ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1551/2015

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 23.04.2013, sub nr. x/42/2013, reclamantul A. a formulat, în contradictoriu cu pârâții B. și Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării, contestație împotriva Hotărârii nr. 106 din 6 martie 2013, solicitând admiterea contestației și anularea hotărârii atacate.

Soluția instanței de fond

Prin Sentința nr. 237 din 25 octombrie 2013, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantul A. împotriva Hotărârii nr. 106 din 06.03.2013, pronunțată de Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării, în contradictoriu cu pârâții B. și Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării și a anulat Hotărârea nr. 106 din 06.03.2013, pronunțată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Recursul formulat în cauză

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâta B., susținând că hotărârea atacată este nelegală și netemeinică pentru următoarele motive, respectiv argumente:

(1) hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, în sensul că instanța a ignorat principiul garantării demnității umane, a drepturilor și libertăților cetățenilor și a liberei dezvoltări a personalității umane - prevăzut de textul de lege menționat;

(2) sentința a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii, fără a se face coroborarea O.G. nr. 137/2000 cu acte normative din domeniul dreptului muncii, respectiv art. 26 din Carta Socială Europeană, art. 8 alin. (1) și ale art. 6 alin. (1) din C. muncii - texte care definesc conținutul noțiunii de "hărțuire morală" alături de art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000;

(3) sentința atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000, în sensul că instanța a reținut că petenta "nu a dovedit existența unor acțiuni denatură a fi înscrise în categoria hărțuirii" Conform textului de lege menționat "Persoana interesată va prezenta fapte pe baza cărora poate fi prezumată existența unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că nu a avut loc. o încălcare a principiului egalității de tratament".

(4) instanța de fond a ignorat prevederile art. 40 alin. (1) lit. c) C. muncii, potrivit cărora angajatorul poate da dispoziții cu caracter obligatoriu angajaților săi, sub rezerva legalității lor.

Recurenta și-a încadrat criticile formulate în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Noul C. proc. civ.

Examinarea recursului în completul filtru

Prin încheierea din 17 decembrie 2014 completul filtru a constatat, în baza raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și pe cale de consecință a declarat recursul ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) Noul C. proc. civ. și a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului de fond, precum și motivele de recurs invocate de recurentă, instanța de control judiciar constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000, "(5) Constituie hărțuire și se sancționează contravențional orice comportament pe criteriu de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, gen, orientare sexuală, apartenență la o categorie defavorizată, vârstă, handicap, statut de refugiat ori azilant sau orice alt criteriu care duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv".

În speță, instanța de fond a reținut, în mod corect, că unele din faptele de hărțuire pretinse de reclamantă nu au fost dovedite, respectiv pretinsele comentarii în presă, iar în cazul altor fapte nu s-a dovedit un criteriu din cele prevăzute de lege, respectiv apartenența politică (de exemplu pentru menționarea în fișa de pontaj, lângă numele petentei, a cuvintelor "fără activitate"). De asemenea, s-a reținut în mod corect că interzicerea scoaterii din incinta unei unități a unui bun aparținând unității, măsura aplicată tuturor angajaților, nu constituie o fapta de hărțuire.

În ceea ce privește greșita aplicare a legii, criticile recurentei sunt neîntemeiate, deoarece legalitatea hotărârii pronunțate de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării se apreciază exclusiv prin prisma dispozițiilor corespunzătoare din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, iar nu și pe baza unor acte normative de dreptul muncii, indicate în cuprinsul motivelor de recurs; acestea din urmă ar putea fi invocate doar într-un litigiu de dreptul muncii.

Referitor la greșita aplicare de către instanță a prevederilor art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000, cu privire la sarcina probei în fața Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, această critică este neîntemeiată, deoarece instanța de fond a reținut, în esență, că petenta nu a prezentat fapte concludente în baza cărora să se prezume hărțuirea în baza unui criteriu prevăzut de lege, iar prezentarea acestor fapte era în sarcina petentei potrivit textului de lege menționat.

Pentru considerentele menționate, cu referire la art. 496 alin. (1) Noul C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de B. împotriva Sentinței civile nr. 237 din 25 octombrie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 aprilie 2015.

Procesat de ED