ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1773/2017

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal instanțe sub nr. x/2013 la data de 16.12.2013, reclamantul Ministerul Justiției a solicitat în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, A., Guvernul României, Parlamentul României și Curtea de Apel Ploiești, anularea Hotărârii nr. 671 din 20.11.2013 pronunțată de Colegiul director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, înregistrată la Ministerul Justiției sub nr. x la data de 05.12.2013.

Prin sentința nr. 1235 pronunțată în data de 14 aprilie 2014, de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal: - a respins excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâta A. ca neîntemeiată; - a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul Ministerul Justiției în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, A., Guvernul României, Parlamentul României - Camera Deputaților și Curtea de Apel Ploiești și a anulat pct. 2 al Hotărârii nr. 671/20.11.2013 respectiv dispoziția inserată în dispozitivul hotărârii prin care se recomandă Ministerului de Justiție să întreprindă demersurile necesare în vederea armonizării legislației în cauză cu principiul egalității și nediscriminării în raporturile de muncă; a respins în rest acțiunea ca neîntemeiată. Motivele de casare invocate în cauză

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs: - reclamantul Ministerul Justiției, solicitând casarea în parte a sentinței pronunțate de către instanța de fond invocând în susținerea cererii de recurs motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. - pârâtul Parlamentul României - Camera Deputaților, solicitând casarea sentinței, invocând în susținerea cererii de recurs motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. - pârâta A., criticând sentința sub aspectul nelegalității soluției de anulare a punctului 2 al Hotărârii invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea recursului, reclamantul Ministerul Justiției susține, în esență, că în mod nelegal Curtea de Apel București a respins primul capăt de cerere în condițiile în care reclamanta nu este decât beneficiara unei despăgubiri acordate prin decizia nr. 4098/2013 a Curții de Apel Pitești și nu beneficiara unui drept sau a unei speranțe legitime prevăzute și protejate de lege. Așadar, sentința este lipsită de bază legală și, în plus, în contradicție cu deciziile Curții Constituționale nr. 587/2012, 594/2012 și 329/2013, care au caracter obligatoriu inclusiv în ce privește considerentele, așa cum a statuat în mod expres și Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 21/2013 pronunțată pentru soluționarea unui recurs în interesul legii.

Pârâtul Parlamentul României - Camera Deputaților critică sentința pentru greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ.. Astfel, se arată că prima instanță a aplicat pur formal principiul disponibilității fără să-l coroboreze cu celelalte principii de drept procesual civil. Consideră că instanța ar fi trebuit să ia în considerare criticile de nelegalitate a actului administrativ contestat (Hotărârea nr. 671 din 20.11.2013 a Colegiul director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării; CNCD) chiar dacă nu au fost formulate pe calea unei acțiuni directe ci doar pe cale de apărare. În al doilea rând, consideră că sentința face o greșită aplicare a efectului pozitiv al puterii de lucru judecat.

Pârâta A. susține, în esență, că în conformitate cu jurisprudența Curții Constituționale este dincolo de orice îndoială că CNCD are posibilitatea să constate existența unor discriminări în conținutul unor acte normative și să recomande autorităților competente modificarea respectivelor acte. Subliniază că CNCD nu "a obligat" ci doar "a recomandat" modificarea actelor normative pentru înlăturarea situației de discriminare. Așa fiind, susține că sentința este nelegală deoarece omite să facă această distincție. Analiza motivelor de casare

Examinând sentința recurată prin raportare la motivul de casare invocat în cauză (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), luând în considerare argumentele părților din cererile de recurs și întâmpinări, ținând cont de actele și lucrările dosarului precum și de dispozițiile legale aplicabile cauzei, Înalta Curte constată că recursurile sunt neîntemeiate pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Cu privire la recursul exercitat de reclamantul Ministerul Justiției Contrar celor pretinse de reclamant (cf. pct. 4 din prezentele considerente), Înalta Curte constată că pârâta A. este titulara unui drept, respectiv a dreptului la un salariu egal pentru muncă egală, protejat împotriva discriminării prin lege, respectiv prin O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare. Astfel, potrivit art. 1 alin. (2) din ordonanța mai sus aminitită, "Principiul egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminării sunt garantate în special în exercitarea următoarelor drepturi: (…) e) drepturile economice, sociale și culturale, în special: (i) dreptul la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu egal pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare". Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (numit în continuare CNCD) este competent să verifice dacă faptele prezentate de reclamantă constituie sau nu discriminare, în temeiul O.G. nr. 137/2000, iar instanțele de judecată sunt chemate să protejeze dreptul pretins, în temeiul art. 1 din Legea nr. 554/2004.

Referitor la pretinsa contradicție dintre sentința recurată și considerentele deciziilor Curții Constituționale nr. 587/2012, 594/2012 și 329/2013, argumentele recurentului sunt de asemenea neîntemeiate. Secvența relevantă din considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 587/2012 - decizie referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 48 alin. (1) pct. 7 și art. 30 alin. (6) din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, art. 6 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar și art. 1 alin. (5) din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice - identică în esență cu cea din cuprinsul celorlalte decizii, este următoarea: "Curtea reține că în jurisprudența sa a constatat că sporurile, premiile și alte stimulente, acordate demnitarilor și altor salariați prin acte normative, reprezintă drepturi salariale suplimentare, nu drepturi fundamentale, consacrate și garantate de Constituție. Legiuitorul este în drept să instituie anumite sporuri la indemnizațiile și salariile de bază, premii periodice și alte stimulente, pe care le poate diferenția în funcție de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula. În acest sens sunt considerentele care au stat la baza deciziilor nr. 1.601 din 9 decembrie 2010 și nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 91 din 4 februarie 2011 și în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012." (sublinierea Înaltei Curți). În consecință, din perspectiva Curții Constituționale sporul în discuție reprezintă un drept salarial suplimentar, nu un drept fundamental consacrat și garantat de Constituție. Se afirmă cu claritate că "este de competența legiuitorului eliminarea sau, din contră, acordarea drepturilor salariale suplimentare, fără ca aceasta să aibă relevanță constituțională, (…)" (sublinierea Înaltei Curți). Acesta reprezintă ratio decidendi, motivul decisiv pentru care excepția de neconstituționalitate a fost respinsă, lipsa relevanței constituționale a chestiunii. Altfel spus, din punct de vedere al prevederilor Constituției, legiuitorul are liberatea de a dispune acordarea sau nu a sporului. Este adevărat că se afirmă în cuprinsul aceleiași decizii că "abrogarea art. 48 alin. (1) pct. 7 din Legea-cadru nr. 330/2009 nu este discriminatorie și nu afectează dreptul constituțional la salariu" dar, în condițiile în care sporul nu are relevanță constituțională, afirmația nu are decât caracter de obiter dicta, iar CNCD și instanțele rămân competente să verifice existența discriminării raportat la prevederile O.G. nr. 137/2000, interpretate prin raportare la Declarația Universală a Drepturilor Omului, la pactele și la celelalte tratate la care România este parte. Acesta este și sensul deciziei nr. 5060/18.04.2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2011, care stă la baza hotărârii CNCD contestate în prezenta cauză, din care rezultă că deciziile Curții Constituționale nu pot fi interpretate în sensul înlăturării competenței CNCD și a instanțelor judecătorești de a constata existența discriminării provenite din aplicarea unor acte normative (pag. 8 din decizie). De altfel, potrivit practicii Curții Constituționale (decizia CC nr. 997/07.10.2008, citată în cuprinsul deciziei ICCJ nr. 5060/18.04.2013) "în vederea îndeplinirii rolului său de garant al respectării și aplicării principiului nediscriminării, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării este chemat să vegheze, printre altele, inclusiv asupra modului în care este respectat acest principiu în conținutul actelor normative. În acest sens, acest organ poate constata existența unor prevederi de lege discriminatorii și își poate exprima opinia în ceea ce privește armonizarea dispozițiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative cu principiul nediscriminării." În consecință, ratio decidendi din cuprinsul deciziilor Curții Constituționale este respectat de sentința recurată.

Referitor la existența discriminării Potrivit art. 1 privind "Interzicerea generală a discriminării", din Protocolul nr. 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994, "1. Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nici o discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație. 2. Nimeni nu va fi discriminat de o autoritate publică pe baza oricăruia dintre motivele menționate la paragraful 1." Așa cum bine arată CNCD în cuprinsul hotărârii contestate (Hotărârea nr. 671/20.11.2013), din chiar denumirea marginală a articolului rezultă că sunt protejate nu doar drepturile fundamentale ci toate drepturile prevăzute de lege. În consecință, sporul pentru titlul de doctor în drept este protejat de principiul interdicției generale a discriminării. Având în vedere că sporul reprezintă un drept salarial suplimentar, nu un drept fundamental consacrat și garantat de Constituție (conform deciziilor Curții Constituționale), legiuitorul are deplina liberate de a acorda sau nu sporul. Indiferent de situație, va trebui respectat principiul general al nediscriminării. Pârâtul CNCD și instanța de fond au constatat însă că principiul este încălcat deoarece, așa cum rezultă din interpretarea coroborată a art. 30 alin. (6) și art. 48 alin. (1) pct. 7 din Legea-cadru nr. 330/2009, art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2010 și art. 1 alin. (5) din Legea nr. 285/2010, pentru persoanele care au dobândit titlul de doctor anterior datei de 01.01.2010 sporul a fost introdus în salariu, pe când pentru persoanele care au dobândit titlul ulterior sporul nu a mai fost acordat deoarece dispozițiile legale care prevedeau acordarea lui au fost abrogate (interpretarea acestor dispoziții legale este necontestată în cauză). Înalta Curte confirmă această constatare deoarece acordarea sporului (prin introducerea lui în salariu) doar persoanelor care au dobândit titlul de doctor anterior datei de 01.01.2010 aduce atingere principiul salariului egal pentru muncă egală.

Cu privire la recursul pârâtului Parlamentul României - Camera Deputaților Recursul este neîntemeiat deoarece motivele de nelegalitate a unui act administrativ invocate de pârât prin întâmpinare nu pot conduce la anularea actului; în consecință, este inutil să fie luate în considerare, așa cum bine arată instanța de fond respectând într-totul principiul disponibilității părților în procesul civil. În ce privește puterea de lucru judecat, critica rămâne lipsită de relevanță în condițiile celor arătate la pct. 10 din prezentele considerente, deoarece discriminarea există independent de efectele deciziei nr. 4098/05.12.2013 a Curții de Apel Ploiești.

Recursul exercitat de pârâta A. va fi dea asemenea respins deoarece emitentul actului anulat în parte nu a exercitat recurs iar pct. 2 al Hotărârii CNCD nr. 671/20.11.2013 (anulat prin sentință) cuprinde o recomandare adresată Ministerului Justiției, lipsită de interes pentru pârâta recurentă (interesele părții sunt integral protejate prin constatarea discriminării).

Așa fiind, Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 497 C. proc. civ. (2010), va respinge recursurile declarate de reclamantul Ministerul Justiției și pârâții A. și Parlamentul României - Camera Deputaților.