STRASBURG 19 iunie 2008 DEFINIF 19/09/2008 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alineatul (2) din Convenție. Poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Philippos Ioannidis c. Grecia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se află într-o cameră compusă din Nina Vajić, președinte, Christos Rozakis, Anatoly Kovler, Elisabeth Steiner, Khanlar hagiyev, Giorgio Malinverni, George Nicolaou, judecători, și Søren Nielsen, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera de consiliu la 29 mai 2008, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedural La originea cauzei se găsește o cerere (n 22957/06) îndreptată împotriva Republicii Elene și al cărei resortisant al acestui stat, domnul Philippos Ioannidis ( La 13 iunie 2007, Curtea a decis să comunice persoanei care face obiectul procedurii în cauză guvernului. În conformitate cu art. 29 alineatul (3) din Convenție, Curtea a decis că se va pronunța în același timp cu privire la admisibilitate și la fond. Reclamantul s-a născut în 1936 și își are reședința în Salonic. La 30 martie 1995, acesta sesizează instanța de judecată cu privire la o acțiune în despăgubire împotriva unui lanț de televiziune. El susținea că partea pârâtă nu își îndeplinește obligațiile contractuale și că, prin urmare, a suferit un prejudiciu financiar. La 21 martie 1996, Tribunalul de Mare Instanță din Dana a dispus probe (Decizia nr. 2913/96). La sfârșitul procedurii de probă, reclamantul a solicitat, la 14 iulie 2000, stabilirea unei instanțe de judecată. Aceaceasta a fost stabilită la 26 septembrie 2001, data la care a avut loc. La 5 noiembrie 2001, Tribunalul de Mare Instanță de Mare Instanță a acordat parțial dreptul reclamantului (Decizia nr. 9188/01). La data de 20 mai 2002, partea pârâtă a făcut apel. 10. La 15 octombrie 2003, instanța de apel din Atena a dispus părților să prezinte o dovadă suplimentară (hotărârea nr. 7362/03). 11. La 28 mai 2004, reclamantul a solicitat fixarea La 20 mai 2005, Curtea de Justiie a Uniunii Europene a infirmat decizia atacată și a închis la instană. Comisia a considerat, în special, că legislaia internă aplicată în speță era în conformitate atât cu Constituia, cât și cu Convenia (hotărârea nr. 4096/05). Această hotărâre a fost pusă la dispoziie și certificată în conformitate la 24 noiembrie 2005. 13. La 2 iunie 2006, reclamantul s-a pronunat împotriva hotărârii nr. 4096/05. La 19 martie 2007, Curtea de Casație a pronunțat hotărârea nr. 4096/05 și a pronunțat cauza în instanță în fața instanței judecătorești judecătorești (hotărârea nr. 564/07). Din dosarul în cauză reiese că cauza este în curs de desfășurare în fața instanței menționate anterior. Recurentul susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) cu privire la admisibilitatea 16. Curtea constată că nu este în mod evident întemeiat greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. În plus, Curtea constată că nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, acest lucru trebuie declarat admisibil. Pe fondul perioadei care urmează să fie luată în considerare 17. Perioada care urmează să fie luată în considerare a început la 30 martie 1995, data la care reclamantul sesizează instanța judecătorească de mare instanță din statul de origine și cauza este în prezent în curs de desfășurare în fața instanței judecătorești din statul de origine și, prin urmare, a durat deja 13 ani și mai mult de o lună pentru trei grade de jurisdicție. Guvernul afirmă că nicio întârziere nu poate fi imputată autorităților judiciare care au tratat această cauză cu atenție și adaugă că Codul de procedură civilă consacră principiul derulării procesului de către părți și observă că reclamantul nu a încercat să accelereze procedura în fața instanțelor interne. 19. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care se soluționează o cauză apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și de obiectul litigiului pentru cei interesați (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franța [GC], 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII. 20. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare cu cele ale cazului în speță și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție (a se vedea Sflomos c. Grecia, n 3257/03, §§ 15, 21 aprilie 2005). În urma examinării tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că nu există dovezi sau argumente care să conducă la o concluzie diferită în cazul de față. În plus, Curtea constată că, chiar și în cazurile în care, precum în speță, procedura este reglementată de principiul inițiativei părților, noțiunea de termen rezonabil În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu este excesivă și nu răspunde cerinței termenului rezonabil. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) al doilea paragraf din Convenție. PRIVIND ALTE VIOLAȚII ALEGATE CU PRIVIRE LA ENTITĂȚILE DE JUSTIȚIE A procedurii 23. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge că aplicarea legislației relevante de către instanțele interne a făcut inechitabilă procedura în litigiu. Cu privire la admisibilitatea 24. Curtea amintește că nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne. Temeiul regulii de epuizare, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din Convenție, constă în faptul că, înainte de a sesiza Curtea, reclamantul trebuie să fi acordat statului pârât posibilitatea de a remedia încălcările săvârșite prin mijloace interne, utilizând resursele judiciare oferite de legislația națională, cu condiția ca acestea să se dovedească eficiente și suficiente (a se vedea, printre altele, Fressoz și Roire c. Franța [GC], nr. 29185/95, § 37, CE , Hotărârea din 19 martie 1991, seria A nr. 200, p. 18, § 34). 25. În speță, Curtea constată că, prin Hotărârea nr. 564/07, Curtea de Casație a încheiat hotărârea nr. 4096/05 a Tribunalului de Primă Instană și că cauza este în prezent pendinte în fața acestei instanțe. Prin urmare, recurentul are încă posibilitatea de a contesta aplicarea legislației relevante de către instanțele interne în fața instanței respective. Prin urmare, această parte a cererii trebuie să fie respinsă pentru neatinsă epuizare a căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) și art. 4 din Convenție. Despre faptul că a obținut dreptul la respectarea bunurilor sale. 4096/2005 al instanței judecătorești de mare instanță da . Cu privire la admisibilitate 27. Curtea ia notă de faptul că, prin evaluarea probelor furnizate și prin aplicarea dreptului intern, un litigiu între particulari privind dreptul de proprietate n Prin urmare, cauza formulată pe teren a acestei dispoziții trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 alineatul (3) din convenție, pentru incompatibilitate rațională materială cu art. 1 din Protocolul nr. Despre Ö Õ lipsa unei căi de atac efective 28. Pe baza articolului 13 din Convenție, reclamantul declară că ordinea internă nu prevede nicio acțiune efectivă prin care ar fi putut formula o declarație cu privire la protecția proprietăților sale. Pe admisibilitate 29. La art. 13 din Convenție solicită o acțiune internă numai pentru plângerile pe care le poate considera a fi reprobabile în temeiul Convenției (a se vedea, printre altele, Boyle și Rice c. Regatul Unit , Hotărârea din 27 aprilie 1988, seria A n 131, p. 24, § 55). Or, în speță, Curtea tocmai a constatat că litigiul reclamantului întemeiat pe dreptul la protecția bunurilor este incompatibil cu art. 1 din Protocolul nr. 13 din Convenție și trebuie să fie respins în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. III. PRIVIND LEGAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE 30. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r i contractante nu permite să se dea la o parte Ö Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 32. Guvernul afirmă că o constatare a încălcării ar constitui, în sine, o satisfacție echitabilă suficientă în ceea ce privește prejudiciul moral. 33. Curtea consideră că prelungirea procedurii în litigiu dincolo de termenul rezonabil În conformitate cu art. 41, Curtea consideră rezonabil să acorde reclamantului suma solicitată în întregime, și anume 10 000 EUR pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit pe această sumă. Taxa și cheltuielile de judecată 34. Reclamantul nu a prezentat nicio cerere pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată. Prin urmare, nu este necesar să i se acorde o sumă în acest sens. Interese moratorii 35. Curtea consideră că este adecvat să se stabilească rata dobânzii restante pe rata dobânzii pe rata dobânzii a facilității de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. cererea admisibilă în ceea ce privește motivul întemeiat pe durata excesivă a procedurii și inadmisibilă pentru surplusul declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din convenție, 10 000 EUR (zece mii EUR) pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit pe această sumă, începând cu data expirării termenului respectiv și până la data de plată, această sumă va crește de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabile în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale. Întocmit în limba franceză și comunicat în scris la 19 iunie 2008, în temeiul articolului 77 alineatele (2) și (3) din Regulamentul de procedură.
PREMIÈRE SECTION
PHILIPPOS IOANNIDIS c. GRÈCE
(
Requête n
o
22957/06)
ARRÊT
19 juin 2008
19/09/2008
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Philippos Ioannidis c. Grèce,
La Cour européenne des droits de l’homme (première section), siégeant en une chambre composée de
:
Nina Vajić,
présidente,
Christos Rozakis,
Anatoly Kovler,
Elisabeth Steiner,
Khanlar Hajiyev,
Giorgio Malinverni,
George Nicolaou,
juges,
et de Søren Nielsen,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 29 mai 2008,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
22957/06) dirigée contre la République hellénique et dont un ressortissant de cet Etat, M.
Philippos Ioannidis («
le requérant
»), a saisi la Cour le 22 mai 2006 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant est représenté par M
e
le Gouvernement
») est représenté par la déléguée de son agent, M
me
3.
Le 13 juin 2007, la Cour a décidé de communiquer le grief tiré de la durée de la procédure en cause au Gouvernement. Se prévalant de l’article
29 § 3 de la Convention, elle a décidé qu’elle se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.
4.
Le requérant est né en 1936 et réside à Thessalonique.
5.
Le 30 mars 1995, il saisit le tribunal de grande instance d’Athènes d’une action en dommages-intérêts contre une chaîne de télévision. Il alléguait que la partie adverse ne s’était pas acquittée de ses obligations contractuelles et qu’il avait, par conséquent, subi un préjudice financier.
6.
Le 21 mars 1996, le tribunal de grande instance d’Athènes ordonna des preuves (décision n
o
2913/96).
7.
A la fin de la procédure des preuves, le requérant demanda, le 14
juillet 2000, la fixation d’une audience. Celle-ci fut fixée au 26
septembre 2001, date à laquelle elle eut lieu.
8.
Le 5 novembre 2001, le tribunal de grande instance d’Athènes fit partiellement droit au requérant (décision n
o
9188/01).
9.
Le 20 mai 2002, la partie adverse interjeta appel.
10.
Le 15 octobre 2003, la cour d’appel d’Athènes ordonna aux parties de produire une preuve complémentaire (arrêt n
o
7362/03).
11.
Le 28 mai 2004, le requérant demanda la fixation de l’audience et celle-ci eut lieu le 27 janvier 2005.
12.
Le 20 mai 2005, la cour d’appel d’Athènes infirma la décision attaquée et annula l’instance. Elle considéra, en particulier, que la législation interne appliquée en l’espèce était conforme tant à la Constitution qu’à la Convention (arrêt n
o
4096/05). Cet arrêt fut mis au net et certifié conforme le 24 novembre 2005.
13.
Le 2 juin 2006, le requérant se pourvut en cassation contre l’arrêt n
o
4096/05. Le 19 mars 2007, la Cour de cassation cassa l’arrêt n
o
4096/05 et renvoya l’affaire en jugement devant la cour d’appel d’Athènes (arrêt n
o
564/07).
14.
Il ressort du dossier que l’affaire est actuellement pendante devant ladite juridiction.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION QUANT A LA DURÉE DE LA PROCÉDURE
15.
Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
A.
Sur la recevabilité
16.
La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention Elle relève en outre qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.
B.
Sur le fond
1.
Période à considérer
17.
La période à considérer a débuté le 30 mars 1995, date à laquelle le requérant saisit le tribunal de grande instance d’Athènes et l’affaire est actuellement pendante devant la cour d’appel d’Athènes. Elle a donc déjà duré treize ans et plus d’un mois pour trois degrés de juridiction.
2.
Caractère raisonnable de la durée de la procédure
18.
Le Gouvernement affirme qu’aucun retard ne peut être imputé aux autorités judiciaires qui ont traité cette affaire avec diligence. Il ajoute que le code de procédure civile consacre le principe de la conduite du procès par les parties et note que le requérant n’a pas cherché à accélérer la procédure devant les juridictions internes.
19.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres,
Frydlender c. France
[GC], n
o
20.
La Cour a traité à maintes reprises des affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article
6 § 1 de la Convention (voir
Sflomos c. Grèce
, n
o
3257/03, §§
13
‑
15, 21 avril 2005).
21.
Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle note, de plus, que même dans les cas où, comme en l’espèce, la procédure est régie par le principe de l
’initiative des
parties, la notion de «
délai raisonnable
» exige que les tribunaux suivent aussi le déroulement de la procédure et soient plus attentifs en ce qui concerne le laps de temps entre deux audiences (voir
Roïdakis
c.
Grèce
, n
o
7629/05, §
18, 21
juin 2007).
22.
Au vu de ce qui précède, la Cour estime qu’en l’espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
».
Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.
II.
A.
Sur le grief tiré de l’équité de la procédure
23.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint que l’application de la législation pertinente par les juridictions internes a rendu inéquitable la procédure litigieuse.
Sur la recevabilité
24.
La Cour rappelle qu’elle ne peut être saisie qu’après épuisement des voies de recours internes. Le fondement de la règle de l’épuisement, énoncée dans l’article 35 § 1 de la Convention, consiste en ce qu’avant de saisir la Cour, le requérant doit avoir donné à l’Etat défendeur la faculté de remédier aux violations alléguées par des moyens internes, en utilisant les ressources judiciaires offertes par la législation nationale, pourvu qu’elles se révèlent efficaces et suffisantes (voir, entre autres,
Fressoz et Roire c.
France
[GC], nº
1999–I). A cette fin, le requérant ne doit pas seulement avoir saisi les juridictions nationales, mais doit également avoir soulevé devant ces juridictions, au moins en substance et dans les formes et délais requis par le droit interne, les griefs qu’il entend ensuite formuler devant la Cour (voir, parmi beaucoup d’autres,
Cardot c.
France
, arrêt du 19 mars 1991, série A nº 200, p. 18, § 34).
25.
En l’espèce, la Cour note que par son arrêt n
o
564/07, la Cour de cassation a cassé l’arrêt n
o
4096/05 de la cour d’appel d’Athènes et que l’affaire est actuellement pendante devant cette juridiction. Par conséquent, le requérant a toujours la possibilité de contester l’application de la législation pertinente par les juridictions internes devant ledit tribunal.
Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée pour défaut d’épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§
1 et 4 de la Convention.
B.
Sur le grief tiré du droit au respect de ses biens
26.
Le requérant se plaint sous l’angle de l’article 1 du Protocole n
o
1, que l’arrêt n
o
4096/2005 de la cour d’appel d’Athènes l’a privé de l’indemnité qui lui avait été précédemment allouée par le tribunal de grande instance d’Athènes.
Sur la recevabilité
27.
La Cour note que le fait qu’un tribunal tranche, en évaluant les preuves fournies et en appliquant le droit interne, un litige entre particuliers concernant le droit de propriété n’engage pas, en lui-même, la responsabilité de l’Etat sur le terrain de cette disposition (voir, parmi d’autres,
Pado c.
Pologne
(déc.), nº 75108/01, 14 janvier 2003).
Partant, le grief formulé sur le terrain de cette disposition doit être rejeté, conformément à l’article 35 § 3 de la Convention, pour incompatibilité
ratione materiae
avec l’article 1 du Protocole n
o
1.
C.
Sur le grief tiré de l’absence de recours effectif
28.
Sur la base de l’article 13 de la Convention, le requérant allègue que l’ordre interne ne prévoit aucun recours effectif au travers duquel il aurait pu formuler son grief relatif à la protection de ses biens.
Sur la recevabilité
29.
L’article 13 de la Convention exige un recours interne pour les seules plaintes que l’on peut estimer «
défendables
» au regard de la Convention (voir, entres autres,
Boyle et Rice c. Royaume-Uni
, arrêt du 27
avril 1988, série
A n
o
131, p.
24, §
55). Or, en l’espèce, la Cour vient de constater que le grief du requérant tiré du droit à la protection des biens est incompatible
ratione materiae
avec l’article 1 du Protocole n
o
1.
Il s’ensuit que ledit grief est manifestement mal fondé sous l’angle de l
’article
13 de la Convention et doit être rejeté en application de l’article
35 §§ 3 et 4 de la Convention.
III.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
30.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
31.
Le requérant réclame 10
000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu’il aurait subi en raison de la durée excessive de la procédure en cause.
32.
Le Gouvernement affirme qu’un constat de violation constituerait en soi une satisfaction équitable suffisante au titre du dommage moral.
33.
La Cour estime que le prolongement de la procédure litigieuse au-delà du «
délai raisonnable
» a causé au requérant un tort moral certain, justifiant l’octroi d’une indemnité. Statuant en équité, comme le veut l’article 41, la Cour estime raisonnable d’accorder au requérant le montant réclamé en entier, à savoir 10
000 EUR au titre du dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt sur cette somme.
B.
Frais et dépens
34.
Le requérant n’a présenté aucune demande au titre des frais et dépens. Partant, il n’y pas lieu de lui octroyer de somme à ce titre.
C.
Intérêts moratoires
35.
La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
1.
Déclare
la requête recevable quant au grief tiré de la durée excessive de la procédure et irrecevable pour le surplus
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention
;
3.
Dit
a)
que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article
44 § 2 de la Convention, 10
000 EUR (dix mille euros) pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt sur cette somme
;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 19 juin 2008, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Søren Nielsen
Nina Vajić
Greffier
Présidente