ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 788/2017

Decizia nr. 788/2017 Asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin Decizia nr. 826/A din data de 25 noiembrie 2016, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. A respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 1331 din 11 noiembrie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă,. în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin primar general, Statul Român prin C., SC D. SA, prin lichidator SC E. IPURL, SC F. SA și SC G. SA. A obligat apelanta la plata către intimatele SC G. SA și SC F. SA a sumelor de câte 1.000 lei cu titlu onorarii avocat - prin aplicarea reducerii cheltuielilor de judecată cu acest titlu, conform criteriilor prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc.

civ. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele considerente: Prin cererea înregistrată la 8 octombrie 2008 pe rolul Tribunalului București, astfel cum a fost precizată sub aspectul valorii obiectului cauzei (5 miliarde lei), reclamanții A. și B., în calitate de moștenitori ai autorului lor H., au formulat o acțiune având ca obiect constatarea nevalabilității titlului Statului Român asupra imobilului transmis către celelalte pârâte, constatarea dreptului lor de proprietate dobândit prin moștenire legală asupra imobilului, precum și revendicare imobiliară, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin primarul general, Statul Român prin C., SC D. SA - prin lichidator SC E. IPURL (filele 303-307 din dosar), SC F. SA București și SC G. SA București.

Prin sentința civilă nr. 1331 din 11 noiembrie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă. S-a admis excepția lipsei calității procesuale active invocată de pârâtele SC G. SA și SC F. SA privind pe reclamantul B. S-a respins pe cale de excepție acțiunea reclamantului B. S-au respins ca neîntemeiate: - excepția lipsei calității procesuale active privind-o pe reclamanta A., invocată de pârâtele SC G. SA și SC F. SA; - excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtele SC G. SA și SC F. SA, precum și de Statul Român reprezentat de C.; - excepția lipsei de interes invocată de Statul Român reprezentat de C.; - excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare invocată de Statul Român reprezentat de C., SC G. SA și SC F. SA; - excepția uzucapiunii invocată de SC G. SA și SC F. SA.

S-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantei A. în contradictoriu cu pârâtele SC G. SA, SC F. SA, SC D. SA, - prin lichidator SC E. IPURL, Statul Român reprezentat de C. și Municipiul București, reprezentat prin primarul general al Municipiului București. Au fost obligați reclamanții, în solidar, la plata sumei de 67.914,20 lei reprezentând cheltuieli de judecată către pârâtele SC G. SA și SC F. SA. În motivarea sentinței s-au reținut următoarele considerente: Reclamanții au susținut că dreptul de proprietate pe care pretind că l-au dobândit prin moștenire legală asupra imobilului situat în București, sectorul 5, compus din terenul de 5.344 mp și construcțiile reprezentând „I. București”, intrat ulterior pretinsei naționalizări în posesia pârâtelor SC D. SA, SC F. SA București și SC G. SA București, a fost dobândit de către autorul H., prin contractele de vânzare-cumpărare autentificate din 22 decembrie 1936 și din 28 octombrie 1938 (filele 15-18 din dosar).

Se mai susține că imobilul a rămas în patrimoniul acestora, întrucât naționalizarea s-a făcut fără acordarea unor măsuri reparatorii, iar după anul 1990 moștenitorii nu au primit niciun fel de măsuri reparatorii în temeiul legilor speciale adoptate. Au arătat, că potrivit Legii fondului funciar nr. 18/1991, au formulat o cerere la 9 august 1991, care le-a fost respinsă cu motivarea că nu există cadru legal de restituire în această lege, iar conform Legii nr. 10/2001, au formulat notificarea la 2 august 2001, care nu a fost rezolvată timp de 7 ani, deși există cadru legal de restituire. Constatând că demersurile lor potrivit legilor speciale au rămas fără rezultat și apreciind că sunt îndreptățiți să revendice imobilele pe calea dreptului comun, au formulat prezenta acțiune.

Excepția lipsei calității procesuale active invocată de pârâtele SC G. SA și SC F. SA privindu-l pe reclamantul B. este întemeiată, determinând respingea pe cale de excepție a acțiunii, întrucât acesta nu are calitatea de moștenitor legal al autorului H., fiind fiul coreclamantei A. Actul juridic de donație de care se prevalează nu a fost legal întocmit, întrucât este format doar din oferta de donație făcută de moștenitoarea J., care a devenit caducă întrucât ofertanta a decedat, iar beneficiarul ofertei de donație nu a acceptat donația în forma autentică cerută de art. 813 C. civ. de la 1864. Excepția lipsei calității procesuale active privind-o pe reclamanta A., invocată de pârâtele SC G. SA și SC F. SA, este neîntemeiată.

Aceasta are calitatea de moștenitor legal al autorului H., iar regula unanimității în acțiunea în revendicare este o construcție jurisprudențială ce nu decurge dintr-o dispoziție expresă a legii, fiind inspirată de particularitățile acțiunii în revendicare. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauzele Lupaș c. România și Descariu c. România) nu neagă această regulă, dar impune ca aplicarea ei să nu se facă rigid, ci în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei. Excepțiile lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâtele SC G. SA și SC F. SA, precum și de Statul Român reprezentat de C. sunt neîntemeiate. Statul Român, prin autoritățile sale din 1948, este autorul deposedării fostului proprietar H. de întreg imobilul situat în București, str. Înclinată nr. 125-127, prin aplicarea Legii nr. 119/1948, dar și prin aplicarea Legii nr. 15/1990 și a H.G.

nr. 834/1991, în temeiul cărora, imobilele revendicate au intrat în posesia pârâtei SC D. SA și ulterior, după divizarea din 2002, în posesia pârâtelor SC G. SA și SC F. SA. Prin urmare, având în vedere obiectul cauzei, există identitatea necesară între persoanele chemate în judecată și posibilele persoane care ar putea fi obligate în temeiul raportului juridic obligațional ce s-ar crea prin admiterea acțiunii reclamantei. Este neîntemeiată și excepția lipsei de interes invocată de Statul Român reprezentat de C., susținută în privința capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului Statului Român pe faptul că Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 nu mai face distincție între imobilele preluate cu titlu și cele preluate fără titlu, toate imobilele preluate în această perioadă fiind declarate de lege ca fiind preluate abuziv.

Astfel, a reclamanții nu mai prezintă un interes legitim, iar instanța nu poate constata încă odată ceea ce a fost declarat ca fiind preluat abuziv prin lege. În condițiile în care reclamanta a înțeles să sisteze acțiunea reparatorie demarată pe calea legii speciale, tribunalul a apreciat că, apelând la calea dreptului comun al constatării nulității actului de preluare a bunurilor și a exercitării acțiunii în revendicare imobiliară conform art. 480 C. civil de la 1864, aceasta prezintă atât dreptul, cât și interesul legitim de a invoca în instanță preluarea abuzivă a imobilelor de la autorul său, conservarea posesiei prin actele de violență psihică invocate și constatarea îndeplinirii condițiilor legale pentru admiterea acțiunii în revendicare în favoarea sa.

Respingerea acțiunii reclamantei ca lipsită de interes legitim, în condițiile în care acțiunea reparatorie demarată pe calea legii speciale a fost suspendată pentru rezolvarea prezentei acțiuni, ar echivala cu violarea dreptului de acces la justiție. Statul Român reprezentat de C. a invocat și excepția lipsei calității procesuale pasive, arătând, în esență, că nu are atribuții concrete în aplicarea Legii nr. 10/2001. Excepția a fost respinsă, întrucât acțiunea se soluționează pe tărâmul acțiunii în constatarea nulității și al acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun și nu în procedura specială de aplicare a Legii nr. 10/2001. A fost respinsă ca neîntemeiată excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare invocată de Statul Român reprezentat de C., SC G. SA și SC F. SA.

Sub aceste aspect, prezintă relevanță Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, în cadrul recursului în interesul legii, cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Analizând recursul în interesul legii și hotărârile judecătorești contradictorii, precum și jurisprudența Curții europene a drepturilor omului, Înalta Curte a stabilit că Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului „specialia generalibus derogant”, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, s-a reținut că aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Astfel, față de statuările nuanțate date de instanța supremă în cadrul recursului în interesul legii și de situația de fapt că procedura de aplicare a legii speciale a fost suspendată până la rezolvarea prezentei cauze, tribunalul a apreciat că nu poate fi reținută ca întemeiată excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, urmând să fie respinsă și să fie rezolvată cauza pe fondul său.

Pârâtele SC G. SA și SC F. SA, au invocat și excepția de fond a uzucapiunii de scurtă durată, de la 10 la 20 de ani, prevăzută de art. 1895 C. civ. de la 1864, prin care încearcă să paralizeze acțiunea în revendicare imobiliară. Pentru rezolvarea acestei excepții de fond, se impune analizarea probelor legate de fondul cererilor cu care a fost sesizat tribunalul, a titlurilor invocate de părți și a atitudinii pasive care i s-ar putea imputa adevăratului proprietar. Potrivit procesului-verbal de inventariere și naționalizare din 11 august 1948 înregistrat la Ministerul Industriilor și celor 11 Anexe ale acestuia, atât terenurile, cât și întreg obiectivul industrial, cu toate fondurile și inventarul său, au fost naționalizate de la autorul H. în temeiul Legii nr. 119/1948, fără acordarea unor despăgubiri.

Astfel, întreg imobilul (terenuri și construcții industriale) a trecut în proprietatea statului prin lege, acesta constituind un mod de dobândire a dreptului de proprietate. Ulterior naționalizării, întregul imobil a intrat în administrarea directă a unei întreprinderi industriale de profil, perioadă în care fostele construcții industriale care au constituit obiectivele „I. București”, edificate de către autor sau sub îndrumarea acestuia până când a devenit proprietar, au fost demolate și înlocuite cu alte construcții industriale, astfel că, așa cum rezultă din expertiza de specialitate în construcții, în prezent nu se mai regăsește material niciuna dintre construcțiile care au aparținut acestuia.

În temeiul Legii nr. 15/1990, atât terenul, cât și construcțiile identificate pe el au constituit patrimoniul social al pârâtei SC D. SA, divizat ulterior către SC F. SA București și SC G. SA București, posesoarele din prezent. Pentru terenul aferent obiectivului industrial au fost emise Certificatele de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 27 mai 1996, eliberate în favoarea SC D. SA - pentru terenurile de 5.768 mp și 20.192 mp (filele 71-72 vol. I din dosar), suprafețe din care face parte și terenul revendicat. Conform procesului-verbal de divizare din data de 18 decembrie 2002, drepturile pârâtei SC D. SA referitoare la teren și construcții au fost transmise către pârâtele SC F. SA și SC G. SA, potrivit actului de divizare și a înscrierilor din Cartea funciară, acestea manifestându-se ca proprietari.

Astfel, dreptul de proprietate dobândit de către autorul H. asupra terenurilor revendicate și a construcțiilor industriale edificate pe ele a intrat prin actul de naționalizare prevăzut de lege în proprietatea Statului și apoi transmis prin Legea nr. 15/1990 și H.G. nr. 834/1991 către pârâtele SC D. SA, SC F. SA București și SC G. SA București. Susținerea reclamantei în sensul că dreptul de proprietate pe care pretinde că l-a dobândit prin moștenire legală de la autorul său a rămas în patrimoniul acestuia, întrucât naționalizarea s-a făcut fără acordarea unor măsuri reparatorii, nu a fost reținută. Dreptul de proprietate s-a transmis către societățile pârâte, care nu au ocupat abuziv imobilele revendicate; acestea nu exercită doar posesia asupra lor, ci chiar dreptul de proprietate, iar pentru măsuri reparatorii privind abuzurile la care a fost supusă proprietatea privată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, a fost adoptată Legea nr. 10/2001.

Referitor la demersurile făcute de către moștenitoarea-reclamantă potrivit legilor speciale reparatorii, potrivit Legii fondului funciar nr. 18/1991, a formulat o cerere la 9 august 1991 (filele 9-10 din dosar), care i-a fost respinsă cu motivarea că nu există cadru legal de restituire a imobilului naționalizat, potrivit acestei legi, care are ca obiect reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor. Conform Legii nr. 10/2001 a formulat notificarea la 2 august 2001, care nu a fost rezolvată, deși au trecut până în prezent peste 14 ani de zile de la adoptarea legii. Potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, reclamanta are și posibilitatea să se adreseze justiției pentru a exercita controlul asupra modului în care se desfășoară procedurile administrative, astfel că nu se poate reține ca întemeiată afirmația că acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun este unicul mod de realizare a dreptului moștenit de la autorul său.

Cum prin efectul Legii nr. 119/1948 de naționalizare a întreprinderilor industriale, dreptul de proprietate a fost transmis către Stat și tot prin efectul legii a fost transmis către societățile pârâte SC D. SA și, în continuare, către SC F. SA și SC G. SA, sunt preferabile titlurile pârâtelor în cadrul acțiunii în revendicare imobiliară, titlul autorului reclamantei nemaifiind actual pentru a putea fi preferat. Nevalabilitatea titlului statului nu poate fi reținută, iar având în vedere și asigurarea principiului stabilității raporturilor juridice civile, s-a respins ca neîntemeiată acțiunea sub ambele aspecte, atât privind constatarea nevalabilității titlului statului, cât și acțiunea în revendicare imobiliară.

Pârâtele SC F. SA și SC G. SA dețin un veritabil titlu de proprietate asupra imobilelor revendicate, astfel că nu se poate reține dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea scurtă de la 10 la 20 de ani prevăzută de art. 1895 C. civ. de la 1864, nefiind astfel utilă cercetarea posesiei. Cum reclamanții se află în culpă procesuală, conform art. 274 C proc. civ., aceștia au fost obligați, în solidar, la 67.914,20 lei cheltuieli de judecată către pârâtele SC G. SA și SC F. SA, reprezentând onorarii pentru avocați.

Împotriva sentinței civile nr. 1331 din 11 noiembrie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, au formulat apel reclamanții, iar prin Decizia civilă nr. 566/A din 24 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a luat act de renunțarea reclamantului B. la judecarea apelului și s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta A. S-au respins, ca nefondate, cererile privind cheltuielile de judecată formulate de reclamant și de pârâtele SC F. SA și SC G. SA. Recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei de apel a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin Decizia civilă nr. 1032 din 12 mai 2016, prin care a fost casată decizia, cauza fiind trimisă în rejudecare la aceeași instanță de apel,constatându-se incidența prevederilor art. 304 pct. 5 C. proc.

civ. privind nulitatea hotărârii din apel, coroborat cu art. 105 alin. (2) C. proc. civ. - întrucât, deși instanța de apel a dispus amânarea pronunțării spre a se depune note scrise, astfel cum s-a reținut în practicaua deciziei recurate, s-a revenit asupra măsurii, soluționându-se cauza și pronunțându-se decizia la același termen. În rejudecare, Curtea a constatat următoarele: În acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. prin compararea drepturilor decurgând din titlurile deținute de părți nu se poate face total abstracție și de prevederile Legii speciale invocate în apărare de către intimații-pârâți, nr. 10/2001, respectiv a legilor speciale în materie de privatizare, în temeiul cărora pârâții au dobândit dreptul de proprietate asupra bunurilor ce fac obiectul cererii de chemare în judecată.

Reclamanții nu sunt în posesia unei hotărâri judecătorești definitive/irevocabile ori a unei decizii administrative prin care să fi fost reconfirmat dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, pe care să-l opună titlurilor societăților pârâte, cu valoare de „bun” actual și efectiv, în sensul art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenția europeană, astfel cum s-a și statuat în cauza pilot Maria Athanasiu ș.a. contra României, pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Constatarea caracterului abuziv al preluării de către Stat prin naționalizarea din 1948 a imobilului, în contextul arătat, va deschide calea obținerii de măsuri reparatorii în echivalent potrivit legilor speciale care reglementează situația imobilelor preluate de stat în perioada martie 1945 - decembrie 1989 (Legea nr. 10/2001, Legea nr. 165/2013) cu respectarea cerințelor impuse de aceste legi.

Susținerea din apel în sensul că preluarea abuzivă prin naționalizare a imobilului are ca efect constatarea că reclamanții nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra bunului, cu consecințe și asupra drepturilor societăților privatizate pârâte, ce nu pot fi luate în considerare, întrucât s-au transferat de la statul neproprietar - nu este fondată, întrucât ignoră întreaga legislație adoptată începând cu anul 1990 privind imobilele preluate de stat în vechiul regim și care reglementează restituirea în natură ori în echivalent, privatizarea și instituțiile implicate în aceste operațiuni, etc., și care vizează drepturi dobândite deja în temeiul acestor reglementări.

Astfel cum s-a reținut în fond în baza unui probatoriu amplu, inclusiv cu expertize tehnice în specialitatea construcții și topo - terenul care a aparținut în proprietate autorului reclamanților, H., identificat în patrimoniul societăților-pârâte SC G. SA și SC F. SA, în suprafață de 5.244 mp, este aferent unor construcții (hale, ateliere de prelucrări metalice, etc.), altele decât construcțiile care au aparținut fostului proprietar și care în prezent nu mai există, practic asigurând funcționalitatea firească a noilor construcții aflate în patrimoniul societăților susmenționate privatizate integral la data formulării acțiunii pendinte (ca și la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 - 14 februarie 2001), ca și SC D. SA din care s-au desprins și care a făcut obiectul privatizării potrivit Legii nr. 15/1990, care în art. 20 alin. (2) statua că „Bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acestora.” Intimatele-pârâte sunt și deținătoarele dreptului de proprietate asupra terenului identificat prin rapoartele de expertiză administrate la fond, consfințit prin certificatele de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 27 mai 1996, ce constituie acte administrativ jurisdicționale neanulate în instanță, valide, și de care intimatele se prevalează în apărare,

opunându-le ca „bun” actual în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, reclamanților. În schimb, reclamanții (apelanți) nu sunt în posesia unui titlu de recunoaștere, de reconfirmare a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, spre a-l opune cu eficiență juridică, astfel cum s-a reținut mai sus, în temeiul art. 480 C. civ. intimatelor-pârâte . ca „bun”, actual și efectiv, în sensul art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenție, astfel încât instanța să acorde preferabilitate în comparația titlurilor, reclamanților.

Prima instanță a analizat atent cauza, coroborând probatoriile cu înscrisuri și expertize tehnice administrate și făcând aplicarea corectă a prevederilor legale aplicabile în cauză, inclusiv ale deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 și jurisprudenței Curții europene a drepturilor omului, a principiului stabilității raporturilor civile, pronunțând o soluție temeinică și legală, în raport de care apelul se privește ca nefiind fondat. Așadar, motivarea din sentința apelată nu este contradictorie, astfel cum se susține de către cei doi apelanți-reclamanți, ci, dimpotrivă, răspunde tuturor exigențelor impuse de prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (de la 1865). A fost obligată apelanta la plata către intimatele SC G. SA și SC F. SA a câte 1.000 lei cheltuieli de judecată, prin reducerea cuantumului onorariilor de câte 4.000 lei de avocat, astfel cum rezultă din chitanțele atașate la dosar, potrivit criteriilor prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc.

civ. (două termene de judecată, neadministrare de probe) și pentru asigurarea accesului la justiție potrivit art. 6(1) din Convenție. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, prin care a invocat încălcarea si aplicarea greșită a legii, cu aplicarea dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., precum și că hotărârea conține motive contradictorii si străine de natura pricinii, din perspectiva art. 304 pct. 7 teza a II-a C. proc.

civ., invocând în susținere următoarele motive: Curtea a reținut că în acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., prin compararea drepturilor decurgând din titlurile deținute de părți, nu se poate face total abstracție și de prevederile Legii speciale nr. 10/2001 invocate în apărare de către intimații pârâți, deși în susținerea apelului nu a făcut abstracție de prevederile acestei legi, arătând ceea ce a motivat prima instanță cu prilejul soluționării excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare și susținând prioritatea Convenției europene a drepturilor omului față de Legea nr. 10/2001. Acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun presupune compararea titlurilor de proprietate și niciuna dintre instanțe nu a făcut acest lucru, nu a analizat titlurile de proprietate ale părților, ci au motivat netemeinicia acțiunii raportat tot la dispozițiile Legii nr. 10/2001.

În contextul în care excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare a fost respinsă, se impunea ca instanțele să procedeze, în continuare, la analiza acesteia în raport de dispozițiile dreptului comun, motivele învederate relevând, mai degrabă, o inadmisibilitate "mascată" a acțiunii în revendicare. În Cauza Maria Athanasiu și alții împotriva României s-a reținut, raportat la art. 6 parag. 1 din Convenție, că respingerea acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, cu motivarea că reclamantele din speță trebuiau să urmeze procedura instituită prin legea specială aduce atingere substanței înseși a dreptului lor de acces la o instanță. Ambele instanțe au respins acțiunea în revendicare, motivând că au posibilitatea să urmeze procedura instituită prin legea specială, deși prima instanță a respins excepția inadmisibilității, iar instanța de apel și-a însușit soluția primei instanțe, arătând că este o soluție temeinică și legală.

S-a reținut că nu deține o hotărâre judecătorească definitivă/irevocabilă ori o decizie administrativă prin care să fi fost reconfirmat dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat cu valoare de „bun" actual și efectiv în sensul art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu referire la cauza pilot Măria Athanasiu ș.a. contra României, însă ipoteza reținută în cauza respectivă privește situația neexecutării unei hotărâri judecătorești ce recunoaște un drept la despăgubire, chiar dacă suma nu a fost stabilită, ipoteză care este diferită de ipoteza unei acțiuni în revendicare și de condițiile pe care trebuie să le îndeplinească proprietarul pentru a-i fi admisă acțiunea în revendicare.

A impune că partea ar trebui să obțină întâi o hotărâre judecătorească sau decizie administrativă pe calea administrativă reglementată de Legea nr. 10/2001 ar adăuga la lege/considerentele deciziei Curții europene și s-ar îngrădi accesul liber la justiție, aducându-se atingere substanței înseși a dreptului lor de acces la instanță (art. 6 din Convenție), menționat de aceeași decizie a Curți europene, negându-se totodată efectele actelor translative de proprietate anterioare preluării abuzive de către Statul Român.

Un alt aspect care dovedește că instanțele nu au soluționat acțiunea în revendicare rezultă și din motivarea potrivit căreia constatarea caracterului abuziv al preluării de către stat prin naționalizarea din 1948 a imobilului, în contextul arătat, va deschide calea obținerii de măsuri reparatorii în echivalent potrivit legilor speciale care reglementează situația imobilelor preluate de stat în perioada martie 1945-decembrie 1989. În același timp, deși a confirmat caracterul abuziv al preluării de către stat al imobilului, instanța a validat în mod greșit actele translative de proprietate ale pârâtelor, ignorând un veritabil principiu de drept, „resoluto iure danstis resolvitur accipientis", care consacră regula de drept potrivit căreia anularea actului juridic inițial, în cazul de față manifestată prin preluarea abuzivă a imobilului, atrage anularea actelor juridice subsecvente, întrucât imobilul nu a ieșit niciodată din proprietatea lui H., autorul său.

Astfel, în mod nelegal s-a reținut că prin actul de naționalizare dreptul de proprietate al autorului H. asupra terenurilor revendicate și a construcțiilor edificate pe ele au intrat în proprietatea Statului, chiar dacă naționalizarea s-a făcut fără acordarea unor măsuri reparatorii. În cauză s-a dovedit că Statul a preluat de la autorul H. dreptul de proprietate în baza Legii nr. 119/1948, ale cărei condiții pentru a opera transmiterea dreptului de proprietate nu s-au îndeplinit, respectiv nu s-au acordat măsuri reparatorii, și nu se putea transmite un drept de proprietate de la Statul rămân către societățile pârâte, dacă acest drept de proprietate nu-l avea în patrimoniu.

Însăși prima instanță reține în hotărâre, cu prilejul soluționării excepției uzucapiunii, că pentru rezolvarea acestei excepții de fond se impune analizarea probelor legate de fondul cererilor cu care a fost sesizat, a titlurilor invocate de părți și a atitudinii pasive care i s-ar putea imputa adevăratului proprietar. Nu s-a realizat nicio analiză a titlurilor invocate de părți care ar fi putut duce la o veritabilă comparare a titlurilor de proprietate. Contrar a ceea ce a reținut instanța de apel, potrivit probatoriului amplu (expertizele tehnice topo) terenul a aparținut autorului său, iar construcțiile existente pe teren sunt aferente acestuia, și nu că terenul este eferent construcțiilor.

Din probatoriul administrat s-a reținut că terenul a fost preluat în mod abuziv împreună cu construcțiile eferente care au fost modificate de noii posesori-neproprietari, însă proprietarul unei construcții nu poate prelua prin accesiune un teren, ci dacă pe un teren proprietatea altuia se face o construcție, dreptul de accesiune aparține proprietarului terenului, cu îndeplinirea anumitor condiții - ceea ce denotă încălcarea dispozițiilor legale privind accesiune imobiliară artificială, care arată că proprietarul terenului dobândește și dreptul de proprietate asupra construcțiilor, cu îndeplinirea anumitor condiții. A formulat notificare și în baza Legii nr. 18/1991, înainte de a se emite certificatele de atestare a dreptului de proprietate, ceea ce înseamnă că pârâtele au ignorat situația juridică, asumându-și riscul emiterii unor acte de proprietate nelegale.

Societățile pârâte SC F. SA și SC G. SA nu au statutul unui terț de bună-credință, întrucât nu au preluat imobilele printr-un titlu translativ de proprietate cu titlu oneros, acestea rămânând în patrimoniul întreprinderii de profil care s-a reorganizat odată cu apariția Legii nr. 15/1990. Astfel cum a reținut și prima instanță, ulterior naționalizării, întregul imobil a intrat în administrarea directă a unei întreprinderi de profil, iar în temeiul Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, imobilele revendicate au devenit patrimoniul social al pârâtei SC D. SA, care s-a divizat ulterior. În ceea ce privește principiul securității raporturilor juridice, acesta este respectat față de cauza Brumărescu contra României, în care s-a reținut că de esența principiului securității este că o soluție definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată.

În speță nu există nicio soluție definitivă, iar în acord cu principiile comparării titlurilor de proprietate, instanța trebuia să dea întâietate titlului mai vechi și mai bine caracterizat, al adevăratului proprietar. Analizând criticile de recurs formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea motivelor ce succed: Considerentele deciziei nu reflectă o inadmisibilitate a acțiunii în revendicare, ce ar releva și o contrarietate a motivării, din perspectiva pct. 7 al art. 304 C. proc.

civ., susține recurenta, întrucât instanța de apel a analizat criticile din apel și a menținut sentința primei instanțe, constatând, pe fond, în analiza titlului invocat, că reclamanta nu deține un drept de proprietate/ „bun actual” asupra imobilului în litigiu, cu referire la decizia în interesul Legii nr. 33/2008 și jurisprudența relevantă a Curții europene - ipoteză în care nu mai avea sens operațiunea de comparare de titluri, reclamată a fi neefectuată în cauză. Operațiunea de comparare a titlurilor nu era impusă nici de respingerea excepției inadmisibilității, întrucât aceasta a fost soluționată prin raportare la dispozițiile legii speciale, Legea nr. 10/2001, după a cărei intrare în vigoare a fost formulată acțiunea, și a deciziei în interesul legii nr. 33/2008.

Instanța a acordat prioritate în analiză prevederilor Convenției europene în verificarea titlului de care partea s-a prevalat, în aplicarea deciziei în interesul, analiză care se impune cu prioritate, pentru că reclamanta este cea care a inițiat demersul judiciar, urmând a se proceda ulterior la verificarea titlului pârâtului și a se face, în ipoteza deținerii unor titluri valabile, o comparare a acestora, impusă de o acțiune în revendicare pe calea dreptului comun. Prin trimiterea la dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 165/2013 instanța a precizat cadrul juridic în care se soluționează o acțiune în revendicare formulată în temeiul dreptului comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar procedura prevăzută de legile speciale a fost subliniată ca posibilitate rămasă reclamatei după confirmarea soluției de respingere a acțiunii ce face obiectul dosarului.

Modul de soluționare a cauzei, inclusiv prin trimiterea la legile speciale, nu este de natură, raportat la art. 6 parag. 1 din Convenție, să aducă atingere substanței înseși a dreptului de acces la o instanță, întrucât, pe de o parte, acesta reflectă jurisprudența Curții relativ la bunul protejat prin art. 1 Protocolul 1 al Convenției, iar pe de altă parte, partea interesată se poate adresa instanței în procedura acestei legi, pe două planuri - în ipoteza nesoluționării notificări în termenul legal și prin contestarea deciziei emisă în aplicarea legii. În ceea ce privește legile speciale, în hotărârea din cauza Preda și alții c. României Curtea europeană a concluzionat că Legea nr. 165/2013 oferă posibilitatea de a se obține un remediu la nivel intern și de care trebuie să se facă uz.

Fiind învestite cu o acțiune în revendicare promovată la 8 octombrie 2008 potrivit dreptului comun, cu privire la un imobil preluat ca efect al Legii nr. 119/1948, instanțele au avut de analizat dacă reclamanta justifică un drept de proprietate, posibil de valorificat pe această cale, în condițiile în care pentru situația unor astfel de imobile fusese adoptată, ca act normativ special, Legea nr. 10/2001. Sub acest aspect, în mod corect s-a reținut că reclamanta nu are un „bun” susceptibil de protecție conform art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției, atât timp cât titlul reclamat nu a fost confirmat jurisdicțional anterior, pentru a se putea prevala de el în cadrul acțiunii în revendicare.

Pentru a fi titularul unui “bun actual” în sensul autonom al acestei noțiuni și al criteriilor reținute în jurisprudența instanței de contencios european, relevantă prin redefinirea acestei noțiuni, este necesar ca printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele să fi recunoscut părții calitatea de proprietar, iar în dispozitivul hotărârii să fi dispus în mod expres restituirea bunului - astfel cum s-a arătat în hotărârea pronunțată în cauza Maria Athanasiu și alții împotriva României, par. 140, a cărei relevanță nu este înlăturată, cum susține recurenta reclamantă din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu referire la obiectului litigiului care a generat sesizarea Curții europene.

Așadar, pentru deținerea unui „bun” nu este suficient să existe o hotărâre irevocabilă anterioară prin care să se fi constatat nevalabilitatea titlului statului asupra unui imobil, chiar și individualizat prin lucrări de specialitate, ci trebuie să existe și o dispoziție în sensul restituirii bunului către reclamant (parag. 143). A fortiori, nu este suficient să se fi constatat nevalabilitatea preluării în chiar judecata acțiunii în revendicare pentru a se considera că partea reclamantă este beneficiara unui „bun”, motiv pentru care nici nu mai avea sens să se mai analizeze nevalabilitatea titlului statului.

Dreptul de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul autorului reclamantei (constatat anterior în cauză) și speranța redobândirii exercițiului acestuia, pierdut de multă vreme, nu sunt asimilabile noțiunii de “bun”, ci corespund mai degrabă unei „simple speranțe de restituire”, nici măcar unei „speranțe legitime” care să poată fi corelată cu o bază suficientă în dreptul intern (de ex., o jurisprudență bine stabilită care să statueze că în situația unor asemenea imobile, obiect de reglementare a unei legi speciale de reparație, posibilitatea recuperării lor există în condițiile dreptului comun, indiferent de regimul juridic al imobilului).

În plus, din aceeași hotărâre din cauza Maria Athanasiu și alții c. României rezultă că transformarea într-o „valoare patrimonială” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării, este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi (parag. 142). În speță, reclamanta nu a făcut dovada că s-ar fi conformat dispozițiilor speciale decât în sensul că a transmis notificare, fără să demonstreze respectarea celorlalte cerințe vizând epuizarea procedurii, apte să-i confirme existența dreptului în patrimoniu.

Cum reclamanta nu justifică existența „bunului actual”, soluția din acțiunea în revendicare nu putea fi decât în sensul respingerii, cum în mod corect s-a dispus în cauză, pe fond, nu pe temeiul inadmisibilității reclamat prin recurs. Titlurile de proprietate exhibate în cauză de către pârâți nu pot analizate prin prisma celor arătate în susținerea recursului, considerentele aferente excedând de altfel analizei necesare, întrucât ceea ce se impune, prioritar, cum s-a mai arătat, în adoptarea soluției este împrejurarea că reclamanta, cea care a inițiat demersul judiciar, nu a reușit să demonstreze că este titularul actual al dreptului a cărui protecție a pretins-o. Aceleași considerente sunt valabile și în ceea ce privește critica privind aplicarea dispozițiilor din materia accesiunii imobiliare.

Ca atare, admiterii acțiunii nu se opune principiul securității juridice dedus din necesitatea respectării dreptului de proprietate exhibat de către pârâți, ci împrejurarea că reclamanta nu a cerut protejarea unui drept actual, ceea ce face să rămână fără suport critica formulată în context. Pentru considerentele arătate, criticile de nelegalitate formulate cu referire la dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 826/A din data de 25 noiembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 mai 2017.