ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1449/2016

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, și precizată ulterior, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâții D.G.F.P. a județului Alba și A.N.A.F., anularea Deciziei de soluționare a contestației din 29 septembrie 2011, emisă de agenție și anularea parțială a Deciziei de impunere din 20 ianuarie 2010, emisă de direcție în baza Raportului de inspecție fiscală din 20 ianuarie 2010, cu consecința exonerării societății de la plata sumelor instituite prin actul fiscal atacat, în cuantum total de 7.601.460 RON reprezentând 624.422 RON, taxa pe valoare adăugată, 406.451 RON, accesorii aferente taxei pe valoare adăugată, 2.754.324 RON accize și 3.816.263 RON - accesorii aferente accizelor.

Hotărârea primei instanțe Curtea de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 34 din 10 februarie 2014, a respins, ca nefondată, acțiunea și cererea privind obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea instanței de recurs Prin Decizia nr. 3.586 din 12 noiembrie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de SC A. SRL împotriva Sentinței nr. 34 din 10 februarie 2014 a Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, a casat sentința atacată, a admis acțiunea și a anulat Decizia de impunere nr. x/2010, Raportul de inspecție fiscală nr. x/2010 și Decizia nr. x/2011. Pentru a pronunța această soluție, instanța de recurs a reținut, în primul rând, că recurenta-reclamantă și-a însușit în fața instanței de fond debitul în sumă de 119.805 RON a expertizei contabile judiciare (38.616 + 1.158 + 69.427 + 10.604 RON), iar motivele de recurs nu conțin critici cu privire la aceasta, cum de altfel nu s-au formulat critici nici prin acțiunea introductivă, concluzia firească fiind aceea că suma este stabilită cu titlu definitiv. În ceea ce privește sumele contestate, instanța de control judiciar a apreciat că soluția este greșită, deoarece deși se invocă dispozițiile pct. 3 Titlul VII din H.G. nr. 44/2004, instanța de fond a aplicat trunchiat norma legală și nu a observat că plata accizei trebuie evidențiată distinct în documentele fiscale prevăzute de lege la momentul exigibilității acesteia. Nici organul fiscal, nici instanța de fond nu indică vreun act normativ sau text legal care obligă societățile cumpărătoare ce s-au aprovizionat cu uleiuri minerale, benzină și motorină de la diverse societăți comerciale care nu au calitatea de antrepozite fiscale, să evidențieze distinct plata accizei. De altfel, în cazul celorlalte operațiuni comerciale făcute de către recurentă nu s-a solicitat ca în cuprinsul documentelor justificative să se fi evidențiat separat plata accizei. Prezintă importanță în speță, deși instanța de fond a reținut contrariul, că toate operațiunile au fost înregistrate corect în contabilitate, documentele justificative conțin toate elementele obligatorii și s-au derulat prin intermediul băncii. Este relevantă în cauză și soluția dată prin Ordonanța nr. x/P/2007 prin care, în urma probatoriului administrat, s-a stabilit că tranzacțiile sunt reale, iar prețul a inclus și plata accizei. De asemenea, expertiza efectuată în cauză confirmă că achiziționarea produselor s-a făcut în baza documentelor justificative întocmite corect și legal, iar plata accizei a fost inclusă în prețul bunurilor achiziționate. Expertiza a concluzionat și în sensul că "livrarea de uleiuri minerale dintr-un antrepozit fiscal de producție sau eliberarea pentru consum nu este posibilă decât dacă cumpărătorul face dovada plății anticipate a accizei în contul antrepozitarului autorizat, prezentând acestuia documentul de plată". Recurenta-reclamantă nu s-a aprovizionat de la antrepozitari autorizați și nu avea obligația plății accizei, iar în ipoteza în care nu se poate face dovada că produsele accizabile deținute provin de la un antrepozit fiscal, cel obligat să plătească acciza nu poate fi decât societatea comercială care a cumpărat produsul de la antrepozitul fiscal, administrativ etc. În acest sens s-a făcut și precizarea în cuprinsul C. fisc. și a Normelor metodologice, începând cu 1 ianuarie 2007, conform art. 178 C. fisc. și pct. 7 alin. (4) din Norme. Pentru aceste considerente, recursul a fost admis.

Calea de atac a revizuirii Intimata-pârâtă A.N.A.F. a atacat decizia de recurs cu o cerere de revizuire întemeiată pe prevederile art. 322 pct. 2 C. proc. civ., solicitând schimbarea deciziei atacate în sensul anulării actelor administrative fiscale în parte, în limitele în care au fost contestate de recurenta-reclamantă. În motivarea cererii, revizuenta a arătat, în esență, că instanța care a pronunțat decizia a cărei revizuire se cere a dat mai mult decât s-a cerut, în sensul că a anulat în întregime actele administrative fiscale, cu toate că recurenta-reclamantă a solicitat doar anularea parțială a acestora, recunoscând o parte din debitul fiscal stabilit în sarcina sa.

Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra revizuirii Examinând admisibilitatea revizuirii și faptele pe care se întemeiază aceasta, așa cum prevede art. 326 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că obiectul căii de atac de retractare îl constituie o decizie de recurs prin care a fost evocat fondul, în sensul art. 322 C. proc. civ., soluția de respingere a acțiunii ca nefondată, pronunțată în primă instanță, fiind reformată în totalitate. Revizuenta și-a întemeiat cererea pe prevederile art. 322 pct. 2 C. proc. civ., potrivit cărora constituie motiv de revizuire situația în care instanța "... s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut". În speță, prin cerere de chemare în judecată, formulată potrivit art. 218 alin. (2) C. proc. fisc. reclamanta a solicitat anularea parțială a Deciziei de soluționare a contestației administrative din 25 septembrie 2011, a Deciziei de impunere din 20 ianuarie 2010 și a Raportului de inspecție fiscală din 20 ianuarie 2010 și exonerarea de plata sumei de 7.601.460 RON, compusă din taxa pe valoarea adăugată, accesorii aferente taxei pe valoarea adăugată, accize și accesorii aferente accizelor, dintr-un total de 7.677.453 RON, stabilit cu titlu de obligații fiscale suplimentare. După administrarea probelor, prin notele scrise asupra fondului cauzei, reclamanta a precizat că recunoaște ca fiind datorată suma de 119.805 RON (109.201 RON, TVA și 10.604 RON, dobânzi și penalități aferente), reținută în cuprinsul raportului de expertiză fiscală efectuat în cauză, la obiectivul nr. 7, restrângându-și așadar acțiunea în anulare a actelor administrative fiscale la debitele care depășesc suma menționată anterior. Această împrejurare a fost reținută și în considerentele deciziei de recurs, dar cu toate acestea, după evocarea fondului cauzei, soluția pronunțată prin dispozitiv a fost aceea de casare a sentinței primei instanțe și anulare a actelor administrative fiscale în totalitate. Faptele pe care se întemeiază cererea de revizuire se încadrează, așadar, în ipoteza motivului prevăzut în art. 322 pct. 2 C. proc. civ. ("... s-a dat mai mult decât s-a cerut"). Prin urmare, în temeiul art. 327 C. proc. civ., Înalta Curte va admite cererea de revizuire și va schimba în parte decizia atacată, în sensul că va anula în parte actele administrative contestate, pe care le va menține în limita sumei de 119.805 RON, la care s-a făcut referire mai sus.