ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1452/2015

Decizia

nr.

1452/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei;

Prin sentința civilă nr. x/2014 din 9 mai 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele B. (denumită în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, „B.”) și SC C. SRL, reținând, în esență, următoarele:

În ceea ce privește necomunicarea hotărârii în termenul prevăzut de art. 80 alin. (5) din Regulamentul de organizare și funcționare a B., aprobat prin H.G. nr. 433/2011 (denumit în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, „Regulamentul de organizare și funcționare a B.”), Curtea de apel a reținut că încălcarea acestui termen nu atrage nelegalitatea hotărârii, comunicarea constituind un aspect de procedură administrativă extrinsec și ulterior adoptării hotărârii de sancționare.

Cu referire la imposibilitatea exercitării căii de atac a apelului administrativ, Curtea de apel a constatat că, potrivit Regulamentului de organizare și funcționare al B., nu mai este reglementată această cale de atac administrativă, nemaiexistând Comisia de apel, la care continuă să se refere prevederile art. 25 alin. (2) și art. 33 din Regulamentul privind stabilirea răspunderii disciplinare a membrilor B., aprobat prin Hotărârea nr. 125/2008 a Consiliului B. (denumit în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, „Regulamentul privind stabilirea răspunderii disciplinare”). În respectarea principiului ierarhiei actelor normative și ținând seama de adoptarea ulterioară a Regulamentului de organizare și funcționare a B., singura interpretare permisă de lege în această situație de aparent conflict între norme este aceea că hotărârea B. în materie disciplinară se contestă direct la instanța competentă, potrivit art. 82 din Regulamentul de organizare și funcționare a B., iar prevederile corelative din Regulamentul privind stabilirea răspunderii disciplinare trebuie să fie considerate abrogate implicit. Prin urmare, nu a existat o îngrădire a exercitării căilor de atac legale împotriva hotărârii de sancționare.

Cât privește legalitatea și temeinicia hotărârii de sancționare disciplinară, instanța a constatat că, raportat la prevederile art. 18 din O.U.G. nr. 75/1999 coroborate cu prevederile pct. 1100 din Normele de audit intern, aprobate prin Hotărârea Consiliului B. nr. 88/2007, sunt justificate aspectele reținute în sensul că independența reclamantei, ca auditor intern, în misiunea de audit intern întreprinsă la SC D. SA la cererea SIF E. SA, în calitate de acționar majoritar la SC D. SA a fost afectată prin prisma relației pe care reclamanta o are cu SIF E. SA.

Chiar dacă, în principiu, potrivit Regulamentului de organizare și funcționare a B., nu este interzisă exercitarea activității de audit intern la societățile din cadrul aceluiași grup, în raport cu obiectivele misiunii de audit stabilite de SIF E. SA, la care reclamanta este angajată cu contract de muncă în funcția de auditor intern și care au privit analizarea relațiilor comerciale între SC D. SA și SC C. SRL, ca și analiza prețului de emisiune pe acțiune avut în vedere la majorarea capitalului social la SC D. SA, hotărâtă în Adunarea Generală Extraordinară a Acționarilor nr. 15 din 16 iulie 2010, obiective care evocă un posibil conflict de interese între acționarul majoritar și societatea auditată, aprecierea Consiliului B. în sensul afectării independenței auditorului intern este justificată. Aceasta cu atât mai mult cu cât, așa cum rezultă și din prevederile pct. 1130 din Normele de audit intern, obiectivitatea și independența auditorilor interni trebuie păstrate atât în fapt, cât și în aparență.

Chiar dacă celelalte două omisiuni în întocmirea raportului de audit și care, la rândul lor, au fost considerate a justifica aplicarea sancțiunii, respectiv inexistența capitolului referitor la recomandări, în conformitate cu anexa nr. 8 la Hotărârea B. nr. 88/2007, recomandări care să privească măsuri privind recuperarea prejudiciului constatat în baza operațiunii de vânzare a unui activ patrimonial de către SC D. SA către SC C. SRL, ca și necomunicarea către SIF E. SA a corecției aduse calculului valorii acțiunilor, constituie abateri minore care numai ele, în opinia instanței, nu ar fi justificat aplicarea unei sancțiuni disciplinare, prima constatare, care se dovedește reală, justifică aplicarea acestei sancțiuni a mustrării, cea mai ușoară dintre sancțiunile prevăzute de Regulamentul privind stabilirea răspunderii disciplinare.

A mai reținut instanța că sunt nefondate susținerile reclamantei conform cărora hotărârea nu ar descrie fapta care constituie abatere disciplinară, în condițiile în care, conform art. 72 din Regulamentul de organizare și funcționare al B., aprobat prin H.G. nr. 433/2011, constituie abatere disciplinară încălcarea prevederilor legale referitoare la independență și obiectivitate.

Împotriva sentinței civile nr. 1435 din 9 mai 2014 a Curții de Apel București, secția VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A., invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 6,7, 8 și 9 C. proc. civ. de la 1865.

Printr-o primă critică, recurenta susține că instanța de fond nu a analizat excepția nulității hotărârii atacate, pentru necomunicarea în termenele prevăzute de art. 80 alin. (5) din Regulamentul de organizare și funcționare a B. și art. 25 alin. (1) din Regulamentul privind stabilirea răspunderii disciplinare, iar hotărârea cuprinde motive contradictorii și este criticabilă atât din punctul de vedere al textelor legale aplicabile și al invocării lor trunchiate și parțiale, cât și sub aspectul examinării probelor. În acest sens, recurenta formulează următoarele critici:

- în ședința din data de 29 martie 2012, Curtea de apel a omis să analizeze aspectele invocate sub aspectul nulității hotărârii;

- deși instanța a apreciat că prevederile din Regulamentul privind stabilirea răspunderii disciplinare trebuie considerate abrogate implicit, ulterior a reținut că prima constatare a pârâtei B. în sensul afectării independenței auditorului intern justifică aplicarea sancțiunii cea mai ușoară dintre sancțiunile prevăzute de același Regulament;

- pe fondul cauzei, Curtea de apel a omis să arate motivele pe care s-a sprijinit, interpretând actul dedus judecății ori prin prisma prevederilor Regulamentului abrogat implicit, ori conform Regulamentului de organizare și funcționare a B.;

- în cazul în care Curtea de apel, pe fondul cauzei, a decis ca fiind aplicabile prevederile Regulamentului de organizare și funcționare a B., cea mai ușoară sancțiune este avertismentul și nu mustrarea.

Recurenta-reclamantă

susține că hotărârea atacată este lipsită de temei legal pentru următoarele motive:

Recurenta arată că hotărârea atacată, adoptată în ședința din 29 martie 2012, i-a fost comunicată la data de 5 iulie 2012, cu depășirea termenului prevăzut de art. 80 alin. (5) din Regulamentul de organizare și funcționare a B., nefiind comunicată nici autorului sesizării.

La dosarul cauzei nu există nicio dovadă privind încălcarea prevederilor legale referitoare la independența și obiectivitatea sa în calitate de auditor intern în sensul art. 17 alin. (2) din Regulamentul privind stabilirea răspunderii disciplinare, iar alin. (4) al aceluiași articol prevede că, dacă titularul sesizării nu depune probe în sprijinul celor afirmate, cauza se va clasa din lipsă de probe. Arată recurenta că autoarea sesizării reclamației, SC C. SRL nu a formulat întâmpinare și nici nu a înfățișat probe în sensul susținerii reclamației.

Recurenta arată că, la SC D. SA Slatina, a efectuat lucrări de audit intern, această activitate fiind externalizată, conform art. 3 alin. (2) din Hotărârea B. nr. 88/2007 pentru aprobarea normelor de audit intern, iar, conform prevederilor Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, prin Hotărâri ale consiliului de administrație al SC D. SA, în baza selecției de oferte, a fost numită auditor intern, pentru mandate cu durata de câte un an. Recurenta invocă prevederile art. 153

15

și art. 163 alin. (5) din Legea nr. 31/1990 și susține că, în conformitate cu prevederile legale aplicabile și ale Codului etic al auditorilor interni, nu există interdicții în ceea ce privește îndeplinirea atribuțiilor de auditor intern la o entitate afiliată acesteia.

Misiunea de audit intern a

fost solicitată de acționarul majoritar al SC D. SA, respectiv SIF E. SA Craiova, în temeiul art. 164

1

alin. (3) din Legea nr. 31/1990, SIF E. SA exercitând un drept legal al său, iar în ceea ce privește aparența unui posibil conflict de interese între acționarul majoritar și societatea auditată, acesta ar fi putut apărea numai în situația ipotetică în care acționarul majoritar ar fi cumpărat acel activ subevaluat de la societatea auditată.

Recurenta susține că era obligată să verifice faptele reclamate conform articolelor menționate anterior, arată că a întocmit un proiect de Raport de audit intern, pe care l-a transmis conducerii SC D. SA prin e-mail, iar conducerea societății nu a formulat nicio opinie referitoare la constatările din raportul de audit, astfel că întâlnirea finală nu avea obiect, neexistând contestații din partea conducerii societății. Sub acest aspect, recurenta arată că nici nu puteau exista contestații întrucât deținea probe (înscrisuri) din care rezulta clar că, în perioada mandatului directorului general al SC D. SA a fost vândut un activ subevaluat către SC C. SRL, asociați ai acestei societăți fiind fiii fratelui său. În consecință, a fost întocmit raportul de audit intern, care a fost transmis societății și înregistrat la SC D. SA sub nr. 355 din 04 mai 2011, care a fost analizat și discutat în adunarea Generală a Acționarilor din 24 iunie 2011, măsurile fiind de competența acesteia. În urma raportului întocmit, Adunarea Generală Ordinară a Acționarilor a SC D. SA, prin Hotărârea nr. 3 din 18 aprilie 2012, a aprobat inițierea acțiunii în răspundere a directorului general al societății pentru prejudiciul creat prin vânzarea activului. Prin sentința nr. 727 din 29 octombrie 2013 a Tribunalului Olt, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a obligat pe fostul director general al SC D. SA la plata către societate a sumei de 99.387,33 lei, reprezentând valoarea prejudiciului cauzat prin vânzarea activului, și suma de 24.154,4 lei, dobânda legală, calculata de la data de 28 noiembrie 2008 (data vânzării activului) și până la 13 martie 2012 și cheltuieli de judecată, soluție menținută și de instanța de apel, ceea ce dovedește corectitudinea opiniei exprimate prin raportul de audit.

Recurenta invocă faptul că instanța a ignorat faptul că operațiunile verificate au fost realizate între SC D. SA Slatina și acționarul care a reclamat auditorul intern la B., situație în care, lucrarea de audit nefiindu-i favorabilă, acest acționar era interesat să prezinte situația astfel încât să fie avantajat prin obținerea sancționării auditorului. Mai arată recurenta că decizia de sancționare a fost utilizată de petent în cadrul altor litigii, în scopul dovedirii și susținerii unor plângeri penale împotriva persoanelor cu care se afla în conflict în cadrul SC D. SA Slatina, dar și pentru a determina transferarea responsabilității pentru prejudiciile aduse societății în sarcina altor persoane. În continuare, recurenta expune argumente în susținerea veridicității și legalității raportului de audit în ceea ce privește operațiunea susmenționată.

Hotărârea atacată este criticată și sub aspectul faptului că instanța în mod eronat a reținut că sancționarea cu „mustrare” prin actul contestat s-a făcut conform Regulamentului privind stabilirea răspunderi disciplinare a membrilor B., deși sancțiunea a fost aplicată în conformitate cu art. 73 alin. (1) lit. a) din Regulamentul de organizare și funcționare a B.

În ceea ce privește independența și obiectivitatea, recurenta invocă dispozițiile art. 72 din Regulamentul de organizare și funcționare a B., standardele 1100, 1110, 1120, 1130 și 2060 din anexa nr. 1 la Hotărârea B. nr. 88/2007 și prevederile art. 153

15

și art. 164

1

din Legea nr. 31/1990 și susține că în mod eronat pârâta B. a reținut faptul că există o stare conflictuală între SIF E. SA și SC D. SA mai arată recurenta că starea conflictuală exista la nivelul acționarilor SC D. SA și anume, pe de o parte, SIF E. SA (acționar majoritar), iar, pe de altă parte, SC C. SRL și S.C. „Clinica de Recuperare” S.A., printre care se regăsește și semnatarul sesizării G. Conflictul nu punea în niciun fel în discuție interese contrare între SIF E. SA și SC D. SA.

În Codul etic al auditorilor interni nu există interdicții în ceea ce privește îndeplinirea atribuțiilor de auditor intern în același timp la două entități afiliate.

În situația concret analizată, cele două entități la care a efectuat în condițiile legii auditul intern, nu au același obiect de activitate și nici unul concurent, nu au interese contrare și, în realizarea lucrării de audit intern, nu s-a prejudiciat în niciun fel vreuna dintre societăți și nu au fost folosite informații de la o entitate împotriva celeilalte entități.

Având în vedere aspectele prezentate, recurenta susține că a acționat în interesul entității, dar și al acționarilor, întrucât, în urma raportului întocmit, Adunarea Generală a Organizației Administrative a SC D. SA, prin Hotărârea nr. 3 din 18 aprilie 2012, a aprobat conform art. 155 din Legea nr. 31/1990, inițierea acțiunii in răspundere a fostului director general al SC D. SA.

Atâta timp cât art. 3 din Normele de audit intern, aprobate prin Hotărârea B. nr. 88/2007, lasă la opțiunea entității organizarea activității de audit intern într-un compartiment distinct în structura organizatorică a entității economice sau externalizarea acestei activități, recurenta susține că nu se poate pune problema lipsei de obiectivitate și independență a auditorului în cazul desfășurării acestei activități pe baze contractuale (externalizată).

II. Considerentele Înaltei Curți;

Examinând cauza prin prisma criticilor formulate, în raport cu prevederile art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând anularea Hotărârii nr. 1/DIS/2012 adoptată în ședința din data de 29 martie 2012 a B., prin care Consiliul B. a hotărât sancționarea sa cu mustrare, conform art. 73 alin. (1) lit. a) din Regulamentul de organizare și funcționare a B., reținându-se, în esență, următoarele:

- la 29 martie 2011, SIF E. SA, în calitate de acționar majoritar al SC D. SA a solicitat atât auditorului intern A., cât și auditorului financiar extern SC F. SRL întocmirea unui raport de audit din care să rezulte: (i) organele de conducere și control ale SC D. SA în perioada 2007-2010: durata mandatelor, modalitatea de numire etc; (ii) cum și cine a stabilit prețul de emisiune pe acțiune de 5,93 lei/acțiune, avut în vedere la majorarea capitalului hotărâtă în Adunarea Generală Executivă a Acționarilor din 15-16 iulie 2010; (iii) situația lucrărilor de reparații, modernizări, hidroizolații la spațiile închiriate în perioada 2009-2010 (…), persoane semnatare din partea SC D. SA și societății prestatoare, eventuale conflicte de interese ale persoanelor din firmele prestatoare cu persoane din conducerea SC D. SA, analiza devizelor, verificarea pe teren a lucrărilor efectuate, opinia cu privire la eventuale prejudicii; (iv) eventuale relații comerciale între SC D. SA și SC C. SRL și eventualele relații comerciale între SC D. SA Slatina și persoane implicate în perioada 2007-2010;

- la data de 25 aprilie 2011, A. a întocmit Raportul de audit intern., care a fost înregistrat la SIF E. SA;

- din verificările efectuate de Departamentul de etică, conduită profesională și investigații, a rezultat că, în calitate de auditor intern la SIF E. SA, A. avea, la data efectuării inspecției, 12 clienți, dintre care, la 4 clienți de audit, SIF E. SA deținea acțiuni, procentul fiind de 51,99% la SC D. SA;

- în raport cu pct. 1100 din Normele de audit aprobate prin Hotărârea Consiliului B. nr. 88/2007, auditorul intern a realizat misiunea suplimentară de audit la cererea angajatorului său, SIF E. SA, pentru activitatea SC D. SA, unde prestează servicii de audit intern externalizat, existând o amenințare la adresa independenței în realizarea misiunii suplimentare la SC D. SA, prin prisma existenței relației directe cu SIF E. SA, acționarul majoritar al SC D. SA;

- raportul de audit întocmit la SC D. SA este incomplet, întrucât nu conține recomandări în sensul propunerii de măsuri în legătură cu constatarea prejudiciului de 310.044 lei, deși, conform

Normelor de audit aprobate prin Hotărârea Consiliului B. nr. 88/2007, raportul trebuie să conțină și un capitol distinct referitor la „Constatările și recomandările auditorului”;

- auditorul intern nu a comunicat către SIF E. SA nota de corecție referitoare la numărul de acțiuni luat în considerare la determinarea valorii nominale a acțiunilor, deși îi revenea această obligație conform pct. 2421 din Normele de audit aprobate prin Hotărârea Consiliului B. nr. 88/2007;

- în raport cu prevederile pct. 2130 și pct. 2440.C2 din Normele de audit aprobate prin Hotărârea Consiliului B. nr. 88/2007, auditorul intern trebuia să identifice aspectele referitoare la tranzacția efectuată în anul 2008 între SC D. SA și SC C. SRL, constând în vinderea unui teren mai mare decât cel evaluat, să evalueze la acel moment, ca urmare a atribuțiilor sale, existența sau inexistența unui prejudiciu și să facă recomandări atât conducerii executive, auditorului extern și Consiliului B.

Prin cererea de recurs, deși invocă motivele prevăzute de art. 304 pct. 6,7, 8 și 9 din C. proc. civ. de la 1865, recurenta formulează doar critici care se circumscriu motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865.

Răspunzând punctual criticilor recurentei, Înalta Curte constată că nu pot fi primite susținerile în sensul că instanța de fond nu a analizat excepția nulității actului atacat, pentru necomunicarea în termenele prevăzute de art. 80 alin. (5) din Regulamentul de organizare și funcționare a B. și art. 25 alin. (1) din Regulamentul privind stabilirea răspunderii disciplinare. Sub acest aspect, Înalta Curte reține că instanța de fond a argumentat, cu just temei, că nerespectarea termenului de comunicare a hotărârii prevăzut de art. 80 alin. (5) din Regulamentul de organizare și funcționare a B. nu atrage nulitatea actului.

În ceea ce privește criticile recurentei referitoare la faptul că l

a dosarul cauzei nu există nicio dovadă privind încălcarea prevederilor legale referitoare la independența și obiectivitatea sa în calitate de auditor intern în sensul art. 17 alin. (2) din Regulamentul privind stabilirea răspunderii disciplinare și că autorul sesizării nu a depus probe în conformitate cu prevederile alin. (4) al aceluiași articol, Înalta Curte reține că, din cuprinsul actului contestat, rezultă că Departamentul de etică, conduită profesională și investigații a efectuat o inspecție de calitate în vederea verificării aspectelor sesizate, în sensul prevederilor art. 17 alin. (3) teza întâi din același regulament, conform cărora Departamentul „este abilitat să solicite informații, să analizeze înscrisuri, să convoace și să audieze pe autorul sesizării și pe cel reclamat, procedând în așa fel încât să fie clarificate toate aspectele referitoare la faptele imputate”. Astfel fiind, criticile recurentei, analizate în raport cu dispozițiile menționate, nu demonstrează nelegalitatea ori netemeinicia hotărârii primei instanței sub aspectul prezumției de legalitate a actului contestat.

Astfel fiind, susținerile recurentei referitoare la faptul că pârâta SC C. SRL nu a formulat întâmpinare și nu a propus probe nu sunt de natură a fundamenta soluția de modificare ori casare a hotărârii recurate.

Criticile recurentei referitoare la motivele contradictorii sub aspectul considerentelor privind abrogarea Regulamentul privind stabilirea răspunderii disciplinare nu pot fi primite, întrucât instanța a reținut abrogarea implicită a dispozițiilor din acest regulament doar cu referire la contestarea hotărârii de sancționare la Comisia de apel. Totodată, se constată că analiza de legalitate și temeinicie a actului contestat a fost în mod corect analizată atât prin prisma dispozițiilor Regulamentului privind stabilirea răspunderii disciplinare, cât și a Regulamentului de organizare și funcționare a B., acte invocate chiar de către reclamantă în cererea de chemare în judecată și în cererea de recurs.

Recurenta nu contestă că a efectuat lucrări de audit intern la SC D. SA Slatina, activitate externalizată conform art. 3 alin. (2) din Normele de audit intern aprobate prin Hotărârea B. nr. 88/2007,

la cererea SIF E. SA, în calitate de acționar majoritar la SC D. SA.

Conform dispozițiilor din Normele de audit intern aprobate prin Hotărârea B. nr. 88/2007, menționate în actul contestat, avute în vedere de prima instanță și invocate de recurentă:

„1100 - Independență și obiectivitate;

Activitatea de audit intern trebuie să fie independentă, iar auditorii interni trebuie să-și desfășoare activitatea cu obiectivitate.

1110 - Independență în cadrul entității;

Conducătorul Departamentului de audit intern trebuie să raporteze în cadrul entității unui nivel ierarhic care să îi permită îndeplinirea responsabilităților în cadrul activității de audit intern.

1120 - Obiectivitate individuală;

Auditorii interni trebuie să aibă o atitudine imparțială și neinfluențată și să evite conflictele de interese.

1130 - Prejudicii aduse independenței sau obiectivității;

Dacă obiectivitatea sau independența auditorilor interni este afectată în fapt sau în aparență, părțile interesate trebuie să fie informate despre detaliile situațiilor care creează aceste prejudicii. Forma acestei comunicări va depinde de natura prejudiciului.

Obiectivitatea unui auditor este considerată a fi afectată atunci când acesta realizează o misiune de asigurare pentru o activitate pentru care a fost responsabil în cursul anului precedent.

2060 - Rapoarte transmise managementului și Consiliului;

Conducătorul activității de audit intern trebuie să raporteze periodic managementului și Consiliului cu privire la scopul, autoritatea, responsabilitatea și funcționarea activității de audit intern, în raport cu planul stabilit. Aceste rapoarte trebuie să includă, de asemenea, aspecte legate de expunerile la riscurile semnificative și de controlul acestora, aspectele legate de guvernanța corporativă, precum și alte aspecte necesare conducerii executive și Consiliului sau solicitate de acestea.“

În raport cu dispozițiile citate, prima instanță cu just temei a reținut legalitatea și temeinicia actului contestat în cauză, întrucât, în raport cu circumstanțele de fapt și de drept reliefate, independența reclamantei ca auditor intern a fost afectată prin prisma relației pe care o are angajatorul său, SIF E. SA, în calitate de acționar majoritar la SC D. SA, existând un posibil conflict de interese prin prisma raporturilor existente între acționarul majoritar și societatea auditată.

Sub acest aspect, în deplin acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte are în vedere faptul că pct. 1130 din Normele de audit intern califică drept prejudiciu adus independenței sau obiectivității inclusiv situațiile de aparență, o asemenea constatare nefiind condiționată de demonstrarea producerii efective a unui prejudiciu.

Susținerile recurentei referitoare la promovarea acțiunii în răspundere a directorului general al societății pentru prejudiciul creat prin vânzarea activului către SC C. SRL, precum și aserțiunile referitoare la veridicitatea și legalitatea constatărilor din raportului său de audit și la inexistența unor interese contrare sau relații conflictuale între SIF E. SA și SC D. SA nu înlătură aspectele reținute în actul contestat cu referire la existența unei amenințări la adresa independenței sale în realizarea respectivei misiuni de audit.

În consecință, instanța de control judiciar apreciază că prima instanță, în considerarea împrejurărilor de fapt și de drept expuse pe larg în cuprinsul prezentei decizii, în mod temeinic și legal a reținut că, prin actul contestat, autoritatea publică pârâtă în mod corect a constatat săvârșirea abaterii disciplinare de către reclamantă și a aplicat sancțiune disciplinară cea mai ușoară prevăzută de dispozițiile art. 73 alin. (1) lit. a) din

Regulamentul de organizare și funcționare a B.

Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 5542004 și art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de A., nefiind identificate motive de reformare a sentinței, conform art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 1435 din 9 mai 2014 a Curții de Apel București, secția VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 martie 2015.