ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1337/2017

Decizia nr. 1337/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată reclamantul A. a chemat în judecată pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună sancționarea acesteia pentru refuzul cu rea-credință de a pune în executare Sentința civilă nr. 871 din 23 septembrie 1998, definitivă și învestită cu formulă executorie pronunțată de Curtea de Apel București.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 2530 din 9 octombrie 2015, a admis excepția autorității de lucru judecat și a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca inadmisibilă.

Împotriva hotărârii instanței de fond reclamantul A. a declarat recurs.

În motivarea recursului se arată că instanța a încălcat cu rea credință autoritatea de lucru judecat, modificând înțelesul acesteia ad-hoc, nedovedind jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal referitoare la această excepție de procedură.

Așa cum rezultă din sentința atacată, instanța i-a confiscat cu rea credință proprietatea, ceea ce reprezintă o gravă atingere a dreptului său fundamental de acces liber la justiție (mutatis mutandis, Hotărârea în Cauza Brumărescu c. României), astfel că instanța l-a transformat în „victimă” în sensul art. 1, Primul Protocol adițional la Convenție.

Recurentul mai arată că instanța a schimbat cu rea credință obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv acordarea unui titlu executoriu cu acordarea unui titlu de proprietate și actul juridic de referință propus de reclamant, respectiv art. 24 și art. 25 din Legea nr. 554/20014, modificată prin Legea nr. 262/2007, cu noul C. proc. civ.

În drept recurentul invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 și 6 C. proc. civ., coroborat cu art. 6 și 13 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Intimata Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a constatat că, în cauză, motivul de recurs invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 și 6 C. proc. civ. nu este întemeiat, și că instanța de fond a făcut, prin sentința pronunțată, prin raportare la circumstanțele de fapt ale litigiului, o corectă interpretare și aplicare a normelor de drept material aplicabile.

Motivul de recurs prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.: (“când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei”)

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii “se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.”

Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus argumentele care au fundamentat soluția adoptată.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc literal toate susținerile invocate de partea reclamantă în legătură cu nelegalitatea actului administrativ contestat în cauză, sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Motivul de recurs prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.: „când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești".

Cu alte cuvinte, când instanța a săvârșit un „exces de putere".

Instanța săvârșește un „exces de putere" când, fie pronunță o hotărâre judecătorească fără nicio competență în acea problemă, fie chiar și numai când ea săvârșește orice alt act de procedură în afara prerogativelor recunoscute instanțelor prin lege.

Într-o încercare de definire a sintagmei „depășirea atribuțiilor puterii judecătorești", s-a considerat că aceasta semnifică intruziunea autorității judecătorești în sfera activității autorității executive sau legislative, așa cum a fost consacrată de Constituție sau de o lege organică, instanța judecătorească săvârșind acte care intră în atribuțiile unor organe aparținând altei autorități constituite în stat, decât cea judecătorească.

Aceasta s-ar putea produce când instanța săvârșește un act pe care numai un organ al puterii executive sau al puterii legislative îl poate face, când consfințește, cu valoare legală, texte abrogate, când contestă puterea legiuită altor texte, când critică pe legiuitor, când aplică o lege adoptată, înaintea intrării ei în vigoare, când se pronunță pe cale de dispoziții generale.

În practica instanței supreme s-a statuat că prin exces de putere nu se pot înțelege decât acele atingeri aduse de judecători principiilor constituționale care determină, în interesul general, limitele în care trebuie să se restrângă diferitele puteri, iar nu orice violare de lege sau abateri de la simple reguli de competență.

Conform doctrinei, „excesul de putere" derivă din trecerea abuzivă a „barierelor" între funcțiile ce revin autorităților publice și el este un exces față de limitele fixate prin norme constituționale.

„Necompetența" derivă din încălcarea sau ignorarea atribuțiilor de jurisdicție ce revin diferitelor categorii de instanțe, astfel cum aceste atribuții au fost stabilite prin normele de procedură, în interiorul sistemului instanțelor judecătorești.

Deci, „excesul de putere" semnifică un conflict de atribuții între instanțe și alte autorități, iar „necompetența" un conflict de atribuții între instanțele judecătorești.

Astfel spus, „excesul de putere" constă în încălcarea de către judecători a principiului separației puterilor în stat, în imixtiunea lor în atribuțiile puterii legislative sau executive.

Înalta Curte constată că, în cauza de față, nu ne aflăm în niciuna din ipotezele prezentate mai sus, astfel că motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 nu este întemeiat.

În ceea ce privește autoritatea de lucru judecat, Înalta Curte constată următoarele.

La data de 11 noiembrie 2013, pe rolul Curții de Apel București a fost înregistrată sub nr. Dosar x/2/2013, cererea de chemare în judecată a reclamantului A., prin care acesta a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate refuzul de a pune în executare Sentința civilă nr. 871 din 23 septembrie 1998 definitivă și investită cu formulă executorie, obligarea pârâtei la împroprietărirea reclamantului cu suprafața de 1 ha intravilan în Municipiul București în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii ce se va pronunța în prezenta cauză, precum și plata de daune morale.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința civilă nr. 110 din 15 ianuarie 2014 a respins acțiunea formulată de reclamant, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia civilă nr. 92 din 16 ianuarie 2015, a respins recursul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinței civile nr. 110 din 15 ianuarie 2014 a Curții de Apel București.

De asemenea, tot pe rolul Curții de Apel București a fost înregistrat dosarul nr. 237/2/2014 având același obiect ca și prezentul litigiu cât și a Dosarului nr. x/2/2013. La termenul din data de 10 martie 2014 instanța a hotărât suspendarea soluționării Dosarului y/2/2014 până la soluționarea definitivă și irevocabilă a Dosarului nr. x/2/2013.

Potrivit dispozițiilor art. 431 alin (1) C. proc. civ. "nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect".

Înalta Curte constată că instanța, în mod corect, a reținut că există identitate de părți, obiect și cauză între prezentul dosar și cel care a fost deja soluționat de către Curtea de Apel București și Înalta Curte de Casație și Justiție cu nr. x/2/2013, scopul final al reclamantului fiind același, respectiv obligarea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților la împroprietărirea reclamantului cu suprafața de 1 ha intravilan în Municipiul București.

Astfel fiind, instanța de control judiciar apreciază că instanța de fiind în mod corect a admis excepția autorității de lucru judecat, respingând acțiunea ca inadmisibilă.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinței civile nr. 2530 din 9 octombrie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 martie 2017.

Procesat de GGC - LM