ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1032/2016

Decizia nr. 1032/2016 Asupra cauzei de față, reține următoarele: Prin cererea înregistrată la 8 octombrie 2008 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, astfel cum a fost precizată sub aspectul valorii obiectului cauzei, reclamanții A. și B., în calitate de moștenitori ai autorului lor C., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin primarul general, Statul Român prin D., SC E. SA - prin lichidator SC F. IPURL, SC G. SA și SC H. SA, au solicitat constatarea nevalabilității titlului Statului Român asupra imobilului transmis către celelalte pârâte, constatarea dreptului lor de proprietate dobândit prin moștenire legală asupra terenului în suprafață de 5.344 mp situat în București, sector 5 și, respectiv, asupra construcțiilor edificate pe teren, precum și obligarea pârâților la restituirea contravalorii bunurilor mobile preluate de Statul Român în mod abuziv.

Prin întâmpinarea depusă la dosar la data 27 ianuarie 2009, pârâtele SC H. SA și SC G. SA, au invocat excepția uzucapiunii de la 10 la 20 de ani prevăzută de art. 1895 C. civ.,excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei,excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, arătând, în esență, că reclamanții au inițiat procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, solicitând măsuri reparatorii potrivit acestei legi speciale, iar potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, au la îndemână inclusiv acțiunea în justiție prin care pot exercita controlul judecătoresc asupra actelor administrative de aplicare a legii speciale, situație în care, acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun, devine inadmisibilă.

Prin sentința civilă nr. 1331 din 11 noiembrie 2014, Tribunalul București, secția V-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului B., a respins acțiunea reclamantului B. și a respins, ca neîntemeiate, excepția lipsei calității procesuale active privind-o pe reclamanta A., excepția lipsei calității procesuale pasive - invocată de pârâtele SC H. SA și SC G. SA, precum și de Statul Român reprezentat de D., excepția lipsei de interes - invocată de Statul Român reprezentat de D., excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare - invocată de Statul Român reprezentat de D., SC H. SA și SC G. SA, excepția uzucapiunii - invocată de SC H. SA și SC G. SA. Pe cale de consecință, tribunalul a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantei A. și a obligat pe reclamanți, în solidar, la 67.914,20 lei cheltuieli de judecată către pârâtele SC H. SA și SC G. SA.

În motivare, tribunalul a arătat că a admis excepția lipsei calității procesuale active, invocată de pârâtele SC H. SA și SC G. SA, constatând că reclamantul B. nu are calitatea de moștenitor legal al autorului C., fiind fiul coreclamantei A., iar actul juridic de donație de care se prevalează acesta nu a fost legal întocmit, întrucât este format doar din oferta de donație făcută de moștenitoarea I., care a devenit caducă când ofertanta a decedat, iar beneficiarul ofertei de donație nu a acceptat donația în forma autentică cerută de art. 813 C. civ. de la 1864. Prin urmare, acesta nu a dobândit calitatea de moștenitor al autorului de la care au fost preluate imobilele prin naționalizare și nu are calitate procesuală activă în prezenta cauză.

Excepția lipsei calității procesuale active privind-o pe reclamanta A., invocată de pârâtele SC H. SA și SC G. SA, a fost respinsă ca neîntemeiată, reținând calitatea de moștenitor legal al autorului C., iar regula unanimității în acțiunea în revendicare este o construcție jurisprudențială ce nu decurge dintr-o dispoziție expresă a legii, fiind inspirată de particularitățile acțiunii în revendicare. În speță, analizând regula unanimității în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în situația în care comoștenitorul reclamantei A. a făcut o ofertă de donație chiar în favoarea fiului reclamantei, tribunalul a reținut că situația de fapt relevată determină concluzia că revendicarea imobiliară din cauză, constituie o situație particulară, ce permite înfrângerea regulii unanimității.

Tribunalul a apreciat că în condițiile date ale litigiului, respingerea acțiunii în revendicare imobiliară, ca inadmisibilă, pentru că nu a fost promovată de toți coindivizarii, ar rupe justul echilibru între preocuparea legitimă de a proteja drepturile tuturor coproprietarilor și dreptul de acces la o instanță de judecată. În plus, s-a constatat că în ipoteza în care acțiunea în revendicare ar fi admisă definitiv, această situație concretă are mai mult caracterul unui act de conservare a moștenirii rămasă de la autorul C. și ar profita tuturor coindivizarilor, imobilele revendicate întorcându-se de fapt, în patrimoniul tuturor moștenitorilor autorului deposedat abuziv și nu doar al reclamantei A. Prin urmare, tribunalul a constatat că reclamanta A. poate promova singură acțiunea în revendicare împotriva terților-pârâți, situație în care nu-și găsește aplicarea principiul unanimității invocat de către pârâte.

Au fost respinse ca neîntemeiate, excepțiile lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâtele SC H. SA și SC G. SA, precum și de Statul Român reprezentat de D. S-a reținut că Statul Român, prin autoritățile sale din 1948, este autorul deposedării fostului proprietar ing. C. de întreg imobilul situat în București, prin edictarea și aplicarea Legii nr. 119/1948, dar și prin edictarea și aplicarea Legii nr. 15/1990 și a H.G. nr. 834/1991, în temeiul cărora, imobilele revendicate au intrat în posesia pârâtei SC E. SA și ulterior, după divizarea din 2002, în posesia pârâtelor SC H. SA și SC G. SA.

Tribunalul a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei de interes, invocată de Statul Român reprezentat de D. Statul Român reprezentat de D. a invocat excepția lipsei de interes privind constatarea nevalabilității titlului Statului Român, arătând în esență, că Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, nu mai face distincție între imobilele preluate cu titlu și cele preluate fără titlu, toate imobilele preluate în această perioadă fiind declarate de lege ca fiind preluate abuziv. Astfel, a considerat că reclamanții nu mai prezintă un interes legitim iar instanța nu poate constata încă odată, ceea ce a fost declarat ca fiind preluat abuziv prin lege.

În condițiile în care reclamanta A. a înțeles să sisteze acțiunea reparatorie demarată pe calea legii speciale, tribunalul a apreciat că, apelând la calea dreptului comun al constatării nulității actului de preluare a bunurilor și a exercitării acțiunii în revendicare imobiliară conform art. 480 C. civ. de la 1864, aceasta prezintă atât dreptul, cât și interesul legitim de a invoca în instanță, preluarea abuzivă a imobilelor de la autorul său, conservarea posesiei prin actele de violență psihică invocate și constatarea îndeplinirii condițiilor legale pentru admiterea acțiunii în revendicare în favoarea sa.

Statul Român reprezentat de D. a invocat și excepția lipsei calității procesuale pasive, arătând, în esență, că nu are atribuții concrete în aplicarea Legii nr. 10/2001, excepția fiind respinsă cu motivarea că litigiul se poartă pe tărâmul acțiunii în constatarea nulității și al acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun, și nu în procedura specială de aplicare a Legii nr. 10/2001. De asemenea, a fost respinsă ca neîntemeiată excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare invocată de Statul Român reprezentat de D., SC H. SA și SC G. SA.

Sub aceste aspect, tribunalul a luat în considerare Decizia nr. 33 din9 iunie 2008 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, reținând că, acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanșat în termenul legal o atare procedură ori care, deși au urmat-o, nu au obținut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., în această ipoteză din urmă, aflându-se și cauza de față. Astfel, față de statuările nuanțate date de instanța supremă în cadrul recursului în interesul legii și de situația de fapt existentă în speță, având în vedere că procedura de aplicare a legii speciale a fost suspendată până la rezolvarea cauzei, tribunalul a apreciat că nu poate fi reținută ca întemeiată excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, urmând să fie respinsă și să fie rezolvată cauza pe fondul său.

Tribunalul a constatat că pârâtele SC H. SA și SC G. SA au invocat și excepția de fond a uzucapiunii de scurtă durată, de la 10 la 20 de ani, prevăzută de art. 1895 C. civil de la 1864, prin care au încercat să paralizeze acțiunea în revendicare imobiliară îndreptată împotriva acestora. Analizând probele legate de fondul cererilor cu care a fost sesizat, a titlurilor invocate de părți și a atitudinii pasive care i s-ar putea imputa adevăratului proprietar, tribunalul a reținut că reclamanta A. este moștenitoarea legală a autorului C. Dreptul de proprietate dobândit de către autorul C. asupra terenurilor revendicate și a construcțiilor industriale edificate pe ele a intrat prin actul de naționalizare prevăzut de lege, în proprietatea statului și apoi transmis prin Legea nr. 15/1990 și H.G.

nr. 834/1991 către pârâtele SC E. SA, SC H. SA și SC G. SA. Susținerea reclamantei A. în sensul că dreptul de proprietate pe care pretinde că l-a dobândit prin moștenire legală de la autorul său C., a rămas în patrimoniul acestuia, întrucât naționalizarea s-a făcut fără acordarea unor măsuri reparatorii, nu a putut fi reținută ca reală. Dreptul de proprietate s-a transmis către societățile pârâte conform celor menționate mai sus, societățile pârâte nu au ocupat abuziv imobilele revendicate, acestea nu exercită doar posesia asupra lor ci, chiar dreptul de proprietate, iar pentru măsuri reparatorii privind abuzurile la care a fost supusă proprietatea privată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, a fost adoptată Legea nr. 10/2001.

Referitor la demersurile făcute de către moștenitoarea-reclamantă potrivit legilor speciale reparatorii, tribunalul a reținut că, potrivit Legii fondului funciar nr. 18/1991, a formulat o cerere la 9 august 1991, care i-a fost respinsă cu motivarea că nu există cadru legal de restituire a imobilului naționalizat, potrivit acestei legi care are ca obiect reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor. Conform Legii nr. 10/2001, a formulat notificarea la data de 2 august 2001, care nu a fost rezolvată deși au trecut peste 14ani de zile de la adoptarea legii. Tribunalul a constatat că există un cadru legal de restituire sau de acordare a unor măsuri reparatorii, însă demersurile reclamantei potrivit acestei legi speciale, au rămas fără rezultat întrucât procedura administrativă a fost suspendată pentru rezolvarea prezentei acțiuni în revendicare.

Potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, reclamanta are și posibilitatea să se adreseze justiției pentru a exercita controlul asupra modului în care se desfășoară procedurile administrative, astfel că nu s-a putut reține ca întemeiată afirmația că acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun, este unicul mod de realizare a dreptului moștenit de la autorul său. Reclamanta A. a susținut că dovedește dreptul său de proprietate pe care pretinde că l-a moștenit de la autorul C., cu titlul autorului său, constând în contractele de vânzare-cumpărare autentificate din 22 decembrie 1936 și din 28 octombrie 1938, prin care acesta a dobândit terenurile de 5.244 mp și 100 mp, în total, 5.344 mp și obiectivele industriale situate pe aceste terenuri.

Cum prin efectul Legii nr. 119/1948 de naționalizare a întreprinderilor industriale, dreptul de proprietate a fost transmis către Stat și tot prin efectul legii a fost transmis către societățile pârâte SC E. SA și în continuare către SC G. SA și SC H. SA, tribunalul a apreciat că sunt preferabile titlurile pârâtelor în cadrul acțiunii în revendicare imobiliară, titlul autorului reclamantei nemaifiind actual pentru a putea fi preferat. Pârâtele SC G. SA și SC H. SA, dețin un veritabil titlu de proprietate asupra imobilelor revendicate, astfel că nu s-a putut reține dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea scurtă de la 10 la 20 de ani prevăzută de art. 1895 C. civ. de la 1864, nefiind utilă cercetarea posesiei, în condițiile în care pârâtele dovedesc chiar dreptul de proprietate, astfel că excepția uzucapiunii a fost respinsă ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, la data de 20 iulie 2015, au declarat apel reclamanții A. și B., înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă, pentru cauze cu minori și de familie. În motivare, s-a arătat că reclamanții au învederat primei instanțe că titlul lor de proprietate este preferabil pentru că autorul lor a dobândit imobilul prin acte autentice care au fost transcrise, încă din anul 1936, respectiv 1938. Au susținut și că au dovedit ca urmare a administrării probatoriului, că pe terenurile revendicate, autorul lor a realizat construcții care au fost transcrise înainte de naționalizare, făcând dovada că, până la naționalizare, autorul lor a exercitat o posesiune îndelungată și continuă.

Comparând titlurile părților, instanța ar fi trebuit să dea eficiență titlului reclamanților de proprietate, întrucât acesta dovedește caracterul originar al dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat și probează transmisiunea succesivă a acestuia în timp. Mai mult decât atât, prima instanță a ignorat dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de Statul Român fără un titlu valabil, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestuia, ei păstrându-și calitatea de proprietar avută la data preluării. Prin Decizia nr. 566/A din 24 noiembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a luat act de renunțarea reclamantului B. la judecarea apelului, a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta A., a respins, ca nefondate, cererea reclamantului și cererile intimatelor - pârâte SC G. SA și SC H. SA privind cheltuielile de judecată.

În motivare, curtea de apel a constatat că reclamanta a criticat maniera se soluționare a cauzei din perspectiva mecanismului de comparare a titlurilor de proprietate și de stabilire a celui preferabil, cu referire la chestiunea admisibilității acțiunii în revendicare imobiliară, tranșată de prima instanță în sensul,respingerii excepției respective.

Pentru a tranșa exhaustiv fondul acțiunii în revendicare formulată de reclamanți, prin raportare la maniera în care trebuie să se dea eficiență principiului priorității reglementărilor internaționale, la legalitatea înstrăinării imobilului către deținătorul actual, la evaluarea drepturilor pe care părțile le au, din perspectiva reglementărilor convenționale, evidențiindu-se totodată și modalitatea în care s-a făcut aplicarea criteriilor de preferabilitate, cu mențiunea examinării tuturor acestor aspecte din perspectiva celor statuate de instanța supremă prin Decizia civilă nr 33/2008, curtea de apel a avut în vedere faptul că imobilul revendicat este un imobil preluat de către stat în perioada regimului comunist, examinarea acțiunii în revendicare se face cu luarea în considerare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și prin raportare la criteriile stabilite de instanța supremă prin Decizia civilă nr 33/2008 pronunțată în interesul legii, decizie prin care Înalta Curte a tranșat, sub un prim aspect, și asupra admisibilității acțiunii în revendicare formulată de fostul proprietar ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Pe cale de consecință, curtea de apel a statuat că instanța este obligată să analizeze acțiunea în revendicare prin raportare la criteriile speciale, stabilite de Înalta Curte prin Decizia civilă nr 33/2008, pronunțată în interesul legii, care condiționează admiterea acțiunii în revendicare și retrocedarea imobilului de existența unui bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, sub forma dreptului de proprietate în patrimoniul foștilor proprietari sau altfel spus, potrivit celor statuate de Curtea Europeană în cauza Athanasiu, de existența unui drept la restituire în natură a imobilului.

Pornind de la aceste premise, instanța de apel a reținut că preluarea imobilului, în baza Legii nr. 119/1948, așa cum este cazul în speță, nu este suficientă pentru ca instanță să ajungă la concluzia restituirii în natură a imobilului, ci este necesar ca reclamanta să beneficieze de o recunoaștere administrativă sau judiciară a dreptului de proprietate, susceptibilă de a naște în favoarea acestora un drept la restituire în natură, prin raportare la dispozițiile legale în vigoare și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Pe cale de consecință, pentru a tranșa chestiunea îndreptățirii reclamantei de a revendica imobilul în litigiu, curtea de apel a apreciat că este necesar să examineze, potrivit criteriilor anterior menționate, dacă reclamanta deține sau nu un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului și care este conținutul valorii patrimoniale de care se prevalează aceasta, reținând că Înalta Curtea de Casație și Justiție a statuat că, deși nu exista un drept de opțiune pentru persoanele îndreptățite la retrocedarea proprietăților imobiliare abuziv preluate în perioada dictaturii comuniste, aceasta nu înseamnă ca acțiunea in revendicare este de plano exclusa ca inadmisibilă față de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Făcând aplicarea regulii generale de drept, în sensul ca specialul deroga de la general, instanța suprema a stabilit ca în concursul dintre Legea nr. 10/2001 și acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., are prioritate legea speciala de reparație. Făcând aplicarea aspectelor teoretice și relevate de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în speță și având în vedere că apelanții au urmat procedura legilor speciale de reparație care s-a edictat după căderea regimului comunist, formulând notificare în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001, care nu a fost soluționată de unitatea deținătoare, instanța de apel a reținut că reclamanții, în ceea ce privește imobilul revendicat în cauză, s-ar putea prevala de un interes patrimonial, care intră în sfera de protecție a prevederilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pentru a stabili în concret conținutul juridic a valorii patrimoniale de care se prevalează apelanții, instanța de apel a avut în vedere pe de o parte faptul că acțiunea în revendicare dedusă judecații în cauză trebuie analizată și prin raportare la prevederile Legii nr. 10/2001, acest lucru rezultând din concepția instanței supreme exprimată prin decizia pronunțată în interesul legii.

Intimata - pârâta SC E. SA este titularul dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, dovedit prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, întregul imobil format din teren și construcție constituind patrimoniul acestei societăți în temeiul dispozițiilor Legii nr. 15/1990, imobil pe care l-a transmis în urma procesului de divizare către celelalte două societăți pârâte, raportul de expertiză confirmând că imobilul revendicat se identifică cu terenul deținut actualmente de către societățile comerciale care au luat naștere prin divizare.

Având în vedere că notificarea nu a fost soluționată de către unitatea competentă potrivit legii și raportându-se la prevederile Legii nr. 10/2001, curtea de apel a constatat că imobilul în litigiu apare ca figurând în patrimoniul unei societăți comerciale, pentru rezolvarea cererii de retrocedare formulate în temeiul legii speciale, entitatea competentă (ulterior verificării și constatării îndeplinirii prealabile a cerințelor impuse de dispozițiile art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001), având a stabili aplicabilitatea dispozițiilor art. 21, respectiv art. 29 din Legea nr. 10/2001, cu luarea în considerare, în ultimul caz, a distincțiilor stabilite de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 830/2008.

În ipoteza în care se va ajunge la concluzia acordări măsurilor reparatorii prin echivalent, potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001, anterior modificării prin Legea nr. 165/2013, curtea de apel a reținut că măsurile reparatorii vor îmbrăca forma despăgubirilor bănești, care se acordau în condițiile Legii nr. 247/2005, titlul VII, la valoarea de piață a imobilului, aceasta fiind nivelul la care dispozițiile legale acordau o reparație echitabilă.

În ipoteza în care, în sistemul reparatoriu reglementat de Legea nr. 10/2001, reclamanta ar fi îndreptățită( sub rezerva îndeplinirii cumulative a cerințelor legale) la măsuri reparatorii prin echivalent, care, până la adoptarea Legii nr. 165/2013, se stabileau în condițiile titlului VII al Legii nr. 247/2005, dând eficiență tuturor principiilor care se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia restituirii proprietăților preluate abuziv, parte din ele regăsindu-se în aspectele teoretice deja relevate anterior, Curtea constată că reclamanta ar avea un interes patrimonial care intră în sfera de protecție a dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, reprezentat de un drept de creanță, constând în despăgubiri la valoarea imobilului revendicat, acesta fiind nivelul la care legea specială înțelegea să acorde o reparație echitabilă.

Examinând această chestiune, prin prisma dispozițiilor legii 165/2013, care, potrivit prevederilor art. 4 se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, la data intrării în vigoare a legii, curtea a constat că, în situația în care nu este posibilă restituirea în natură a imobilului, apelanta va fi beneficiarul dispozițiilor acestui act normativ, în sensul că va fi beneficiarul măsurii de compensare prin puncte, obținute prin mecanismul prezentat succint în cele ce preced, pe care le vor putea valorifica prin achiziționarea de imobile în cadrul licitațiilor publice naționale care se vor organiza în aplicarea noilor dispoziții.

În final, instanța de apel a arătat că formularea notificării în temeiul Legii nr. 10/2001, o îndreptățește pe apelantă, sub rezerva îndeplinirii cumulative a cerințelor prevăzute de dispozițiile art. 3 și 4 din această lege la obținerea unor măsuri reparatorii, din această perspectivă, apelanta putându-se prevala de un interes patrimonial, al cărui conținut concret depinde de natura măsurilor reparatorii ce se vor acorda, potrivit distincțiilor realizate în cele ce preced, dar nu li se poate recunoaște la acest moment un drept la restituire, pe care să-l opună dreptului de care se prevalează intimatele pârâte și care să conducă la admiterea acțiunii în revendicare, în condițiile în care pârâtele sunt beneficiarul unui bun în sensul Convenției, sub însuși forma dreptului de proprietate.

Curtea de apel a reținut că nu se mai impune examinarea acțiunii și din perspectiva celorlalte criterii impuse de decizia Înaltei Curți, referitoare la stabilitatea circuitului juridic civil, necesitatea de a nu se aduce atingere altui drept de proprietate, de asemenea protejat de lege precum și la protecția și valoarea conferită de legiuitor bunei credințe a cumpărătorului în sistemul reparator al Legii nr. 10/2001.

Față de toate aceste aspecte, curtea de apel a subliniat caracterul nefondat al chestiunilor învederate de reclamantă în cererea de apel, referitoare la compararea clasică a titlurilor de proprietate exhibate de către părți, precum și la modul de stabilire a preferabilității titlurilor, în condițiile în care, așa cum s-a evidențiat în cele ce preced, datorită specificității acțiunii în revendicare de față, ce decurge din natura obiectului material al dreptului de proprietate reclamat și anume imobil preluat abuziv în perioada regimului comunist, revendicarea imobiliară se impune a fi examinată prin raportare la prevederile Legii nr. 10/2001 și la criteriile de analiză stabilite prin Decizia civilă nr 33/2008, pronunțată în interesul legii de către instanța supremă.

Împotriva deciziei pronunțate de curtea de apel, reclamanta A. a declarat recurs, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 5, pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ. Printr-o primă critică a susținut că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute, sub sancțiunea nulității, de dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că instanța a rămas în pronunțare la data de 24 noiembrie 2015, când a dispus amânarea pronunțării la 27 noiembrie 2015, însă, în realitate, s-a pronunțat la data de 24 noiembrie 2015, încălcând dreptul al apărare al părții, ceea ce face incident motivul de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Reclamanta a criticat decizia curții de apel și pentru motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., întrucât cuprinde motive străine de natura pricinii, decizia pronunțată de instanța de apel fiind copia fidelă a Deciziei nr. 891/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2011, care nu are legătură cu cauza. O altă critică s-a referit la incidența prevederilor art. 304 pct. 9C. proc. civ., recurenta - reclamantă arătând că instanța de apel nu a răspuns criticilor din apel formulate. Astfel, instanța de apel a omis să analizeze că, față de dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, imobilul revendicat nu a ieșit din patrimoniul autorului reclamantei.

Analizând hotărârea atacată, prin prisma motivelor de recurs formulate, Înalta Curte reține următoarele: La data de 20 iulie 2015 a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, apelul declarat la data de 8 mai 2015 (conform ștampilei Tribunalului București, aplicată pe cererea de apel) de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 1331 din 11 noiembrie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă. La termenul de judecată din data de 24 noiembrie 2015, instanța de apel a încuviințat cererea avocatului apelantei-reclamante A., de amânare a pronunțării în vederea depunerii de note scrise, aspect pe care l-a comunicat părților în ședință publică, așa cum reiese din practicaua deciziei recurate (fila 2, primul paragraf).

Cu toate acestea, la același termen de judecată, respectiv 24 noiembrie 2015, după închiderea dezbaterilor, curtea de apel a revenit, fără justificare, asupra măsurii de amânare a pronunțării și a soluționat apelul formulat de reclamantă. Având în vedere cele arătate mai sus, Înalta Curte constată că este fondată critica reclamantei pe acest aspect. Potrivit dispozițiilor art. 260 alin. (1) C. proc. civ., dacă instanța nu poate hotărî de îndată, pronunțarea se va amâna pentru un termen pe care președintele îl va anunța și care nu va putea fi mai mare de 7 zile. Dacă pronunțarea a fost amânată, hotărârea nu poate fi pronunțată mai înainte de data fixată în acest scop.

În speță, instanța de apel a dispus amânarea pronunțării, soluția fiind comunicată verbal părților prezente în ședința publică din data de 24 noiembrie 2015, așa cum s-a consemnat în cuprinsul practicalei hotărârii, însă, ulterior, a înțeles să revină asupra măsurii, soluționând cauza și pronunțând decizia. Potrivit art. 105 alin. (2) C. proc. civ., actele de procedură îndeplinite cu neobservarea formelor legale se vor declara nule numai dacă s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităților prevăzute anume de lege, astfel cum este cazul în speța dedusă judecății, vătămarea se presupune până la dovada contrarie. Se reține că instanța de apel a produs reclamantei o vătămare procesuală prin faptul că a fost îngrădită, limitată în posibilitățile sale procesuale, fiindu-i încălcat dreptul la apărare.

Aceasta deoarece partea nu și-a exercitat dreptul de a pune concluzii scrise, instanța revenind asupra măsurii dispuse în ședință publică, deși a comunicatverbal părților măsura de amânare a pronunțării, aspect consemnat ulterior în practicaua hotărârii. Fiind în prezența unei nulități exprese,vătămarea este prezumată, iar sancțiunea nulității se aplică fără a mai fi necesară dovada vreunei vătămări produse ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale. Această neregularitate procedurală, constând în nesocotirea unor principii fundamentale care guvernează procesul civil, atrage nulitatea hotărârii, conform cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. În această situație, Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 312 C. proc.

civ., urmează să admită recursul reclamantei, să caseze decizia recurată și să trimită cauza, spre rejudecarea apelului formulat de reclamantă, la aceeași instanță de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei civile nr. 566/A din 24 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 mai 2016.