ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 729/2017

Decizia nr. 729/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2 din 15 mai 2015 reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Inspectoratul General pentru Imigrări și Direcția pentru Imigrări a Municipiului București - Serviciul Cetățeni Comunitari București, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea deciziei de returnare de pe teritoriul României nr. x din 21 aprilie 2015 și a interdicției de intrare pe teritoriul României emisă de către Direcția pentru Imigrări a Municipiului București.

Prin Sentința nr. 3082 din 19 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări și Direcția pentru Imigrări a Municipiului București - Serviciul Cetățeni Comunitari București, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin cererea de recurs s-a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 85 alin. (2) din O.U.G. nr. 194/2002 privind sintagma "Hotărârea este definitivă".

S-a susținut că textul de lege invocat contravine dispozițiilor art. 124 alin. (2) din Constituție potrivit căruia "justiția este unică, imparțială și egală pentru toți".

S-a considerat că principiul exercitării căilor de atac trebuie interpretat în sensul posibilității reale de a exercita o cale de atac, în condițiile legii, iar nu în sensul suprimării acesteia, aspect care contravine art. 16, 20, 21, 53 și 129 din Constituția României.

S-a solicitat admiterea recursului, desființarea sentinței atacate, admiterea cererii de chemare în judecată și anularea decizie de returnare și a celei de interdicție.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, s-a susținut de către recurent că, în mod eronat s-a interpretat de către instanța de fond că decizia de returnare și interdicția de returnare ar fi temeinice și legale, în opinia sa, acestea fiind nemotivate, acestea referindu-se doar la termeni generici și neindicând în concret raportat la situația de fapt care sunt probele pe care se sprijină.

Prin întâmpinarea depusă la dosar de către intimatul-pârât Inspectoratul General pentru Imigrări s-au invocat în principal, inadmisibilitatea recursului și inadmisibilitatea sesizării Curții Constituționale, iar, în subsidiar, respingerea recursului ca neîntemeiat.

Examinând cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată de recurentul A., în raport de prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, Înalta Curte constată că obiectul excepției îl reprezintă dispozițiile art. 85 alin. (1) teza finală din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, dispoziție legală care vizează temeiul de drept al formulării prezentei căi de atac.

Acest text are următorul conținut:

"Decizia de returnare prevăzută la art. 83 alin. (1) poate fi contestată în termen de 10 zile de la data comunicării la curtea de apel în a cărei rază de competență teritorială se află structura Inspectoratului General pentru Imigrări care a emis decizia de returnare. Instanța soluționează contestația în termen de 30 de zile de la data primirii acesteia. Hotărârea instanței este definitivă".

Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată,

"(1) Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia;

(2) Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți, sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă.

(3) Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale".

Înalta Curte consideră că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992, deoarece excepția privește neconstituționalitatea unor dispoziții de lege care reglementează dreptul de contestare în fața instanței a deciziei de returnare; are legătură cu soluționarea cauzei al cărei obiect vizează tocmai calea de atac exercitată; a fost invocată de către recurent și, pe de altă parte, nu s-a pronunțat, anterior, o decizie a Curții Constituționale de constatare a neconstituționalității prevederilor legale criticate ca fiind neconforme cu legea fundamentală, în raport de dispozițiile constituționale indicate de autoarea excepției.

În consecință, având în vedere considerentele arătate precum și dispozițiile art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, Înalta Curte va admite cererea și, pe cale de consecință, va sesiza Curtea Constituțională cu soluționarea excepției.

Opinia Înaltei Curți este în sensul că dispozițiile art. 85 alin. (1) teza finală din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată nu încalcă prevederile art. 129 din Constituția României, întrucât legiuitorul poate în limitele competențelor constituționale să stabilească prin lege procedura și modalitatea de exercitare a căilor de atac. Prin instituirea unui singur grad de jurisdicție nu se încalcă principiul liberului acces la justiție și a dreptului la recurs efectiv, în condițiile în care legalitatea și temeinicia deciziei de returnare este examinată de un judecător independent și imparțial.

Caracterul definitiv al hotărârii pronunțată de către curtea de apel este justificat de celeritatea procedurilor stabilite de legea specială, lege care stabilește o competență specifică și căi de atac derogatorii de la dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004, privind recursul exercitat împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță în materia contenciosului administrativ.

Mai amintește Înalta Curte și bogata jurisprudență a Curții Constituționale consacrată prin deciziile nr. 1222 din 5 octombrie 2010, nr. 699 din 31 mai 2011, nr. 1.304 din 4 octombrie 2011, nr. 386 din 24 martie 2011, nr. 611 din 28 septembrie 2016, prin care s-a constatat că procedura de soluționare a cererilor în justiție, formulate de străini în temeiul dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 194/2002, este o procedură specială și accelerată în care accesul la justiție nu este îngrădit, iar exercitarea deplină a drepturilor procesuale ale părților nu este periclitată.

Referitor la cererea de suspendare a judecării cauzei:

În prealabil, se constată că recurentul nu a formulat prin concluziile scrise și nu a motivat cererea de suspendare a cauzei în raport de cererea de sesizare a Curții Constituționale, apreciind doar că hotărârea primei instanțe este suspendată de drept potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Potrivit dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. "Instanța poate suspenda judecata când dezlegarea cauzei depinde în tot sau în parte, de existența sau inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți."

Înalta Curte apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de textul de lege, având în vedere că hotărârea curții de apel este una executorie, iar în cauză nu au fot prezentate elemente noi care să nu fi fost apreciate deja de instanța constituțională, care să justifice adoptarea măsurii suspendării facultative.

Examinând cu prioritate admisibilitatea căii de atac, Înalta Curte constată următoarele:

Recurentul-reclamant A. a atacat cu recurs Sentința nr. 3082 din 19 noiembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin care a fost respinsă contestația formulată de acesta împotriva deciziei de returnare de pe teritoriul României nr. x din 21 aprilie 2015 și a interdicției de intrare pe teritoriul României emisă de către Direcția pentru Imigrări a Municipiului București.

Potrivit dispozițiilor art. 85 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, modificată și completată "Decizia de returnare prevăzută la art. 83 alin. (1) poate fi contestată în termen de 10 zile de la data comunicării la curtea de apel în a cărei rază de competență teritorială se află structura Inspectoratului General pentru Imigrări care a emis decizia de returnare. Instanța soluționează contestația în termen de 30 de zile de la data primirii acesteia. Hotărârea instanței este definitivă".

Așadar, prin dispozițiile art. 85 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, modificată și completată se stabilește o procedură specială, derogatorie de la dreptul comun, în ceea ce privește judecarea contestației formulate împotriva deciziei de returnare de pe teritoriul României, emisă în baza acestui act normativ, calea de atac fiind cea indicată de norma specială.

Prevederile art. 634 alin. (1) C. proc. civ. arată că sunt hotărâri definitive "hotărârile care nu sunt supuse apelului și nici recursului".

Conform dispozițiilor art. 7 C. proc. civ.:

"(1) Procesul civil se desfășoară în conformitate cu prevederile legii", iar potrivit art. 22 alin. (1) din același C.: "Judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile."

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 457 alin. (1) C. proc. civ.: "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și în termenele stabilite de aceasta."

Apreciază Înalta Curte că prevederile art. 457 alin. (1) C. proc. civ. prin raportare la dispozițiile art. 457 alin. (3) din același C. dau expresie principiului potrivit căruia o cale de atac neprevăzută de lege este inadmisibilă.

Or, judecătorul, în demersul său vizând aflarea adevărului, în primul rând, va soluționa litigiul aplicând dispozițiile legale incidente în cauză, respectând astfel unul dintre principiile fundamentale ale procesului civil, respectiv cel al legalității, care constituie o cerință obiectivă într-un stat de drept și o garanție a desfășurării în condiții optime a mecanismului de înfăptuire a justiției.

În consecință, sentința recurată, având caracter definitiv, nu poate forma obiectul recursului de față.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca inadmisibil.

Temeiul legal al soluției adoptate

În conformitate cu prevederile art. 29 alin. (4) și (5) din Legea nr. 47/1992, republicată și art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 85 alin. (2) din O.U.G. nr. 194/2002.

Respinge cererea de suspendare a judecării cauzei, ca nefondată.

Respinge recursul declarat de A. împotriva Sentinței nr. 3082 din 19 noiembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibil.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 februarie 2017.

Procesat de GGC - CL