ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1032/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1032/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 1032/2016

Asupra cauzei de față,

reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la 8 octombrie 2008 pe

rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, astfel cum a

fost precizată sub aspectul valorii obiectului cauzei, reclamanții A.

și B., în calitate de moștenitori ai autorului lor C., în

contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin primarul general,

Statul Român prin D., SC E. SA - prin lichidator SC F. IPURL, SC G. SA și SC

H. SA, au solicitat constatarea nevalabilității titlului Statului

Român asupra imobilului transmis către celelalte pârâte, constatarea

dreptului lor de proprietate dobândit prin moștenire legală asupra terenului

în suprafață de 5.344 mp situat în București, sector 5 și,

respectiv, asupra construcțiilor edificate pe teren, precum și obligarea

pârâților la restituirea contravalorii bunurilor mobile preluate de Statul

Român în mod abuziv.

Prin întâmpinarea depusă la dosar

la data 27 ianuarie 2009, pârâtele SC H. SA și SC G. SA, au invocat

excepția uzucapiunii de la 10 la 20 de ani prevăzută de art. 1895

C. civ.,excepția lipsei calității procesuale active a

reclamanților, excepția lipsei calității procesuale pasive

a pârâtei,excepția inadmisibilității acțiunii în

revendicare, arătând, în esență, că reclamanții au

inițiat procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, solicitând măsuri

reparatorii potrivit acestei legi speciale, iar potrivit art. 26 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, au la îndemână inclusiv acțiunea în justiție

prin care pot exercita controlul judecătoresc asupra actelor

administrative de aplicare a legii speciale, situație în care,

acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun, devine

inadmisibilă.

Prin sentința civilă nr. 1331

din 11 noiembrie 2014, Tribunalul București, secția V-a civilă,

a admis excepția lipsei calității procesuale active a

reclamantului B., a respins acțiunea reclamantului B. și a respins,

ca neîntemeiate, excepția lipsei calității procesuale active

privind-o pe reclamanta A., excepția lipsei calității procesuale

pasive - invocată de pârâtele SC H. SA și SC G. SA, precum și de

Statul Român reprezentat de D., excepția lipsei de interes - invocată

de Statul Român reprezentat de D., excepția inadmisibilității

acțiunii în revendicare - invocată de Statul Român reprezentat de D.,

SC H. SA și SC G. SA, excepția uzucapiunii - invocată de SC H.

SA și SC G. SA.

Pe cale de consecință,

tribunalul a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantei A.

și a obligat pe reclamanți, în solidar, la 67.914,20 lei cheltuieli

de judecată către pârâtele SC H. SA și SC G. SA.

În motivare, tribunalul a arătat

că a admis excepția lipsei calității procesuale active,

invocată de pârâtele SC H. SA și SC G. SA, constatând că

reclamantul B. nu are calitatea de moștenitor legal al autorului C., fiind

fiul coreclamantei A., iar actul juridic de donație de care se

prevalează acesta nu a fost legal întocmit, întrucât este format doar din

oferta de donație făcută de moștenitoarea I., care a

devenit caducă când ofertanta a decedat, iar beneficiarul ofertei de

donație nu a acceptat donația în forma autentică cerută de art.

813 C. civ. de la 1864. Prin urmare, acesta nu a dobândit calitatea de

moștenitor al autorului de la care au fost preluate imobilele prin

naționalizare și nu are calitate procesuală activă în

prezenta cauză.

Excepția lipsei

calității procesuale active privind-o pe reclamanta A., invocată

de pârâtele SC H. SA și SC G. SA, a fost respinsă ca

neîntemeiată, reținând calitatea de moștenitor legal al

autorului C., iar regula unanimității în acțiunea în revendicare

este o construcție jurisprudențială ce nu decurge dintr-o

dispoziție expresă a legii, fiind inspirată de

particularitățile acțiunii în revendicare.

În speță, analizând regula

unanimității în funcție de circumstanțele concrete ale

cauzei, în situația în care comoștenitorul reclamantei A. a

făcut o ofertă de donație chiar în favoarea fiului reclamantei,

tribunalul a reținut că situația de fapt relevată determină

concluzia că revendicarea imobiliară din cauză, constituie o

situație particulară, ce permite înfrângerea regulii

unanimității.

Tribunalul a apreciat că în

condițiile date ale litigiului, respingerea acțiunii în revendicare

imobiliară, ca inadmisibilă, pentru că nu a fost promovată

de toți coindivizarii, ar rupe justul echilibru între preocuparea

legitimă de a proteja drepturile tuturor coproprietarilor și dreptul

de acces la o instanță de judecată.

În plus, s-a constatat că în

ipoteza în care acțiunea în revendicare ar fi admisă definitiv,

această situație concretă are mai mult caracterul unui act de

conservare a moștenirii rămasă de la autorul C. și ar

profita tuturor coindivizarilor, imobilele revendicate întorcându-se de fapt,

în patrimoniul tuturor moștenitorilor autorului deposedat abuziv și

nu doar al reclamantei A.

Prin urmare, tribunalul a constatat

că reclamanta A. poate promova singură acțiunea în revendicare

împotriva terților-pârâți, situație în care nu-și

găsește aplicarea principiul unanimității invocat de

către pârâte.

Au fost respinse ca neîntemeiate,

excepțiile lipsei calității procesuale pasive invocate de

pârâtele SC H. SA și SC G. SA, precum și de Statul Român reprezentat

de D.

S-a reținut că Statul Român,

prin autoritățile sale din 1948, este autorul deposedării

fostului proprietar ing. C. de întreg imobilul situat în București, prin

edictarea și aplicarea Legii nr. 119/1948, dar și prin edictarea

și aplicarea Legii nr. 15/1990 și a H.G. nr. 834/1991, în temeiul

cărora, imobilele revendicate au intrat în posesia pârâtei SC E. SA

și ulterior, după divizarea din 2002, în posesia pârâtelor SC H. SA

și SC G. SA.

Tribunalul a respins, ca

neîntemeiată, excepția lipsei de interes, invocată de Statul

Român reprezentat de D.

Statul Român reprezentat de D. a

invocat excepția lipsei de interes privind constatarea

nevalabilității titlului Statului Român, arătând în

esență, că Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al

imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, nu

mai face distincție între imobilele preluate cu titlu și cele

preluate fără titlu, toate imobilele preluate în această

perioadă fiind declarate de lege ca fiind preluate abuziv.

Astfel, a considerat că

reclamanții nu mai prezintă un interes legitim iar instanța nu

poate constata încă odată, ceea ce a fost declarat ca fiind preluat

abuziv prin lege.

În condițiile în care reclamanta A.

a înțeles să sisteze acțiunea reparatorie demarată pe calea

legii speciale, tribunalul a apreciat că, apelând la calea dreptului comun

al constatării nulității actului de preluare a bunurilor și

a exercitării acțiunii în revendicare imobiliară conform art. 480

C. civ. de la 1864, aceasta prezintă atât dreptul, cât și interesul

legitim de a invoca în instanță, preluarea abuzivă a imobilelor

de la autorul său, conservarea posesiei prin actele de violență

psihică invocate și constatarea îndeplinirii condițiilor legale

pentru admiterea acțiunii în revendicare în favoarea sa.

Statul Român reprezentat de D. a

invocat și excepția lipsei calității procesuale pasive,

arătând, în esență, că nu are atribuții concrete în

aplicarea Legii nr. 10/2001, excepția fiind respinsă cu motivarea

că litigiul se poartă pe tărâmul acțiunii în constatarea

nulității și al acțiunii în revendicare pe calea dreptului

comun, și nu în procedura specială de aplicare a Legii nr. 10/2001.

De asemenea, a fost respinsă ca

neîntemeiată excepția inadmisibilității acțiunii în

revendicare invocată de Statul Român reprezentat de D., SC H. SA și SC

G. SA.

Sub aceste aspect, tribunalul a luat

în considerare Decizia nr. 33 din9 iunie 2008 pronunțată în recurs în

interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile

unite, reținând că, acele persoane care nu au urmat procedura

prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanșat în

termenul legal o atare procedură ori care, deși au urmat-o, nu au

obținut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea

acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C.

civ., în această ipoteză din urmă, aflându-se și cauza de

față.

Astfel, față de

statuările nuanțate date de instanța supremă în cadrul

recursului în interesul legii și de situația de fapt existentă

în speță, având în vedere că procedura de aplicare a legii

speciale a fost suspendată până la rezolvarea cauzei, tribunalul a

apreciat că nu poate fi reținută ca întemeiată

excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, urmând

să fie respinsă și să fie rezolvată cauza pe fondul

său.

Tribunalul a constatat că

pârâtele SC H. SA și SC G. SA au invocat și excepția de fond a

uzucapiunii de scurtă durată, de la 10 la 20 de ani,

prevăzută de art. 1895 C. civil de la 1864, prin care au încercat

să paralizeze acțiunea în revendicare imobiliară îndreptată

împotriva acestora.

Analizând probele legate de fondul

cererilor cu care a fost sesizat, a titlurilor invocate de părți

și a atitudinii pasive care i s-ar putea imputa adevăratului

proprietar, tribunalul a reținut că reclamanta A. este

moștenitoarea legală a autorului C.

Dreptul de proprietate dobândit de

către autorul C. asupra terenurilor revendicate și a

construcțiilor industriale edificate pe ele a intrat prin actul de

naționalizare prevăzut de lege, în proprietatea statului și apoi

transmis prin Legea nr. 15/1990 și H.G. nr. 834/1991 către pârâtele SC

E. SA, SC H. SA și SC G. SA.

Susținerea reclamantei A. în

sensul că dreptul de proprietate pe care pretinde că l-a dobândit

prin moștenire legală de la autorul său C., a rămas în

patrimoniul acestuia, întrucât naționalizarea s-a făcut

fără acordarea unor măsuri reparatorii, nu a putut fi

reținută ca reală.

Dreptul de proprietate s-a transmis

către societățile pârâte conform celor menționate mai sus,

societățile pârâte nu au ocupat abuziv imobilele revendicate, acestea

nu exercită doar posesia asupra lor ci, chiar dreptul de proprietate, iar

pentru măsuri reparatorii privind abuzurile la care a fost supusă

proprietatea privată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, a fost

adoptată Legea nr. 10/2001.

Referitor la demersurile făcute

de către moștenitoarea-reclamantă potrivit legilor speciale

reparatorii, tribunalul a reținut că, potrivit Legii fondului funciar

nr. 18/1991, a formulat o cerere la 9 august 1991, care i-a fost respinsă

cu motivarea că nu există cadru legal de restituire a imobilului

naționalizat, potrivit acestei legi care are ca obiect reconstituirea

dreptului de proprietate asupra terenurilor.

Conform Legii nr. 10/2001, a formulat

notificarea la data de 2 august 2001, care nu a fost rezolvată deși

au trecut peste 14ani de zile de la adoptarea legii.

Tribunalul a constatat că

există un cadru legal de restituire sau de acordare a unor măsuri

reparatorii, însă demersurile reclamantei potrivit acestei legi speciale,

au rămas fără rezultat întrucât procedura administrativă a

fost suspendată pentru rezolvarea prezentei acțiuni în revendicare.

Potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr.

10/2001, reclamanta are și posibilitatea să se adreseze

justiției pentru a exercita controlul asupra modului în care se

desfășoară procedurile administrative, astfel că nu s-a putut

reține ca întemeiată afirmația că acțiunea în

revendicare pe calea dreptului comun, este unicul mod de realizare a dreptului

moștenit de la autorul său.

Reclamanta A. a susținut că

dovedește dreptul său de proprietate pe care pretinde că l-a

moștenit de la autorul C., cu titlul autorului său, constând în

contractele de vânzare-cumpărare autentificate din 22 decembrie 1936

și din 28 octombrie 1938, prin care acesta a dobândit terenurile de 5.244

mp și 100 mp, în total, 5.344 mp și obiectivele industriale situate

pe aceste terenuri.

Cum prin efectul Legii nr. 119/1948 de

naționalizare a întreprinderilor industriale, dreptul de proprietate a

fost transmis către Stat și tot prin efectul legii a fost transmis

către societățile pârâte SC E. SA și în continuare

către SC G. SA și SC H. SA, tribunalul a apreciat că sunt

preferabile titlurile pârâtelor în cadrul acțiunii în revendicare

imobiliară, titlul autorului reclamantei nemaifiind actual pentru a putea

fi preferat.

Pârâtele SC G. SA și SC H. SA,

dețin un veritabil titlu de proprietate asupra imobilelor revendicate,

astfel că nu s-a putut reține dobândirea dreptului de proprietate

prin uzucapiunea scurtă de la 10 la 20 de ani prevăzută de art. 1895

C. civ. de la 1864, nefiind utilă cercetarea posesiei, în condițiile

în care pârâtele dovedesc chiar dreptul de proprietate, astfel că

excepția uzucapiunii a fost respinsă ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, la

data de 20 iulie 2015, au declarat apel reclamanții A. și B., înregistrat

pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă, pentru

cauze cu minori și de familie.

În motivare, s-a arătat că

reclamanții au învederat primei instanțe că titlul lor de

proprietate este preferabil pentru că autorul lor a dobândit imobilul prin

acte autentice care au fost transcrise, încă din anul 1936, respectiv

1938.

Au susținut și că au

dovedit ca urmare a administrării probatoriului, că pe terenurile

revendicate, autorul lor a realizat construcții care au fost transcrise

înainte de naționalizare, făcând dovada că, până la

naționalizare, autorul lor a exercitat o posesiune îndelungată

și continuă.

Comparând titlurile

părților, instanța ar fi trebuit să dea eficiență

titlului reclamanților de proprietate, întrucât acesta dovedește

caracterul originar al dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat

și probează transmisiunea succesivă a acestuia în timp. Mai mult

decât atât, prima instanță a ignorat dispozițiile art. 6 alin.

(2) din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de Statul Român fără un

titlu valabil, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii

acestuia, ei păstrându-și calitatea de proprietar avută la data

preluării.

Prin Decizia nr. 566/A din 24

noiembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a luat act de

renunțarea reclamantului B. la judecarea apelului, a respins, ca nefondat,

apelul formulat de reclamanta A., a respins, ca nefondate, cererea

reclamantului și cererile intimatelor - pârâte SC G. SA și SC H. SA

privind cheltuielile de judecată.

În motivare, curtea de apel a

constatat că reclamanta a criticat maniera se soluționare a cauzei

din perspectiva mecanismului de comparare a titlurilor de proprietate și

de stabilire a celui preferabil, cu referire la chestiunea

admisibilității acțiunii în revendicare imobiliară,

tranșată de prima instanță în sensul,respingerii

excepției respective.

Pentru a tranșa exhaustiv fondul

acțiunii în revendicare formulată de reclamanți, prin raportare

la maniera în care trebuie să se dea eficiență principiului priorității

reglementărilor internaționale, la legalitatea înstrăinării

imobilului către deținătorul actual, la evaluarea drepturilor pe

care părțile le au, din perspectiva reglementărilor convenționale,

evidențiindu-se totodată și modalitatea în care s-a făcut

aplicarea criteriilor de preferabilitate, cu mențiunea examinării

tuturor acestor aspecte din perspectiva celor statuate de instanța

supremă prin Decizia civilă nr 33/2008, curtea de apel a avut în

vedere faptul că imobilul revendicat este un imobil preluat de către

stat în perioada regimului comunist, examinarea acțiunii în revendicare se

face cu luarea în considerare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și

prin raportare la criteriile stabilite de instanța supremă prin Decizia

civilă nr 33/2008 pronunțată în interesul legii, decizie prin

care Înalta Curte a tranșat, sub un prim aspect, și asupra

admisibilității acțiunii în revendicare formulată de fostul

proprietar ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Pe cale de consecință, curtea

de apel a statuat că instanța este obligată să analizeze

acțiunea în revendicare prin raportare la criteriile speciale, stabilite

de Înalta Curte prin Decizia civilă nr 33/2008, pronunțată în

interesul legii, care condiționează admiterea acțiunii în

revendicare și retrocedarea imobilului de existența unui bun în

sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, sub forma dreptului de

proprietate în patrimoniul foștilor proprietari sau altfel spus, potrivit

celor statuate de Curtea Europeană în cauza Athanasiu, de existența

unui drept la restituire în natură a imobilului.

Pornind de la aceste premise, instanța

de apel a reținut că preluarea imobilului, în baza Legii nr. 119/1948,

așa cum este cazul în speță, nu este suficientă pentru ca

instanță să ajungă la concluzia restituirii în natură

a imobilului, ci este necesar ca reclamanta să beneficieze de o

recunoaștere administrativă sau judiciară a dreptului de

proprietate, susceptibilă de a naște în favoarea acestora un drept la

restituire în natură, prin raportare la dispozițiile legale în

vigoare și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Pe cale de consecință,

pentru a tranșa chestiunea îndreptățirii reclamantei de a

revendica imobilul în litigiu, curtea de apel a apreciat că este necesar

să examineze, potrivit criteriilor anterior menționate, dacă

reclamanta deține sau nu un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor

Omului și care este conținutul valorii patrimoniale de care se

prevalează aceasta, reținând că Înalta Curtea de Casație și

Justiție a statuat că, deși nu exista un drept de opțiune

pentru persoanele îndreptățite la retrocedarea proprietăților

imobiliare abuziv preluate în perioada dictaturii comuniste, aceasta nu

înseamnă ca acțiunea in revendicare este de plano exclusa ca

inadmisibilă față de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Făcând aplicarea regulii generale de drept, în sensul ca specialul deroga

de la general, instanța suprema a stabilit ca în concursul dintre Legea

nr. 10/2001 și acțiune în revendicare întemeiată pe

dispozițiile art. 480 C. civ., are prioritate legea speciala de

reparație.

Făcând aplicarea aspectelor

teoretice și relevate de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului în speță și având în vedere că apelanții au

urmat procedura legilor speciale de reparație care s-a edictat după

căderea regimului comunist, formulând notificare în baza

dispozițiilor Legii nr. 10/2001, care nu a fost soluționată de

unitatea deținătoare, instanța de apel a reținut că

reclamanții, în ceea ce privește imobilul revendicat în cauză,

s-ar putea prevala de un interes patrimonial, care intră în sfera de

protecție a prevederilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Pentru a stabili în concret

conținutul juridic a valorii patrimoniale de care se prevalează apelanții,

instanța de apel a avut în vedere pe de o parte faptul că

acțiunea în revendicare dedusă judecații în cauză trebuie

analizată și prin raportare la prevederile Legii nr. 10/2001, acest

lucru rezultând din concepția instanței supreme exprimată prin

decizia pronunțată în interesul legii.

Intimata - pârâta SC E. SA este

titularul dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, dovedit prin

emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra

terenurilor, întregul imobil format din teren și construcție

constituind patrimoniul acestei societăți în temeiul

dispozițiilor Legii nr. 15/1990, imobil pe care l-a transmis în urma

procesului de divizare către celelalte două societăți

pârâte, raportul de expertiză confirmând că imobilul revendicat se

identifică cu terenul deținut actualmente de către

societățile comerciale care au luat naștere prin divizare.

Având în vedere că notificarea nu

a fost soluționată de către unitatea competentă potrivit

legii și raportându-se la prevederile Legii nr. 10/2001, curtea de apel a

constatat că imobilul în litigiu apare ca figurând în patrimoniul unei

societăți comerciale, pentru rezolvarea cererii de retrocedare

formulate în temeiul legii speciale, entitatea competentă (ulterior verificării

și constatării îndeplinirii prealabile a cerințelor impuse de

dispozițiile art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001), având a stabili

aplicabilitatea dispozițiilor art. 21, respectiv art. 29 din Legea nr. 10/2001,

cu luarea în considerare, în ultimul caz, a distincțiilor stabilite de

Curtea Constituțională prin Decizia nr. 830/2008.

În ipoteza în care se va ajunge la

concluzia acordări măsurilor reparatorii prin echivalent, potrivit

dispozițiilor Legii nr. 10/2001, anterior modificării prin Legea nr. 165/2013,

curtea de apel a reținut că măsurile reparatorii vor

îmbrăca forma despăgubirilor bănești, care se acordau în

condițiile Legii nr. 247/2005, titlul VII, la valoarea de piață

a imobilului, aceasta fiind nivelul la care dispozițiile legale acordau o

reparație echitabilă.

În ipoteza în care, în sistemul

reparatoriu reglementat de Legea nr. 10/2001, reclamanta ar fi

îndreptățită( sub rezerva îndeplinirii cumulative a

cerințelor legale) la măsuri reparatorii prin echivalent, care,

până la adoptarea Legii nr. 165/2013, se stabileau în condițiile

titlului VII al Legii nr. 247/2005, dând eficiență tuturor

principiilor care se degajă din jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului în materia restituirii proprietăților preluate

abuziv, parte din ele regăsindu-se în aspectele teoretice deja relevate

anterior, Curtea constată că reclamanta ar avea un interes

patrimonial care intră în sfera de protecție a dispozițiilor art.

1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, reprezentat de un drept de creanță, constând în

despăgubiri la valoarea imobilului revendicat, acesta fiind nivelul la

care legea specială înțelegea să acorde o reparație

echitabilă.

Examinând această chestiune, prin

prisma dispozițiilor legii 165/2013, care, potrivit prevederilor art. 4 se

aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la

entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data

intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii

imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, precum și

cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate

în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în

Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, la data

intrării în vigoare a legii, curtea a constat că, în situația în

care nu este posibilă restituirea în natură a imobilului, apelanta va

fi beneficiarul dispozițiilor acestui act normativ, în sensul că va

fi beneficiarul măsurii de compensare prin puncte, obținute prin

mecanismul prezentat succint în cele ce preced, pe care le vor putea valorifica

prin achiziționarea de imobile în cadrul licitațiilor publice

naționale care se vor organiza în aplicarea noilor dispoziții.

În final, instanța de apel a arătat

că formularea notificării în temeiul Legii nr. 10/2001, o îndreptățește

pe apelantă, sub rezerva îndeplinirii cumulative a cerințelor

prevăzute de dispozițiile art. 3 și 4 din această lege la

obținerea unor măsuri reparatorii, din această perspectivă,

apelanta putându-se prevala de un interes patrimonial, al cărui conținut

concret depinde de natura măsurilor reparatorii ce se vor acorda, potrivit

distincțiilor realizate în cele ce preced, dar nu li se poate

recunoaște la acest moment un drept la restituire, pe care să-l

opună dreptului de care se prevalează intimatele pârâte și care

să conducă la admiterea acțiunii în revendicare, în

condițiile în care pârâtele sunt beneficiarul unui bun în sensul

Convenției, sub însuși forma dreptului de proprietate.

Curtea de apel a reținut că

nu se mai impune examinarea acțiunii și din perspectiva celorlalte

criterii impuse de decizia Înaltei Curți, referitoare la stabilitatea

circuitului juridic civil, necesitatea de a nu se aduce atingere altui drept de

proprietate, de asemenea protejat de lege precum și la protecția

și valoarea conferită de legiuitor bunei credințe a

cumpărătorului în sistemul reparator al Legii nr. 10/2001.

Față de toate aceste

aspecte, curtea de apel a subliniat caracterul nefondat al chestiunilor

învederate de reclamantă în cererea de apel, referitoare la compararea

clasică a titlurilor de proprietate exhibate de către

părți, precum și la modul de stabilire a

preferabilității titlurilor, în condițiile în care, așa cum

s-a evidențiat în cele ce preced, datorită specificității

acțiunii în revendicare de față, ce decurge din natura

obiectului material al dreptului de proprietate reclamat și anume imobil

preluat abuziv în perioada regimului comunist, revendicarea imobiliară se

impune a fi examinată prin raportare la prevederile Legii nr. 10/2001

și la criteriile de analiză stabilite prin Decizia civilă nr

33/2008, pronunțată în interesul legii de către instanța

supremă.

Împotriva deciziei pronunțate de

curtea de apel, reclamanta A. a declarat recurs, întemeiat în drept pe

dispozițiile art. 304 pct. 5, pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ.

Printr-o primă critică a

susținut că hotărârea a fost pronunțată cu

încălcarea formelor de procedură prevăzute, sub sancțiunea

nulității, de dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., având

în vedere că instanța a rămas în pronunțare la data de 24

noiembrie 2015, când a dispus amânarea pronunțării la 27 noiembrie

2015, însă, în realitate, s-a pronunțat la data de 24 noiembrie 2015,

încălcând dreptul al apărare al părții, ceea ce face

incident motivul de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Reclamanta a criticat decizia

curții de apel și pentru motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.

7 C. proc. civ., întrucât cuprinde motive străine de natura pricinii,

decizia pronunțată de instanța de apel fiind copia fidelă a

Deciziei nr. 891/2015 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția I civilă, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2011,

care nu are legătură cu cauza.

O altă critică s-a referit

la incidența prevederilor art. 304 pct. 9C. proc. civ., recurenta -

reclamantă arătând că instanța de apel nu a răspuns

criticilor din apel formulate.

Astfel, instanța de apel a omis

să analizeze că, față de dispozițiile art. 2 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001, imobilul revendicat nu a ieșit din patrimoniul

autorului reclamantei.

Analizând hotărârea atacată,

prin prisma motivelor de recurs formulate, Înalta Curte reține

următoarele:

La data de 20 iulie 2015 a fost

înregistrat pe rolul Curții de Apel

București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

apelul

declarat la data de 8 mai 2015 (conform ștampilei Tribunalului București,

aplicată pe cererea de apel) de reclamanții A. și B. împotriva

sentinței civile nr. 1331 din 11 noiembrie 2014 pronunțată de

Tribunalul București, secția a V-a civilă.

La termenul de judecată din data

de 24 noiembrie 2015, instanța de apel a încuviințat cererea

avocatului apelantei-reclamante A., de amânare a pronunțării în

vederea depunerii de note scrise, aspect pe care l-a comunicat

părților în ședință publică, așa cum reiese

din practicaua deciziei recurate (fila 2, primul paragraf).

Cu toate acestea, la același

termen de judecată, respectiv 24 noiembrie 2015, după închiderea

dezbaterilor, curtea de apel a revenit, fără justificare, asupra

măsurii de amânare a pronunțării și a soluționat

apelul formulat de reclamantă.

Având în vedere cele arătate mai

sus, Înalta Curte constată că este fondată critica reclamantei

pe acest aspect.

Potrivit dispozițiilor art. 260 alin.

(1) C. proc. civ., dacă instanța nu poate hotărî de îndată,

pronunțarea se va amâna pentru un termen pe care președintele îl va

anunța și care nu va putea fi mai mare de 7 zile.

Dacă pronunțarea a fost

amânată, hotărârea nu poate fi pronunțată mai înainte de

data fixată în acest scop.

În speță, instanța de

apel a dispus amânarea pronunțării, soluția fiind

comunicată verbal părților prezente în ședința

publică din data de 24 noiembrie 2015, așa cum s-a consemnat în

cuprinsul practicalei hotărârii, însă, ulterior, a înțeles

să revină asupra măsurii, soluționând cauza și

pronunțând decizia.

Potrivit art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., actele de procedură îndeplinite cu neobservarea formelor legale se

vor declara nule numai dacă s-a pricinuit părții o

vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În

cazul nulităților prevăzute anume de lege, astfel cum este cazul

în speța dedusă judecății, vătămarea se presupune

până la dovada contrarie.

Se reține că instanța

de apel a produs reclamantei o vătămare procesuală prin faptul că

a fost îngrădită, limitată în posibilitățile sale

procesuale, fiindu-i încălcat dreptul la apărare. Aceasta deoarece

partea nu și-a exercitat dreptul de a pune concluzii scrise, instanța

revenind asupra măsurii dispuse în ședință publică, deși

a comunicatverbal părților măsura de amânare a

pronunțării, aspect consemnat ulterior în practicaua hotărârii.

Fiind în prezența unei

nulități exprese,vătămarea este prezumată, iar

sancțiunea nulității se aplică fără a mai fi

necesară dovada vreunei vătămări produse ca urmare a

nerespectării dispozițiilor legale.

Această neregularitate

procedurală, constând în nesocotirea unor principii fundamentale care

guvernează procesul civil, atrage nulitatea hotărârii, conform

cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

În

această situație, Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 312

C. proc. civ., urmează să admită recursul reclamantei, să

caseze decizia recurată și să trimită cauza, spre

rejudecarea apelului formulat de reclamantă, la aceeași

instanță de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta

A. împotriva Deciziei civile nr. 566/A din 24 noiembrie 2015 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia recurată

și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de

apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 12 mai 2016.