A DOUA SECȚIUNE DE Cerere nr. 22470/04 prezentată de ȘEME GEZER împotriva Turciei Cererea nr. 22474/0 prezentată de Kadri GÜVENç împotriva Turciei Cererea nr. 22483/04 prezentată de Esma DO 368/AN împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care a avut loc la 17 iunie 2008 într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, președinta Antonella Mularoni, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Ișil Karakaș, judecători, și de Sally Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererile sus-menționate introduse la 2 iunie 2004, Având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din Convenție și d Șemsi Gezer, domnul Kadri Güvenç și domnul Esma Dobaan sunt cetățeni turci, născuți în 1954, 1968 și, respectiv, 1952, rezidenți în Istanbul.
Ei sunt reprezentați în fața Curții de către domnul Yalmaz, avocată la Istanbul. Guvernul turc (atît) este reprezentat de agentul său. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamanții sunt membri ai Comitetului director al asociației La 29 noiembrie 2000, pentru a sprijini greva foamei inițiată de deținuți pentru a protesta împotriva transferului lor în închisori de tip F, care a avut loc la momentul respectiv, Comitetul director al asociației a decis că, începând cu 1 decembrie 2000, membrii săi urmau să inițieze la rândul lor o grevă a foametei pentru o perioadă nedeterminată. La 2 decembrie 2000, asociația a distribuit un tract al cărui titlu era intitulat Grevele foamei continuă!
Ei vor muri... Vom muri... ca și copiii noștri, ca și rudele noastre, și noi ne vom supune corpurilor noastre foamei ( 2908, tribunalul i-a condamnat pe reclamanți la o pedeapsă cu închisoarea de șase luni, apoi i-a transformat într-o amendă penală de 547 560 000 de lire turcești pentru luarea deciziei de grevă a foamei, precum și pentru distribuirea unui pliant. La 7 iulie 2003, în memoriul lor amplificativ prezentat Curții de Casație și care se referă la echitatea procedurii și la legea privind asociațiile, reclamanții au solicitat casarea hotărârii astfel pronunțate. Prin hotărârea din 18 noiembrie 2003, Curtea de Casație a confirmat această hotărâre. Invocând articolele 6 și 7 din convenție, reclamanții se plângeau de lipsa de echitate a procedurii desfășurate în fața instanțelor naționale.
Invocând articolele 10 și 11 din convenție, reclamanții susțineau că condamnarea lor aducea atingere dreptului lor la libertatea de asociere și de întrunire. Având în vedere similitudinea cererilor cu privire la faptele și la problema de fond pe care le ridică, Curtea consideră că este necesar să li se alăture și decide să le examineze în comun. Curtea arată apoi că nu mai este necesar să se examineze mai întâi cererile formulate de solicitanți din următoarele motive. Comisia reamintește mai întâi că, printr-o decizie din 7 mai 2007, aceasta a comunicat obiecțiunile reclamanților, cum ar fi cele menționate mai sus.
La 6 septembrie 2007, guvernul a transmis grefei observațiile sale cu privire la admisibilitate și la temeinicia cererilor, care au fost adresate reprezentantului reclamanților la 19 septembrie 2007, care a fost invitat să le transmită înainte de 31 octombrie 2007. noiembrie 2007 și 16 aprilie 2008, în temeiul articolului 37 alineatul (1) litera (a) din Convenție, Curtea a atras atenția reclamanților asupra faptului că termenul care le-a fost acordat pentru prezentarea observațiilor lor a fost … Curtea a precizat că, în temeiul aceluiași articol, poate elimina o cerere din rol atunci când, ca și în speță, circumstanțele dau impresia că un reclamant nu intenionează să-și menine pledoaria. Curtea concluzionează că instanele naionale au intenia de a-și menine pledoaria în sensul articolului 37 alineatul (1) litera (a) din Convenie.
Pe de altă parte, în conformitate cu art. 37 alineatul (1) fin Prin urmare, este necesar să se pună capăt aplicării articolului 3 din Convenție și să se șteargă cauza din rol. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, hotărăște să unească cererile hotărâte. Sally Dolle Francoise Tulkens Modulul Președinte
DÉCISION Requête n o 22470/04 présentée par Șemsi GEZER contre la Turquie Requête n o 22474/0 présentée par Kadri GÜVENÇ contre la Turquie Requête n o 22483/04 présentée par Esma DOĞAN contre la Turquie La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 17 juin 2008 en une chambre composée de : Françoise Tulkens, présidente, Antonella Mularoni, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Ișıl Karakaș, juges, et de Sally Dollé, greffière de section , Vu les requêtes susmentionnées introduites le 2 juin 2004, Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérants, M me Șemsi Gezer, M. Kadri Güvenç et M me Esma Doğan sont des ressortissants turcs, nés respectivement en 1954, 1968 et 1952 et résidants à Istanbul.
Ils sont représentés devant la Cour par M e S. Yılmaz, avocate à Istanbul. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») est représenté par son agent. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Les requérants sont les membres du comité directeur de l’association « Anadolu TAYAD », l’association d’entraide d’Anatolie pour les familles des détenus et condamnés (« Anadolu Tutuklu ve Hükümlü Aileleri Yardımlașma Derneği », ci-après « l’association »). Le 29 novembre 2000, pour soutenir la grève de la faim entamée par des détenus en vue de protester contre leur transfert dans des prisons de type F, qui avait eu lieu à l’époque des faits, le comité directeur de l’association décida qu’à partir du 1 er décembre 2000, ses membres allaient entamer à leur tour une grève de la faim pour une durée indéterminée.
Le 2 décembre 2000, l’association distribua un tract dont le titre était ainsi intitulé : « Les grèves de la faim continuent ! Ils mourront... Nous mourrons... Comme nos enfants, comme nos proches, nous aussi allons soumettre nos corps à la faim (« bedenlerimizi açlığa yatırıyoruz ») ». Par un arrêt du 27 décembre 2002, sur le fondement de l’article 37 § 1 de la loi n o 2908, le tribunal condamna les requérants à une peine d’emprisonnement de six mois puis commua cette peine en une amende pénale de 547 560 000 anciennes livres turques pour avoir pris la décision de grève de la faim ainsi que pour avoir distribué un tract. Le 7 juillet 2003, dans leur mémoire ampliatif présenté devant la Cour de cassation et se référant à l’équité de la procédure et à la loi relative aux associations, les requérants demandèrent la cassation du jugement ainsi rendu.
Par un arrêt du 18 novembre 2003, la Cour de cassation confirma ce jugement. GRIEFS Invoquant les articles 6 et 7 de la Convention, les requérants se plaignaient de l’absence d’équité de la procédure menée devant les juridictions nationales. Invoquant les articles 10 et 11 de la Convention, les requérants soutenaient que leur condamnation portait atteinte à leur droit à la liberté d’association et de réunion. EN DROIT Compte tenu de la similitude des requêtes quant aux faits et au problème de fond qu’elles posent, la Cour estime nécessaire de les joindre et décide de les examiner conjointement. La Cour relève ensuite qu’il n’y a pas lieu d’examiner plus avant les requêtes introduites par les requérants pour les motifs suivants.
Elle rappelle d’abord que, par une décision du 7 mai 2007, elle a communiqué les griefs des requérants tels qu’exposés ci-dessus. Le 6 septembre 2007, le Gouvernement a transmis au greffe ses observations sur la recevabilité et le bien-fondé des requêtes. Celle-ci ont été adressées à la représentante des requérants le 19 septembre 2007, laquelle a été invitée à faire parvenir les siennes avant le 31 octobre 2007. Par deux lettres recommandées avec accusé de réception des 27 novembre 2007 et 16 avril 2008, sur le fondement de l’article 37 § 1 a) de la Convention, la Cour a attiré l’attention des requérants sur le fait que le délai qui leur était imparti pour la présentation de leurs observations était échu et qu’ils n’en avaient sollicité aucune prolongation.
Elle y a indiqué qu’aux termes de ce même article, elle pouvait rayer une requête du rôle lorsque, comme en l’espèce, les circonstances donnent à penser qu’un requérant n’entend pas maintenir sa requête. La Cour conclut que les requérants n’entendent plus maintenir leurs requêtes au sens de l’article 37 § 1 a) de la Convention. Par ailleurs, conformément à l’article 37 § 1 in fine , la Cour estime qu’aucune circonstance particulière touchant au respect des droits garantis par la Convention ou ses Protocoles n’exige la poursuite de l’examen des requêtes. En conséquence, il convient de mettre fin à l’application de l’article 29 § 3 de la Convention et de rayer l’affaire du rôle. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Décide de joindre les requêtes ; Décide de rayer les requêtes du rôle.
Sally Dollé Françoise Tulkens Greffière Présidente