilor vizând fondul pretențiilor din cererea modificatoare, respectiv

privind dobânzile aferente sumei de 4.200.000 euro datorată la 18.12.2000

până la plata efectivă a sumei, obligație întemeiată pe

prevederile O.G. nr. 22/2002, acestea nefacând obiectul analizei în fața

instanței de fond.

În ceea ce

privește nemotivarea sentinței, invocată în apel, instanța

a reținut că existența unei motivări corespunzătoare

se analizează prin raportare ia exigențele impuse de

dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., care impun instanței

să evidențieze motivele de fapt și de drept care i-au format

convingerea, precum și cele pentru care au fost înlăturate cererile

părților. Dând eficiență acestor criterii stabilite de

legiuitor, instanța de apel a reținut că motivarea unei

hotărâri judecătorești ridică o problemă de

conținut, relevantă fiind consistența analizei juridice și

pertinența argumentelor aduse de instanță în susținerea

soluției pronunțate și nu o chestiune de cantitate.

Pe cale de

consecință, calitatea unei motivări și implicit respectarea

exigențelor impuse de prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. nu este

determinată de volumul considerentelor, ci de valoarea juridică a

argumentelor și de corectitudinea raționamentului care a stat la baza

pronunțării soluției.

În egală

măsură trebuie avut în vedere și faptul că obligația

judecătorului de a-și motiva soluția pronunțată,

așa cum această obligație este impusă de prevederile art.

261 pct. 5 C. proc. civ., presupune necesitatea motivării punctuale a

fiecărui capăt de cerere, respectiv de dezlegarea fiecărui motiv

de critică formulat și nu de a răspunde în detaliu fiecărui

argument invocat de părți în susținerea, respectiv în combaterea

pretențiilor/criticilor cu care a fost învestită. Esențial este

că instanța de judecată să examineze și să dea un

răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept

care se pun în cauza dedusă judecății.

Făcând

aplicarea acestor aspecte teoretice Ia speța de față,

instanța de apel a reținut că sentința atacată a fost

redactată cu respectarea acestor cerințe procedurale, instanța

de fond răspunzând cererii eu care a fost învestită - în limitele

indicate în soluția dată conform cărora a fost respinsă

cererea modificatoare și admisă excepția de inadmisibilitate a

cererii inițiale.

În ceea ce

privește corectitudinea din punct de vedere juridic a argumentelor

analizate, aceasta este un aspect ce ține de legalitatea

raționamentului urmat de instanță pentru pronunțarea

soluției, chestiune distinctă de cea a nemotivării.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile arL 304 pct.

6 și 7 C. proc. civ., reclamanții A. și B., formulând

următoarele critici:

I. În mod

greșit instanța de apel a apreciat că modificarea cererii de

chemare în judecată tinde la eludarea dispozițiilor deciziei nr. 93/A

din 12.03.2013, care a statuat asupra limitelor rejudecării cauzei cu

efect obligatoriu.

Sub acest

aspect, recurenții-reclamanți arată că dacă s-ar tinde

la eludarea unei decizii irevocabile, ar însemna să fie

încălcată autoritatea de lucru judecat, însă în cauză

instanțele anterioare nu au identificat tripla identitate

(părți, obiect, cauză) ce ar paraliza acțiunea.

Efectul

obligatoriu al unei decizii în anulare nu este același cu cel al unei

decizii de casare stabilit de art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Anularea

hotărârii presupune rejudecarea acțiunii, astfel că

părțile au tot dreptul să modifice acțiunea

inițială după anulare, în limitele primei zile de

înfățișare potrivit art. 132 și 134 C. proc. civ.

II.

Instrumentul procesual al trimiterii, utilizat în cererea din 06.05.2014

atrăgea nulitatea pentru nemotivare, deoarece a fost ignorat pct. 2 al

cererii modificatoare, aspect nemotivat și ignorat atât în fond, cât

și în apel.

Ill.

lnstanțele anterioare au refuzat să judece (denegare de dreptate) un

capăt de cerere distinct, în contradictoriu cu Statul Român, definit de

cererea modificatoare din 06.05.2014 care trimitea la capetele I și II de

cerere, în contradictoriu doar cu Statul Român, privind dobânzile aferente

sumei de 4.200.000 euro datorată la 18.12.2000 până la plata efectivă

a sumei, obligație în patrimoniul statului pe baza O.G. nr. 22/2002,

fără legătură eu legea specială reținută ca

temei de inadmisibilitate, Legea nr. 10/2001 și deci excedând total sferei

deciziei în interesul legii nr. 27/2011.

Așadar

instanța a modificat cu de la sine putere obiectul acțiunii, alterând

datele factuale și juridice cu violarea principiului

disponibilității, modificarea urmărind să evite

soluționarea pe fond a acțiunii ce avea drept temei O.G. nr. 22/2002 și

art. 111 C. proc. civ., pe calea cărora se solicita a se constata, în

condiții de respectare a subsidiarității, că obligația

de plată aparține Statului Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, în calitate de ordonator principal de credite.

Acțiunea

în constatare în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, trebuia judecată pe fond, fiind admisibilă.

Recurenții-reclamanți

arată că dețin o hotărâre judecătorească

definitivă și irevocabilă conform căreia debitorul

Consiliul Local al Municipiului Galați are a plăti suma de 4.200.000

euro, în aceeași cauză, în apel, stabilindu-se că Municipiul

Galați nu are calitatea de debitor în raportul obligațional dedus

judecății.

În litigiul

respectiv s-a epuizat calea acțiunii în realizare, fiind

obținută obligarea debitorului la plata sumei de 4.200.000 euro

reprezentând echivalentul terenului proprietatea reclamanților,

naționalizat abuziv fără nici un titlu, teren ce se află

și astăzi în administrarea Consiliului Local al Municipiului

Galați, fiind imposibil de restituit în natură.

Potrivit art.

111 C. proc. civ., cererea în constatare poate fi primită dacă partea

nu poate cere realizarea dreptului, așa cum este situația în cauza de

față.

Obligația

de plată, conform titlului executoriu irevocabil reprezentat de decizia

nr. 804 din 14 mai 2009 a Tribunalului Galați, revine Consiliului Local al

Municipiului Galați. Debitorul însă nu poate fi executat silit direct

fiindcă nu are patrimoniu, nu are personalitate juridică, nu

răspunde în cadrul unei execuiări silite. Singura persoană de

drept public care deține buget este Municipiul Galați, căreia îi

revine în mod firesc, în conlucrare cu debitorul Consiliul Local al

Municipiului Galați, obligația de a prevedea suma în buget și de

a o plăti conform O.G. nr. 22/2002. Cum toate aceste persoane se sustrag

de la plată în diverse modalități, pentru ca dreptul

recurenților-reclamanți să fie unul efectiv trebuie ca

instanța să constate că obligația de a face poate fi

executată direct asupra bugetului Municipiului Galați.

IV.

Imposibilitatea factuală de executare a titlului, ce datează din

2010, atrage aplicarea conceptului de pieire juridică a obiectului

dispozitivului, de aceea cererea în constatare și subsidiar obligația

de a face sunt justificate, nici aceste aspecte nefiind motivate la fond.

Analizând

cauza, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art.

3021 lit. a) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă

motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și

dezvoltarea lor, sau după caz, mențiunea că motivele vor fi

depuse printr-un memoriu separat.

Recursul se

motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăși cererea

de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind

evidențiate limitativ de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar art. 306

alin. (1) din același cod prevede că recursul este nul dacă nu a

fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la

alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.

Din economia

textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca

recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege,

ci este necesar ca criticile formulate să se circumscrie motivelor de

nelegalitate expres și limitativ reglementate.

În

consecință, în măsura în care recursul nu este motivat ori

atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în

dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., calea de atac va fi

lovită de nulitate.

În

speță, se constată că se regăsește situația

în care recursul declarat nu a fost motivat întrucât, deși formal au fost

indicate dispozițiile art. 304 pct. 6 și 7 C. proc. civ., iar

motivarea recursului se întinde pe șase pagini. În cuprinsul acesteia nu

se fac referiri la soluția respingerii apelului și nu sunt relevate

aspecte de nelegalitate a deciziei atacate prin raportare la dezlegările

date cauzei de instanța de apel, recurenții rezumându-se să

redea în totalitate crificile formulate împotriva hotărârii de primă

instanță referitoare la următoarele aspecte: în mod greșit

s-a apreciat că modificarea cererii de chemare în judecată tinde la

eludarea dispozițiilor deciziei nr. 93/A din 12.03.2013, care a statuat

asupra limitelor rejudecării cauzei eu efect obligatoriu; instrumentul

procesual al trimiterii, utilizat în cererea din 06.05.2014 atrăgea

nulitatea pentru nemotivare, deoarece a fost ignorat pct. 2 al cererii

modificatoare; instanța a refuzat să judece (denegare de dreptate) un

capăt de cerere distinct, în contradictoriu cu Statul Român, definit de

cererea modificatoare din 06.05.2014 care trimitea la capetele I și II de

cerere, În contradictoriu doar cu Statul Român, privind dobânzile aferente

sumei de 4.200.000 euro datorată la 18.12.2000 până la plata

efectivă a sumei, obligație în patrimoniul statului pe baza O.G. nr.

22/2002, fără legătură cu legea specială

reținută ca temei de inadmisibilitate, Legea nr. 10/2001 și deci

excedând total sferei deciziei în interesul legii nr. 27/2011; instanța a

modificat cu de la sine putere obiectul acțiunii, alterând datele factuale

și juridice cu violarea principiului disponibilității,

modificarea urmărind să evite soluționarea pe fond a

acțiunii ce avea drept temei O.G. nr. 22/2002 și art. 111 C. proc.

civ., pe calea cărora se solicita a se constata, în condiții de

respectare a subsidiarității, că obligația de plată

aparține Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în

calitate de ordonator principal de credite; că singura persoană de

drept public care deține buget este Municipiul Galați, căreia îi

revine în mod firesc, în conlucrare cu debitorul Consiliul Local al

Municipiului Galați, obligația de a prevedea suma în buget și de

a o plăti conform O.G. nr. 22/2002, iar cum toate aceste persoane se

sustrag de la plată în diverse modalități, pentru ca dreptul

recurenților-reclamanți să fie unul efectiv trebuie ca instanța

să constate că obligația de a face poate fi executată

direct asupra bugetului Municipiului Galați; imposibilitatea factuală

de executare a titlului, ce datează din 2010, atrage aplicarea conceptului

de pieire juridică a obiectului dispozitivului, de aceea cererea în

constatare și subsidiar obligația de a face sunt justificate, nici

aceste aspecte nefiind motivate la fond.

Or, prin

decizia atacată s-a răspuns deja în mod amplu și complet tuturor

acestor critici, potrivit considerentelor pe larg dezvoltate pe care

instanța de apel le-a expus în conturarea soluției adoptate.

Printr-o

simplă lectură comparativă, se poate constata că prezentele

motive de recurs reprezintă o preluare identică, integrală, a

motivelor de apel asupra cărora instanța legal învestită s-a

pronunțat deja, dându-le o dezlegare prin decizia supusă controlului

în recurs, nemaifiind posibilă reanalizarea lor de către

instanța de recurs, însă de data aceasta sub titulatura (doar) a unor

pretinse critici de recurs.

Se

constată, în aceste context, că recurenții-reclamanți nu

arată în ce modalitate decizia instanței de apel nu este

conformă legii și nu se raportează la considerentele acesteia,

ci preiau ad literam critici formulate în faza procesuală anterioară,

asupra cărora controlul judiciar a fost exercitat.

Recursul este

o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii

judiciare a instanței competente controlul conformității

hotărârii atacate cu regulile de drept, iar când criticile formulate nu se

raportează punctual la conținutul deciziei supusă acestei

căi extraordinare de atac, ci la cel al sentinței

pronunțată de prima instanță, intervine sancțiunea

nulității recursului întrucât acestea sunt străine problemelor

rezolvate prin hotărârea instanței de apel.

Prin urmare,

fără să combată în vreun fel argumentele ori

raționamentul instanței de apel dezvoltate în combaterea criticilor

identic redate și în recurs, ci mărginindu-se la reluarea

fiecărui paragraf al motivelor de apel, nu se poate aprecia că

recurenții s-au supus în mod real exigenței de motivare a recursului

lor prin raportare la soluția adoptată în cauză în calea de atac

a apelului și la dispozițiile art. 304 C. proc. civ., dovedindu-se

că aceștia au nesocotit existența judecății anterioare

și natura căii de atac a recursului.

Aceasta

întrucât în calea de atac extraordinară a recursului nu are loc o

devoluare a fondului cauzei, ci obiectul exclusiv al judecății îl

constituie legalitatea hotărârii pronunțate în apel.

Pentru

considerentele arătate, având în vedere și că în speță

nu sunt date motive de ordine publică, Înalta Curte urmează a

constata, în conformitate cu art. 306 alin. (1) C. proc. civ., că recursul

dedus judecății este lovit de nulitate.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Constată

nul recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr.

890/A din 16 decembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a

Ill-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 29 martie 2017.