ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 788/2017
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 788/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)
Decizia nr. 788/2017
Asupra
recursului civil de față, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 826/A din data de 25
noiembrie 2016, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă
și pentru cauze cu minori și de familie.
A respins, ca
nefondat, apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva
sentinței civile nr. 1331 din 11 noiembrie 2014, pronunțată de
Tribunalul București, secția a V-a civilă,. în contradictoriu cu
pârâții Municipiul București prin primar general, Statul Român prin C.,
SC D. SA, prin lichidator SC E. IPURL, SC F. SA și SC G. SA.
A obligat
apelanta la plata către intimatele SC G. SA și SC F. SA a sumelor de
câte 1.000 lei cu titlu onorarii avocat - prin aplicarea reducerii
cheltuielilor de judecată cu acest titlu, conform criteriilor
prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Pentru a
pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut
următoarele considerente:
Prin cererea
înregistrată la 8 octombrie 2008 pe rolul Tribunalului București,
astfel cum a fost precizată sub aspectul valorii obiectului cauzei (5
miliarde lei), reclamanții A. și B., în calitate de moștenitori
ai autorului lor H., au formulat o acțiune având ca obiect constatarea
nevalabilității titlului Statului Român asupra imobilului transmis
către celelalte pârâte, constatarea dreptului lor de proprietate dobândit
prin moștenire legală asupra imobilului, precum și revendicare
imobiliară, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București
prin primarul general, Statul Român prin C., SC D. SA - prin lichidator SC E.
IPURL (filele 303-307 din dosar), SC F. SA București și SC G. SA
București.
Prin
sentința civilă nr. 1331 din 11 noiembrie 2014 pronunțată
de Tribunalul București, secția a V-a civilă.
S-a admis
excepția lipsei calității procesuale active invocată de
pârâtele SC G. SA și SC F. SA privind pe reclamantul B.
S-a respins
pe cale de excepție acțiunea reclamantului B.
S-au respins
ca neîntemeiate:
-
excepția lipsei calității procesuale active privind-o pe
reclamanta A., invocată de pârâtele SC G. SA și SC F. SA;
-
excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de
pârâtele SC G. SA și SC F. SA, precum și de Statul Român reprezentat
de C.;
-
excepția lipsei de interes invocată de Statul Român reprezentat de C.;
-
excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare
invocată de Statul Român reprezentat de C., SC G. SA și SC F. SA;
-
excepția uzucapiunii invocată de SC G. SA și SC F. SA.
S-a respins,
ca neîntemeiată, acțiunea reclamantei A. în contradictoriu cu
pârâtele SC G. SA, SC F. SA, SC D. SA, - prin lichidator SC E. IPURL, Statul Român
reprezentat de C. și Municipiul București, reprezentat prin primarul
general al Municipiului București.
Au fost
obligați reclamanții, în solidar, la plata sumei de 67.914,20 lei
reprezentând cheltuieli de judecată către pârâtele SC G. SA și SC
F. SA.
În motivarea
sentinței s-au reținut următoarele considerente:
Reclamanții
au susținut că dreptul de proprietate pe care pretind că l-au
dobândit prin moștenire legală asupra imobilului situat în
București, sectorul 5, compus din terenul de 5.344 mp și
construcțiile reprezentând „I. București”, intrat ulterior pretinsei
naționalizări în posesia pârâtelor SC D. SA, SC F. SA București
și SC G. SA București, a fost dobândit de către autorul H., prin
contractele de vânzare-cumpărare autentificate din 22 decembrie 1936
și din 28 octombrie 1938 (filele 15-18 din dosar).
Se mai
susține că imobilul a rămas în patrimoniul acestora, întrucât
naționalizarea s-a făcut fără acordarea unor măsuri
reparatorii, iar după anul 1990 moștenitorii nu au primit niciun fel
de măsuri reparatorii în temeiul legilor speciale adoptate.
Au
arătat, că potrivit Legii fondului funciar nr. 18/1991, au formulat o
cerere la 9 august 1991, care le-a fost respinsă cu motivarea că nu
există cadru legal de restituire în această lege, iar conform Legii nr.
10/2001, au formulat notificarea la 2 august 2001, care nu a fost
rezolvată timp de 7 ani, deși există cadru legal de restituire.
Constatând
că demersurile lor potrivit legilor speciale au rămas fără
rezultat și apreciind că sunt îndreptățiți să
revendice imobilele pe calea dreptului comun, au formulat prezenta
acțiune.
Excepția
lipsei calității procesuale active invocată de pârâtele SC G. SA
și SC F. SA privindu-l pe reclamantul B. este întemeiată, determinând
respingea pe cale de excepție a acțiunii, întrucât acesta nu are
calitatea de moștenitor legal al autorului H., fiind fiul coreclamantei A.
Actul juridic
de donație de care se prevalează nu a fost legal întocmit, întrucât
este format doar din oferta de donație făcută de
moștenitoarea J., care a devenit caducă întrucât ofertanta a decedat,
iar beneficiarul ofertei de donație nu a acceptat donația în forma
autentică cerută de art. 813 C. civ. de la 1864.
Excepția
lipsei calității procesuale active privind-o pe reclamanta A.,
invocată de pârâtele SC G. SA și SC F. SA, este neîntemeiată.
Aceasta are
calitatea de moștenitor legal al autorului H., iar regula
unanimității în acțiunea în revendicare este o construcție
jurisprudențială ce nu decurge dintr-o dispoziție expresă a
legii, fiind inspirată de particularitățile acțiunii în
revendicare.
Jurisprudența
Curții Europene a Drepturilor Omului (cauzele Lupaș c. România
și Descariu c. România) nu neagă această regulă, dar impune
ca aplicarea ei să nu se facă rigid, ci în funcție de
circumstanțele concrete ale cauzei.
Excepțiile
lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâtele SC G. SA
și SC F. SA, precum și de Statul Român reprezentat de C. sunt neîntemeiate.
Statul Român,
prin autoritățile sale din 1948, este autorul deposedării
fostului proprietar H. de întreg imobilul situat în București, str.
Înclinată nr. 125-127, prin aplicarea Legii nr. 119/1948, dar și prin
aplicarea Legii nr. 15/1990 și a H.G. nr. 834/1991, în temeiul
cărora, imobilele revendicate au intrat în posesia pârâtei SC D. SA
și ulterior, după divizarea din 2002, în posesia pârâtelor SC G. SA
și SC F. SA.
Prin urmare,
având în vedere obiectul cauzei, există identitatea necesară între
persoanele chemate în judecată și posibilele persoane care ar putea
fi obligate în temeiul raportului juridic obligațional ce s-ar crea prin
admiterea acțiunii reclamantei.
Este neîntemeiată
și excepția lipsei de interes invocată de Statul Român
reprezentat de C., susținută în privința capătului de
cerere privind constatarea nevalabilității titlului Statului Român pe
faptul că Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate
abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 nu mai face
distincție între imobilele preluate cu titlu și cele preluate
fără titlu, toate imobilele preluate în această perioadă
fiind declarate de lege ca fiind preluate abuziv. Astfel, a reclamanții nu
mai prezintă un interes legitim, iar instanța nu poate constata
încă odată ceea ce a fost declarat ca fiind preluat abuziv prin lege.
În
condițiile în care reclamanta a înțeles să sisteze acțiunea
reparatorie demarată pe calea legii speciale, tribunalul a apreciat că,
apelând la calea dreptului comun al constatării nulității
actului de preluare a bunurilor și a exercitării acțiunii în
revendicare imobiliară conform art. 480 C. civil de la 1864, aceasta
prezintă atât dreptul, cât și interesul legitim de a invoca în
instanță preluarea abuzivă a imobilelor de la autorul său,
conservarea posesiei prin actele de violență psihică invocate
și constatarea îndeplinirii condițiilor legale pentru admiterea
acțiunii în revendicare în favoarea sa.
Respingerea
acțiunii reclamantei ca lipsită de interes legitim, în condițiile
în care acțiunea reparatorie demarată pe calea legii speciale a fost
suspendată pentru rezolvarea prezentei acțiuni, ar echivala cu
violarea dreptului de acces la justiție.
Statul Român
reprezentat de C. a invocat și excepția lipsei calității
procesuale pasive, arătând, în esență, că nu are
atribuții concrete în aplicarea Legii nr. 10/2001.
Excepția
a fost respinsă, întrucât acțiunea se soluționează pe
tărâmul acțiunii în constatarea nulității și al
acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun și nu în procedura
specială de aplicare a Legii nr. 10/2001.
A fost
respinsă ca neîntemeiată excepția inadmisibilității
acțiunii în revendicare invocată de Statul Român reprezentat de C., SC
G. SA și SC F. SA.
Sub aceste
aspect, prezintă relevanță Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008
pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile
unite, în cadrul recursului în interesul legii, cu privire
la admisibilitatea acțiunii în revendicare, întemeiată pe
dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor
preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,
formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Analizând
recursul în interesul legii și hotărârile judecătorești
contradictorii, precum și jurisprudența Curții europene a
drepturilor omului, Înalta Curte a stabilit că
Concursul
dintre legea specială și legea generală se rezolvă în
favoarea legii speciale, conform principiului „specialia generalibus derogant”,
chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
În cazul în
care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv
Legea nr. 10/2001, și Convenția
europeană a drepturilor omului,
s-a reținut că aceasta din urmă are prioritate. Această
prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare,
întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce
atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor
juridice.
Astfel,
față de statuările nuanțate date de instanța
supremă în cadrul recursului în interesul legii și de situația
de fapt că procedura de aplicare a legii speciale a fost suspendată
până la rezolvarea prezentei cauze, tribunalul a apreciat că nu poate
fi reținută ca întemeiată excepția
inadmisibilității acțiunii în revendicare, urmând să fie
respinsă și să fie rezolvată cauza pe fondul său.
Pârâtele SC
G. SA și SC F. SA, au invocat și excepția de fond a uzucapiunii
de scurtă durată, de la 10 la 20 de ani, prevăzută de art. 1895
C. civ. de la 1864, prin care încearcă să paralizeze acțiunea în
revendicare imobiliară.
Pentru
rezolvarea acestei excepții de fond, se impune analizarea probelor legate
de fondul cererilor cu care a fost sesizat tribunalul, a titlurilor invocate de
părți și a atitudinii pasive care i s-ar putea imputa
adevăratului proprietar.
Potrivit procesului-verbal
de inventariere și naționalizare din 11 august 1948 înregistrat la
Ministerul Industriilor și celor 11 Anexe ale acestuia, atât terenurile,
cât și întreg obiectivul industrial, cu toate fondurile și inventarul
său, au fost naționalizate de la autorul H. în temeiul Legii nr. 119/1948,
fără acordarea unor despăgubiri.
Astfel,
întreg imobilul (terenuri și construcții industriale) a trecut în
proprietatea statului prin lege, acesta constituind un mod de dobândire a
dreptului de proprietate.
Ulterior
naționalizării, întregul imobil a intrat în administrarea
directă a unei întreprinderi industriale de profil, perioadă în care
fostele construcții industriale care au constituit obiectivele „I.
București”, edificate de către autor sau sub îndrumarea acestuia
până când a devenit proprietar, au fost demolate și înlocuite cu alte
construcții industriale, astfel că, așa cum rezultă din
expertiza de specialitate în construcții, în prezent nu se mai
regăsește material niciuna dintre construcțiile care au
aparținut acestuia.
În temeiul
Legii nr. 15/1990, atât terenul, cât și construcțiile identificate pe
el au constituit patrimoniul social al pârâtei SC D. SA, divizat ulterior
către SC F. SA București și SC G. SA București, posesoarele
din prezent.
Pentru
terenul aferent obiectivului industrial au fost emise Certificatele de atestare
a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 27 mai 1996, eliberate în
favoarea SC D. SA - pentru terenurile de 5.768 mp și 20.192 mp (filele
71-72 vol. I din dosar), suprafețe din care face parte și terenul
revendicat.
Conform
procesului-verbal de divizare din data de 18 decembrie 2002, drepturile pârâtei
SC D. SA referitoare la teren și construcții au fost transmise
către pârâtele SC F. SA și SC G. SA, potrivit actului de divizare
și a înscrierilor din Cartea funciară, acestea manifestându-se ca
proprietari.
Astfel,
dreptul de proprietate dobândit de către autorul H. asupra terenurilor
revendicate și a construcțiilor industriale edificate pe ele a intrat
prin actul de naționalizare prevăzut de lege în proprietatea Statului
și apoi transmis prin Legea nr. 15/1990 și H.G. nr. 834/1991
către pârâtele SC D. SA, SC F. SA București și SC G. SA
București.
Susținerea
reclamantei în sensul că dreptul de proprietate pe care pretinde că
l-a dobândit prin moștenire legală de la autorul său a
rămas în patrimoniul acestuia, întrucât naționalizarea s-a făcut
fără acordarea unor măsuri reparatorii, nu a fost
reținută.
Dreptul de
proprietate s-a transmis către societățile pârâte, care nu au
ocupat abuziv imobilele revendicate; acestea nu exercită doar posesia
asupra lor, ci chiar dreptul de proprietate, iar pentru măsuri reparatorii
privind abuzurile la care a fost supusă proprietatea privată în
perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, a fost adoptată Legea nr. 10/2001.
Referitor la
demersurile făcute de către moștenitoarea-reclamantă
potrivit legilor speciale reparatorii, potrivit Legii fondului funciar nr. 18/1991,
a formulat o cerere la 9 august 1991 (filele 9-10 din dosar), care i-a fost
respinsă cu motivarea că nu există cadru legal de restituire a
imobilului naționalizat, potrivit acestei legi, care are ca obiect
reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor.
Conform Legii
nr. 10/2001 a formulat notificarea la 2 august 2001, care nu a fost
rezolvată, deși au trecut până în prezent peste 14 ani de zile
de la adoptarea legii.
Potrivit art.
26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, reclamanta are și posibilitatea
să se adreseze justiției pentru a exercita controlul asupra modului
în care se desfășoară procedurile administrative, astfel că
nu se poate reține ca întemeiată afirmația că acțiunea
în revendicare pe calea dreptului comun este unicul mod de realizare a
dreptului moștenit de la autorul său.
Cum prin
efectul Legii nr. 119/1948 de naționalizare a întreprinderilor
industriale, dreptul de proprietate a fost transmis către Stat și tot
prin efectul legii a fost transmis către societățile pârâte SC
D. SA și, în continuare, către SC F. SA și SC G. SA, sunt
preferabile titlurile pârâtelor în cadrul acțiunii în revendicare
imobiliară, titlul autorului reclamantei nemaifiind actual pentru a putea
fi preferat.
Nevalabilitatea
titlului statului nu poate fi reținută, iar având în vedere și
asigurarea principiului stabilității raporturilor juridice civile, s-a
respins ca neîntemeiată acțiunea sub ambele aspecte, atât privind
constatarea nevalabilității titlului statului, cât și
acțiunea în revendicare imobiliară.
Pârâtele SC
F. SA și SC G. SA dețin un veritabil titlu de proprietate asupra
imobilelor revendicate, astfel că nu se poate reține dobândirea
dreptului de proprietate prin uzucapiunea scurtă de la 10 la 20 de ani
prevăzută de art. 1895 C. civ. de la 1864, nefiind astfel utilă
cercetarea posesiei.
Cum
reclamanții se află în culpă procesuală, conform art. 274 C
proc. civ., aceștia au fost obligați, în solidar, la 67.914,20 lei
cheltuieli de judecată către pârâtele SC G. SA și SC F. SA,
reprezentând onorarii pentru avocați.
Împotriva
sentinței civile nr. 1331 din 11 noiembrie 2014 pronunțată de
Tribunalul București, secția a V-a civilă, au formulat apel
reclamanții, iar prin Decizia civilă nr. 566/A din 24 noiembrie 2015
pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă
și pentru cauze cu minori și de familie, s-a luat act de
renunțarea reclamantului B. la judecarea apelului
și s-a
respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta A.
S-au respins,
ca nefondate, cererile privind cheltuielile de judecată formulate de
reclamant și de pârâtele SC F. SA și SC G. SA.
Recursul declarat
de reclamantă împotriva deciziei de apel a fost admis de Înalta Curte de
Casație și Justiție, secția I civilă, prin Decizia civilă
nr. 1032 din 12 mai 2016, prin care a fost casată decizia, cauza fiind
trimisă în rejudecare la aceeași instanță de apel,constatându-se
incidența prevederilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ. privind nulitatea
hotărârii din apel, coroborat cu art. 105 alin. (2) C. proc. civ. -
întrucât, deși instanța de apel a dispus amânarea
pronunțării spre a se depune note scrise, astfel cum s-a reținut
în practicaua deciziei recurate, s-a revenit asupra măsurii,
soluționându-se cauza și pronunțându-se decizia la același
termen.
În
rejudecare,
Curtea
a constatat următoarele:
În
acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C.
civ. prin compararea drepturilor decurgând din titlurile deținute de
părți nu se poate face total abstracție și de prevederile Legii
speciale invocate în apărare de către intimații-pârâți, nr.
10/2001, respectiv a legilor speciale în materie de privatizare, în temeiul
cărora pârâții au dobândit dreptul de proprietate asupra bunurilor ce
fac obiectul cererii de chemare în judecată.
Reclamanții
nu sunt în posesia unei hotărâri judecătorești
definitive/irevocabile ori a unei decizii administrative prin care să fi
fost reconfirmat dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, pe care
să-l opună titlurilor societăților pârâte, cu valoare de
„bun” actual și efectiv, în sensul art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenția
europeană, astfel cum s-a și statuat în cauza pilot Maria Athanasiu
ș.a. contra României, pronunțată de Curtea Europeană a
Drepturilor Omului.
Constatarea
caracterului abuziv al preluării de către Stat prin
naționalizarea din 1948 a imobilului, în contextul arătat, va
deschide calea obținerii de măsuri reparatorii în echivalent potrivit
legilor speciale care reglementează situația imobilelor preluate de
stat în perioada martie 1945 - decembrie 1989 (Legea nr. 10/2001, Legea nr. 165/2013)
cu respectarea cerințelor impuse de aceste legi.
Susținerea
din apel în sensul că preluarea abuzivă prin naționalizare a
imobilului are ca efect constatarea că reclamanții nu au pierdut
niciodată dreptul de proprietate asupra bunului, cu consecințe
și asupra drepturilor societăților privatizate pârâte, ce nu pot
fi luate în considerare, întrucât s-au transferat de la statul neproprietar -
nu este fondată, întrucât ignoră întreaga legislație
adoptată începând cu anul 1990 privind imobilele preluate de stat în
vechiul regim și care reglementează restituirea în natură ori în
echivalent, privatizarea și instituțiile implicate în aceste
operațiuni, etc., și care vizează drepturi dobândite deja în
temeiul acestor reglementări.
Astfel cum
s-a reținut în fond în baza unui probatoriu amplu, inclusiv cu expertize
tehnice în specialitatea construcții și topo - terenul care a
aparținut în proprietate autorului reclamanților, H., identificat în
patrimoniul societăților-pârâte SC G. SA și SC F. SA, în
suprafață de 5.244 mp, este aferent unor construcții (hale,
ateliere de prelucrări metalice, etc.), altele decât construcțiile
care au aparținut fostului proprietar și care în prezent nu mai
există, practic asigurând funcționalitatea firească a noilor
construcții aflate în patrimoniul societăților
susmenționate privatizate integral la data formulării acțiunii
pendinte (ca și la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 - 14
februarie 2001), ca și SC D. SA din care s-au desprins și care a făcut
obiectul privatizării potrivit Legii nr. 15/1990, care în art. 20 alin. (2)
statua că „Bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt
proprietatea acestora.”
Intimatele-pârâte
sunt și deținătoarele dreptului de proprietate asupra terenului
identificat prin rapoartele de expertiză administrate la fond,
consfințit prin certificatele de atestare a dreptului de proprietate
asupra terenurilor din 27 mai 1996, ce constituie acte administrativ
jurisdicționale neanulate în instanță, valide, și de care
intimatele se prevalează în apărare, opunându-le ca „bun” actual în
sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție,
reclamanților.
În schimb,
reclamanții (apelanți) nu sunt în posesia unui titlu de
recunoaștere, de reconfirmare a dreptului de proprietate asupra imobilului
în litigiu, spre a-l opune cu eficiență juridică, astfel cum s-a
reținut mai sus, în temeiul art. 480 C. civ. intimatelor-pârâte . ca „bun”,
actual și efectiv, în sensul art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenție,
astfel încât instanța să acorde preferabilitate în comparația
titlurilor, reclamanților.
Prima
instanță a analizat atent cauza, coroborând probatoriile cu
înscrisuri și expertize tehnice administrate și făcând aplicarea
corectă a prevederilor legale aplicabile în cauză, inclusiv ale
deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 și jurisprudenței Curții
europene a drepturilor omului, a principiului stabilității
raporturilor civile, pronunțând o soluție temeinică și
legală, în raport de care apelul se privește ca nefiind fondat.
Așadar,
motivarea din sentința apelată nu este contradictorie, astfel cum se
susține de către cei doi apelanți-reclamanți, ci,
dimpotrivă, răspunde tuturor exigențelor impuse de prevederile art.
261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (de la 1865).
A fost obligată
apelanta la plata către intimatele SC G. SA și SC F. SA a câte 1.000
lei cheltuieli de judecată, prin reducerea cuantumului onorariilor de câte
4.000 lei de avocat, astfel cum rezultă din chitanțele atașate
la dosar, potrivit criteriilor prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
(două termene de judecată, neadministrare de probe) și pentru
asigurarea accesului la justiție potrivit art. 6(1) din Convenție.
Împotriva
acestei decizii a declarat recurs reclamanta, prin care a invocat încălcarea
si aplicarea greșită a legii, cu aplicarea dispozițiilor art. 304
pct. 9 C. proc. civ., precum și că hotărârea conține motive
contradictorii si străine de natura pricinii, din perspectiva art. 304 pct.
7 teza a II-a C. proc. civ., invocând în susținere următoarele motive:
Curtea a
reținut că în acțiunea în revendicare întemeiată pe
dispozițiile art. 480 C. civ., prin compararea drepturilor decurgând din
titlurile deținute de părți, nu se poate face total
abstracție și de prevederile Legii speciale nr. 10/2001 invocate în
apărare de către intimații pârâți, deși în
susținerea apelului nu a făcut abstracție de prevederile acestei
legi, arătând ceea ce a motivat prima instanță cu prilejul
soluționării excepției inadmisibilității acțiunii
în revendicare și susținând prioritatea Convenției europene a drepturilor
omului față de Legea nr. 10/2001.
Acțiunea
în revendicare întemeiată pe dreptul comun presupune compararea titlurilor
de proprietate și niciuna dintre instanțe nu a făcut acest
lucru, nu a analizat titlurile de proprietate ale părților, ci au
motivat netemeinicia acțiunii raportat tot la dispozițiile Legii nr. 10/2001.
În contextul
în care excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare
a fost respinsă, se impunea ca instanțele să procedeze, în
continuare, la analiza acesteia în raport de dispozițiile dreptului comun,
motivele învederate relevând, mai degrabă, o inadmisibilitate
"mascată" a acțiunii în revendicare.
În Cauza Maria
Athanasiu și alții împotriva României s-a reținut, raportat la art.
6 parag. 1 din Convenție, că respingerea acțiunii în revendicare
întemeiată pe dreptul comun, cu motivarea că reclamantele din
speță trebuiau să urmeze procedura instituită prin legea
specială aduce atingere substanței înseși a dreptului lor de
acces la o instanță.
Ambele instanțe
au respins acțiunea în revendicare, motivând că au posibilitatea
să urmeze procedura instituită prin legea specială, deși
prima instanță a respins excepția inadmisibilității,
iar instanța de apel și-a însușit soluția primei
instanțe, arătând că este o soluție temeinică și
legală.
S-a
reținut că nu deține o hotărâre judecătorească
definitivă/irevocabilă ori o decizie administrativă prin care
să fi fost reconfirmat dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat
cu valoare de „bun" actual și efectiv în sensul art. 1 Protocolul 1
adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu
referire la cauza pilot Măria Athanasiu ș.a. contra României, însă
ipoteza reținută în cauza respectivă privește situația
neexecutării unei hotărâri judecătorești ce recunoaște
un drept la despăgubire, chiar dacă suma nu a fost stabilită,
ipoteză care este diferită de ipoteza unei acțiuni în
revendicare și de condițiile pe care trebuie să le îndeplinească
proprietarul pentru a-i fi admisă acțiunea în revendicare.
A impune
că partea ar trebui să obțină întâi o hotărâre
judecătorească sau decizie administrativă pe calea
administrativă reglementată de Legea nr. 10/2001 ar adăuga la
lege/considerentele deciziei Curții europene și s-ar îngrădi
accesul liber la justiție, aducându-se atingere substanței înseși
a dreptului lor de acces la instanță (art. 6 din Convenție),
menționat de aceeași decizie a Curți europene, negându-se
totodată efectele actelor translative de proprietate anterioare
preluării abuzive de către Statul Român.
Un alt aspect
care dovedește că instanțele nu au soluționat acțiunea
în revendicare rezultă și din motivarea potrivit căreia constatarea
caracterului abuziv al preluării de către stat prin
naționalizarea din 1948 a imobilului, în contextul arătat, va deschide
calea obținerii de măsuri reparatorii în echivalent potrivit legilor
speciale care reglementează situația imobilelor preluate de stat în
perioada martie 1945-decembrie 1989.
În
același timp, deși a confirmat caracterul abuziv al preluării de
către stat al imobilului, instanța a validat în mod greșit actele
translative de proprietate ale pârâtelor, ignorând un veritabil principiu de
drept, „resoluto iure danstis resolvitur accipientis", care consacră
regula de drept potrivit căreia anularea actului juridic inițial, în
cazul de față manifestată prin preluarea abuzivă a
imobilului, atrage anularea actelor juridice subsecvente, întrucât imobilul nu
a ieșit niciodată din proprietatea lui H., autorul său.
Astfel, în
mod nelegal s-a reținut că prin actul de naționalizare dreptul
de proprietate al autorului H. asupra terenurilor revendicate și a
construcțiilor edificate pe ele au intrat în proprietatea Statului, chiar
dacă naționalizarea s-a făcut fără acordarea unor
măsuri reparatorii.
În cauză
s-a dovedit că Statul a preluat de la autorul H. dreptul de proprietate în
baza Legii nr. 119/1948, ale cărei condiții pentru a opera
transmiterea dreptului de proprietate nu s-au îndeplinit, respectiv nu s-au
acordat măsuri reparatorii, și nu se putea transmite un drept de
proprietate de la Statul rămân către societățile pârâte,
dacă acest drept de proprietate nu-l avea în patrimoniu.
Însăși
prima instanță reține în hotărâre, cu prilejul
soluționării excepției uzucapiunii, că pentru rezolvarea
acestei excepții de fond se impune analizarea probelor legate de fondul
cererilor cu care a fost sesizat, a titlurilor invocate de părți
și a atitudinii pasive care i s-ar putea imputa adevăratului
proprietar.
Nu s-a
realizat nicio analiză a titlurilor invocate de părți care ar fi
putut duce la o veritabilă comparare a titlurilor de proprietate.
Contrar a
ceea ce a reținut instanța de apel, potrivit probatoriului amplu
(expertizele tehnice topo) terenul a aparținut autorului său, iar
construcțiile existente pe teren sunt aferente acestuia, și nu că
terenul este eferent construcțiilor. Din probatoriul administrat s-a
reținut că terenul a fost preluat în mod abuziv împreună cu
construcțiile eferente care au fost modificate de noii
posesori-neproprietari, însă proprietarul unei construcții nu poate
prelua prin accesiune un teren, ci dacă pe un teren proprietatea altuia se
face o construcție, dreptul de accesiune aparține proprietarului
terenului, cu îndeplinirea anumitor condiții - ceea ce denotă încălcarea
dispozițiilor legale privind accesiune imobiliară artificială,
care arată că proprietarul terenului dobândește și dreptul
de proprietate asupra construcțiilor, cu îndeplinirea anumitor
condiții.
A formulat
notificare și în baza Legii nr. 18/1991, înainte de a se emite
certificatele de atestare a dreptului de proprietate, ceea ce înseamnă
că pârâtele au ignorat situația juridică, asumându-și
riscul emiterii unor acte de proprietate nelegale.
Societățile
pârâte SC F. SA și SC G. SA nu au statutul unui terț de
bună-credință, întrucât nu au preluat imobilele printr-un titlu
translativ de proprietate cu titlu oneros, acestea rămânând în patrimoniul
întreprinderii de profil care s-a reorganizat odată cu apariția Legii
nr. 15/1990.
Astfel cum a
reținut și prima instanță, ulterior
naționalizării, întregul imobil a intrat în administrarea
directă a unei întreprinderi de profil, iar în temeiul Legii nr. 15/1990
privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome
și societăți comerciale, imobilele revendicate au devenit
patrimoniul social al pârâtei SC D. SA, care s-a divizat ulterior.
În ceea ce
privește principiul securității raporturilor juridice, acesta
este respectat față de cauza Brumărescu contra României, în care
s-a reținut că de esența principiului securității este
că o soluție definitivă a oricărui litigiu nu trebuie
rediscutată. În speță nu există nicio soluție
definitivă, iar în acord cu principiile comparării titlurilor de
proprietate, instanța trebuia să dea întâietate titlului mai vechi
și mai bine caracterizat, al adevăratului proprietar.
Analizând
criticile de recurs formulate, Înalta Curte constată că recursul este
nefondat, în considerarea motivelor ce succed:
Considerentele
deciziei nu reflectă o inadmisibilitate a acțiunii în revendicare, ce
ar releva și o contrarietate a motivării, din perspectiva pct. 7 al art.
304 C. proc. civ., susține recurenta, întrucât instanța de apel a
analizat criticile din apel și a menținut sentința primei
instanțe, constatând, pe fond, în analiza titlului invocat, că
reclamanta nu deține un drept de proprietate/ „bun actual” asupra
imobilului în litigiu, cu referire la decizia în interesul Legii nr. 33/2008
și jurisprudența relevantă a Curții europene - ipoteză
în care nu mai avea sens operațiunea de comparare de titluri,
reclamată a fi neefectuată în cauză.
Operațiunea
de comparare a titlurilor nu era impusă nici de respingerea excepției
inadmisibilității, întrucât aceasta a fost soluționată prin
raportare la dispozițiile legii speciale, Legea nr. 10/2001, după a
cărei intrare în vigoare a fost formulată acțiunea, și a
deciziei în interesul legii nr. 33/2008.
Instanța
a acordat prioritate în analiză prevederilor Convenției europene în
verificarea titlului de care partea s-a prevalat, în aplicarea deciziei în
interesul, analiză care se impune cu prioritate, pentru că reclamanta
este cea care a inițiat demersul judiciar, urmând a se proceda ulterior la
verificarea titlului pârâtului și a se face, în ipoteza deținerii
unor titluri valabile, o comparare a acestora, impusă de o acțiune în
revendicare pe calea dreptului comun.
Prin
trimiterea la dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 165/2013
instanța a precizat cadrul juridic în care se soluționează o
acțiune în revendicare formulată în temeiul dreptului comun,
după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar procedura
prevăzută de legile speciale a fost subliniată ca posibilitate
rămasă reclamatei după confirmarea soluției de respingere a
acțiunii ce face obiectul dosarului.
Modul de
soluționare a cauzei, inclusiv prin trimiterea la legile speciale, nu este
de natură, raportat la art. 6 parag. 1 din Convenție, să
aducă atingere substanței înseși a dreptului de acces la o
instanță, întrucât, pe de o parte, acesta reflectă
jurisprudența Curții relativ la bunul protejat prin art. 1 Protocolul
1 al Convenției, iar pe de altă parte, partea interesată se
poate adresa instanței în procedura acestei legi, pe două planuri -
în ipoteza nesoluționării notificări în termenul legal și
prin contestarea deciziei emisă în aplicarea legii. În ceea ce privește
legile speciale, în hotărârea din cauza Preda și alții c.
României Curtea europeană a concluzionat că Legea nr. 165/2013
oferă posibilitatea de a se obține un remediu la nivel intern și
de care trebuie să se facă uz.
Fiind
învestite cu o acțiune în revendicare promovată la 8 octombrie 2008
potrivit dreptului comun, cu privire la un imobil preluat ca efect al Legii nr.
119/1948, instanțele au avut de analizat dacă reclamanta
justifică un drept de proprietate, posibil de valorificat pe această
cale, în condițiile în care pentru situația unor astfel de imobile
fusese adoptată, ca act normativ special, Legea nr. 10/2001.
Sub acest
aspect, în mod corect s-a reținut că reclamanta nu are un „bun”
susceptibil de protecție conform art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției,
atât timp cât titlul reclamat nu a fost confirmat jurisdicțional anterior,
pentru a se putea prevala de el în cadrul acțiunii în revendicare.
Pentru a fi
titularul unui “bun actual” în sensul autonom al acestei noțiuni și
al criteriilor reținute în jurisprudența instanței de contencios
european, relevantă prin redefinirea acestei noțiuni, este necesar ca
printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele
să fi recunoscut părții calitatea de proprietar, iar în
dispozitivul hotărârii să fi dispus în mod expres restituirea bunului
- astfel cum s-a arătat în hotărârea pronunțată în cauza Maria
Athanasiu și alții împotriva României, par. 140, a cărei
relevanță nu este înlăturată, cum susține recurenta
reclamantă din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu referire la
obiectului litigiului care a generat sesizarea Curții europene.
Așadar,
pentru deținerea unui „bun” nu este suficient să existe o
hotărâre irevocabilă anterioară prin care să se fi
constatat nevalabilitatea titlului statului asupra unui imobil, chiar și
individualizat prin lucrări de specialitate, ci trebuie să existe
și o dispoziție în sensul restituirii bunului către reclamant (parag.
143). A fortiori, nu este suficient să se fi constatat nevalabilitatea
preluării în chiar judecata acțiunii în revendicare pentru a se
considera că partea reclamantă este beneficiara unui „bun”, motiv
pentru care nici nu mai avea sens să se mai analizeze nevalabilitatea
titlului statului.
Dreptul de
proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul autorului reclamantei
(constatat anterior în cauză) și speranța redobândirii
exercițiului acestuia, pierdut de multă vreme, nu sunt asimilabile
noțiunii de “bun”, ci corespund mai degrabă unei „simple
speranțe de restituire”, nici măcar unei „speranțe legitime”
care să poată fi corelată cu o bază suficientă în
dreptul intern (de ex., o jurisprudență bine stabilită care
să statueze că în situația unor asemenea imobile, obiect de
reglementare a unei legi speciale de reparație, posibilitatea
recuperării lor există în condițiile dreptului comun, indiferent
de regimul juridic al imobilului).
În plus, din
aceeași hotărâre din cauza Maria Athanasiu și alții c.
României rezultă că transformarea într-o „valoare patrimonială”
în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce
rezultă din simpla constatare a ilegalității
naționalizării, este condiționată de întrunirea de
către partea interesată a cerințelor legale în cadrul
procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea
căilor de atac prevăzute de aceste legi (parag. 142).
În
speță, reclamanta nu a făcut dovada că s-ar fi conformat
dispozițiilor speciale decât în sensul că a transmis notificare,
fără să demonstreze respectarea celorlalte cerințe vizând
epuizarea procedurii, apte să-i confirme existența dreptului în
patrimoniu.
Cum reclamanta
nu justifică existența „bunului actual”, soluția din
acțiunea în revendicare nu putea fi decât în sensul respingerii, cum în
mod corect s-a dispus în cauză, pe fond, nu pe temeiul
inadmisibilității reclamat prin recurs.
Titlurile de
proprietate exhibate în cauză de către pârâți nu pot analizate prin
prisma celor arătate în susținerea recursului, considerentele
aferente excedând de altfel analizei necesare, întrucât ceea ce se impune,
prioritar, cum s-a mai arătat, în adoptarea soluției este
împrejurarea că reclamanta, cea care a inițiat demersul judiciar, nu
a reușit să demonstreze că este titularul actual al dreptului a
cărui protecție a pretins-o. Aceleași considerente sunt valabile
și în ceea ce privește critica privind aplicarea dispozițiilor
din materia accesiunii imobiliare.
Ca atare,
admiterii acțiunii nu se opune principiul securității juridice dedus
din necesitatea respectării dreptului de proprietate exhibat de către
pârâți, ci împrejurarea că reclamanta nu a cerut protejarea unui
drept actual, ceea ce face să rămână fără suport
critica formulată în context.
Pentru
considerentele arătate, criticile de nelegalitate formulate cu referire la
dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. au fost găsite
nefondate, recursul urmând să fie respins în consecință.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 826/A din
data de 25 noiembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a III-a
civilă și pentru cauze cu minori și de familie.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică astăzi, 16 mai 2017.