ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 469/2015

Decizia nr. 469/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei;

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, sub nr. x/3/2011, reclamantul A. pentru românii de pretutindeni a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B., C. și D., să se dispună următoarele:

- obligarea pârâtei B. la plata sumei de 480.321,11 lei reprezentând venituri încasate din chirii în perioada 01 ianuarie 2008 - 15 octombrie 2009;

- obligarea pârâtului D. la plata sumei de 361.778,95 lei reprezentând venituri încasate din chirii în perioada 16 octombrie 2009 - 08 octombrie 2010;

- obligarea pârâtului C. la plata sumei de 12.462,38 lei reprezentând venituri încasate din chirii în perioada 09 octombrie 2010 - 01 ianuarie 201;

- obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În cadrul acestui litigiu, pârâtul D. a invocat excepția de nelegalitate a Ordinului E. nr. 315 din 23 martie 2011.

În motivarea excepției, reclamantul a arătat că prin ordinul menționat a fost numit în funcția de director general al A. pentru românii de pretutindeni, dl. F., numirea operând în baza art. 13 din Legea nr. 299/2007 privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni.

Un prim motiv de nelegalitate a vizat încălcarea prevederilor art. 12 alin. (4) din Legea nr. 299/2007, potrivit cărora, directorul general al Centrului este un membru al Academiei Române său o altă personalitate culturală ori științifică, numit prin ordin al șefului Cancelariei primului-ministru.

Al doilea motiv de nelegalitate s-a referit la faptul că numirea "provizorie" a directorului este de o perioada îndelungată de timp, or în instituțiile publice astfel de delegări provizorii nu pot fi făcute decât pentru o perioada de 6 luni, perioadă deja expirată.

Printr-un al treilea motiv de nelegalitate, reclamantul a susținut că prin O.U.G. nr. 17/2009, în vigoare de la data de 09 martie 2009, privind desființarea Cancelariei Primului - Ministru și stabilirea unor măsuri pentru reorganizarea aparatului de lucru al Guvernului, s-a dispus desființarea acestei structure, atribuțiile acesteia fiind preluate de către Secretariatul General al Guvernului, structură în subordinea primului ministru (art. 1 alin. (1) lit. a)).

Așadar, Secretariatul General al Guvernului sau, eventual, primul-ministru ar fi fost îndrituiți să mandateze E. în vederea numirii directorului Institutului, această numire neputând fi operată direct de către minister, cu surclasarea atribuțiilor primului-ministru.

În plus, reclamantul a mai arătat că temeiul de drept indicat generic în cuprinsul ordinului de numire - art. 13 din Legea nr. 299/2007- statuează asupra competențelor ministerului vizând acordarea de burse, cheltuieli de școlarizare, subvenții, etc., iar nu asupra competențelor de numire ale directorului A.

Prin Încheierea de ședință din 4 martie 2013, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a dispus sesizarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în vedere soluționării excepției de nelegalitate a a Ordinului E. nr. 315 din 23 martie 2011.

Prin sentința nr. 2144 din 26 iunie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția de nelegalitate, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că Ordinul E. nr. 315 din 23 martie 2011 a fost emis în temeiul art. 4 alin. (5) din H.G. nr. 100/2004 privind organizarea și funcționarea E. și a prevederilor Legii nr. 299/2007 privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Cu privire la primul motiv de nelegalitate, prima instanță a constatat că la data emiterii ordinului, alin. (4) al art. 12 din Legea nr. 299/2007 era abrogat, nemaifiind așadar în vigoare cerința referitoare la calitatea persoanei numită în această funcție.

Întrucât legalitatea unui act administrativ se analizează prin raportare la prevederile legale în vigoare la data emiterii acestuia, prima instanță a apreciat că analizarea legalității Ordinului E. nr. 315 din 23 martie 2011 se face în raport de dispozițiile Legii nr. 299/2007, republicată, în forma în vigoare la data emiterii ordinului.

Având în vedere că prin O.U.G. nr. 10/2008, art. 12 alin. (4) din Legea nr. 299/2007, în temeiul căruia contestatorul își întemeiază critica de nelegalitate, a fost abrogat, instanța a apreciat că nu se poate reține nelegalitatea ordinului sub acest aspect.

În legătură cu al doilea motiv de nelegalitate, prima instanță a constatat, pe de o parte, că în susținerea excepției de nelegalitate, contestatorul nu a indicat nicio prevedere legală potrivit căreia numirea interimară (acesta fiind termenul utilizat în cuprinsul ordinului) și nu provizorie, este limitată la o perioadă de 6 luni.

Pe de altă parte, instanța a constatat că numirea interimară a directorului institutului a fost determinată de împrejurarea că până la data acestei numiri nu fusese adoptată hotărârea de Guvern care reglementează structura organizatorică, statul de funcții și regulamentul de funcționare al Institutului, așa cum prevede expres Legea nr. 299/2007 republicată, modificată prin O.U.G. nr. 10/2008.

În aceste condiții, instanța a apreciat că numirea este justificată de art. 22 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2009 privind rectificarea bugetară pe anul 2009 și reglementarea unor măsuri financiar-fiscale, cu modificările și completările ulterioare, care prevede că „începând cu data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență se suspendă ocuparea prin concurs sau examen a posturilor vacante din autoritățile și instituțiile publice prevăzute la art. 21 ", această prevedere fiind aplicabilă la data emiterii ordinului (art. 2I din O.U.G. nr. 109/2010 privind unele măsuri financiar-bugetare), dar și în prezent (art. 9 din O.U.G. nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum și unele măsuri fiscal-bugetare coroborat cu art. 20 din Legea nr. 283/2011 privind aprobarea O.U.G. nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din O.U.G.nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar).

În ceea ce privește al treilea motiv de nelegalitate, instanța a reținut că, potrivit art. 17

1

din H.G. nr. 100/2004 „În subordinea E. funcționează A. pentru românii de pretutindeni, înființat prin Legea nr. 150/1998 privind acordarea de sprijin comunităților românești de pretutindeni, ca instituție publică cu personalitate juridical”, această intituție fiind încadrată potrivit Anexei 2, în categoria instituțiilor finanțate din venituri proprii și din subvenții de la bugetul de stat, prin E.

Pe de altă parte, prevederilor art. 13 alin. (1) din Legea nr. 299/2007, republicată, stipulează că A. pentru românii de pretutindeni este o instituție publică de interes național, cu personalitate juridică proprie, în subordinea E. și în coordonarea directă a secretarului de stat pentru românii de pretutindeni.

În condițiile în care, începând cu intrarea în vigoare a H.G. nr. 100/2004 și până în prezent, Institutul funcționează în subordinea E., intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 17/2009 la data de 09 martie 2009 - privind desființarea Cancelariei Primului - Ministru și stabilirea unor măsuri pentru reorganizarea aparâtului de lucru al Guvernului nu are nicio relevanță, referindu-se exclusiv la instituția Guvernului și la instituția Primului-ministru, fără a opera vreo modificare în ceea ce privește E. și Institutul aflat în subordinea acestui minister.

În concluzie, instanța a reținut că Ordinul E. nr. 315 din 23 martie 2011 a fost emis conform prerogativelor conferite de art. 4 alin. (5) din H.G. nr. 100/2004 privind organizarea și funcționarea E. în vigoare la data numirii în funcție directorului general al A., fără a fi necesar ca ministrul să fie mandatat în acest sens de Secretariatul General al Guvernului sau, eventual, de primul-ministru, așa cum în mod eronat a susținut contestatorul.

În ceea ce privește ultima critică a reclamantului, instanța a constatat că acesta se află într-o vădită eroare, întrucât art. 13 alin. (1) din Legea nr. 299/2007, în forma republicată, în vigoare la data emiterii ordinului are următorul conținut: „Se reorganizează A. pentru românii de pretutindeni sub forma A. pentru românii de pretutindeni, denumit în continuare Institutul, instituție publică de interes național, cu personalitate juridică proprie, în subordinea E. și în coordonarea directă a secretarului de stat pentru românii de pretutindeni. Institutul are sediul în municipiul București."

Conchizând, instanța a apreciat că art. 13 din lege a fost indicat în mod corect în preambulul ordinului contestat, dat fiind că raportul de subordonare al A. față de E. justifică numirea directorului de către ministrul afacerilor externe.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul D., în termenul legal, invocând prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În motivare, recurentul a susținut că hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii, O.U.G. nr. 10/2008 neavând nicio înrâurire asupra dispozițiilor art. 12 alin. (4) din Legea nr. 299/2007 care statuează asupra condițiilor de numire a directorului general al Institutului.

A subliniat că instanța a preluat motivarea intimatului reținând în mod greșit că O.U.G. nr. 10/2008 a abrogat dispozițiile art. 12 din Legea nr. 299/2007, în realitate actul normativ operând doar o modificare a textului de lege, prin enumerarea expresă a atribuțiilor A. și a categoriilor de venituri existente.

De asemenea, a arătat că hotărârea cuprinde motive contradictorii, în sensul în care, instanța a reținut în considerente că numirea directorului Institutului a operat în lipsa unei hotărâri de guvern care să reglementeaze structura organizatorică, a statului de funcții și a regulamentul de funcționare al Institutului, așa cum prevede expres Legea nr. 299/2007 republicată, or, nici până în momentul de față, nu există reglementat cadrul legal în baza căruia E. ar fi mandatat să numească directorul Institutului.

Prin notele scrise înregistrate la data de 13 noiembrie 2014, intimatul E. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, preluând argumentele reținute de instanța de fond.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului;

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate, a apărărilor din concluziile scrise, cât și sub toate aspectele, conform dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Recurentul - reclamant D. a recurs la mecanismul procesual reglementat în art. 4 din Legea nr. 554/2004 pentru a invoca nelegalitatea Ordinului E. nr. 315 din 23 martie 2011, prin care a fost numit în funcția de director general al A. pentru românii de pretutindeni, F., numirea operând în baza art. 13 din Legea nr. 299/2007 privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni, republicată.

Soluționând excepția de nelegalitate, curtea de apel a ajuns la concluzia că ordinul contestat a fost emis în limitele și cu respectarea prevederilor legale, în vigoare la data emiterii acestuia, concluziile redate la pct. 2 din prezenta decizie fiind împărtășite și de instanța de control judiciar.

Analizând punctual motivele de recurs, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a procedat corect verificând conformitatea Ordinului E. nr. 315 din 23 martie 2011, cu prevederile Legii nr. 299/2007 privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni, republicată, în vigoare la data emiterii ordinului contestat, sentința nefiind susceptibilă de critici prin prisma art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ce reglementează motivul de recurs referitor la interpretarea și aplicarea greșită legii.

Potrivit art. 4 din Legea nr. 554/2004, modificată, instanța de contencios administrativ învestită cu soluționarea unei excepții de nelegalitate este abilitată să verifice doar concordanța actului administrativ supus analizei cu actele normative care au forță juridică superioară, în temeiul și în executarea cărora a fost emis, ținând seama de principiul ierarhiei și forței juridice a actelor normative, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituție și de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

Cu alte cuvinte, verificarea legalității actului administrativ contestat, pe calea excepției de nelegalitate, se face prin raportare la data emiterii lui, una dintre condiții fiind aceea ca actul să fie emis în litera și spiritul legilor în vigoare la data respectivă.

În speță, prima instanță a constatat că la data emiterii Ordinului E. nr. 315 din 23 martie 2011, dispozițiile art. 12 alin. (4) din Legea nr. 299/2007, în forma invocată de recurent, nu mai erau în vigoare, fiind abrogate prin O.U.G. nr. 10/2008 privind modificarea și completarea Legii nr. 299/2007.

Prin acest act normativ, art. 12 din Legea nr. 299/2007 a fost modificat integral, iar în noua formulare nu se mai regăsesc cerințele prevăzute la alin. (4), referitoare la calitatea persoanei numite în funcția de director general, operând în acest mod o abrogare implicită.

Criticile din recurs sunt vădit nefondate, pentru că instanța nu a reținut că O.U.G. nr. 10/2008 a abrogat art. 12 din Legea nr. 299/2007, ci numai prevederile alin. (4), norma legală în temeiul căruia contestatorul și-a întemeiat critica de nelegalitate.

Înalta Curte constată că nici argumentele și susținerile recurentului-reclamant ce vizează existența unor motive contradictorii în cuprinsul hotărârii, circumscrise motivului de nelegalitate prevăzute în art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu sunt fondate.

Prin argumente expuse într-o manieră clară și coerentă, prima instanță și-a susținut soluția adoptată, ipoteza contradicției între considerente, afirmată de recurent, nefiind, în mod clar, incidentă în speță.

Este real că în considerente, în contextul analizării oportunității numirii interimare a directorului general al A.

, instanța a reținut că numirea a operat în lipsa unei hotărâri de Guvern, potrivit art. 2 din O.U.G. nr. 10/2008, însă această împrejurare nu este aptă de a demonstra contradictorialitatea hotărârii, în raport cu soluția adoptată.

Prin considerente pertinente care fac trimitere la prevederile

art. 4 alin. (5) și art 17

1

din H.G. nr. 100/2004 și art.

13 alin. (1) din Legea nr. 299/2007, republicată, instanța de fond a argumentat judicios că nu era necesar ca ministrul să fie mandatat de către

Secretariatul General al Guvernului sau, eventual, de primul-ministru,

în vederea numirii directorului general al Institutului, pentru că

O.U.G. nr. 17/2009 privind desființarea Cancelariei Primului - Ministru și stabilirea unor măsuri pentru reorganizarea aparatului de lucru al Guvernului, nu a operat nicio modificare la nivelul E. și Institutului aflat în subordinea acestuia.

Conchizând, Înalta Curte constată că prima instanță a examinat corespunzător concordanța actului administrativ atacat cu excepția de nelegalitate cu actele normative cu forță juridică superioară, în temeiul și în executarea cărora a fost emis, în acord cu principiul ierarhiei și forței juridice a actelor normative, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituție și art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ. și art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 se va respinge recursul de față ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de D. împotriva sentinței nr. 2144 din 26 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 februarie 2015.