ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2199/2016

Decizia nr. 2199/2016

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 25 martie 2016, s-a înregistrat contestația în anulare formulată de A. SRL împotriva Deciziei nr. 348 din 11 februarie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal.

În motivarea contestației s-a arătat, în esență, că, prin Decizia nr. 348 din 11 februarie 2016, pronunțată în Dosarul nr. x/30/2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul declarat de societate împotriva Sentinței nr. 160 din 30 mai 2014 de Curtea de Apel Timișoara, reținând că toate criticile aduse de aceasta împotriva sentinței recurate sunt neîntemeiate.

S-a apreciat că, analizând motivarea instanței de recurs cuprinsă în Decizia nr. 348 din 11 februarie 2016, față de motivele de recurs formulate de societate, rezultă că în cauză sunt incidente, sub un prim aspect, dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., instanța de recurs soluționând recursul fără a analiza în concret criticile formulate de reclamantă în ceea ce privește incidența art. 12 C. fisc. în prezenta cauză.

În contextul unei prezentări a criticilor aduse prin motivele de recurs cu privire la acest aspect, constestatoare a considerat că instanța de recurs nu a răspuns acestor critici și nu a explicat care sunt motivele pentru care a reținut aplicabilitatea în speță a art. 12 C. fisc. raportat la art. 363

1

din Legea nr. 95/2006, situație care echivalează cu nesoluționarea acestui motiv de recurs.

Subsecvent, s-a considerat că nu a fost verificată în cauză de către instanța de recurs existența calității de plătitor al taxei clawback în persoana deținătorilor de APP (iar nu în persoana societății reclamante) față de obținerea de către deținătorii de APP de venituri din comercializarea în România de medicamente supuse taxei clawback, respectiv prin modalitatea vânzării întregii cantități către aceasta, ca societate comerciala română; tot prin raportare la dispozițiile art. 12 C. fisc., instanța de recurs a apreciat că, doar efectuarea de vânzări directe către farmacii și spitale atrage calitatea de plătitor al taxei clawback, în condițiile în care, art. 12 C. fisc. nu are incidență în speță, iar art. 363

1

din Legea nr. 95/2006 nu prevede condiția obținerii de încasări din vânzări directe către farmacii și spitale, ci doar obținerea de venituri din comercializarea în România a medicamentelor supuse taxei.

S-a mai apreciat că este incident în speță și motivul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., în sensul că dezlegarea dată de instanța de recurs prin Decizia nr. 348 din 11 februarie 2016 este rezultatul unei erori materiale.

Sub acest aspect, față de reținerea instanței de recurs în sensul că societatea a obținut dreptul de comercializare a medicamentelor supuse taxei clawback direct de la deținătorii de APP, contestatoarea a considerat că nu există niciun act la dosarul cauzei care să susțină o asemenea concluzie, nu există niciun document din care sa reiasă faptul că societatea reclamantă a obținut de la deținătorul de autorizație de punere pe piață dreptul de comercializare în România pentru medicamentele supuse taxei; în speță, deținătorii de APP nu au cesionat societății dreptul de comercializare în România a medicamentelor supuse taxei clawback, ci au comercializat în România, către reclamantă, întreaga cantitate de medicamente destinată pieței din România, iar reclamanta a vândut-o mai departe farmaciilor și spitalelor.

S-a solicitat admiterea contestației și anularea Deciziei nr. 348 din 11 februarie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/30/2013, iar, pe fond, admiterea recursului și casarea Sentinței civile nr. 160 din 30 mai 2014 a Curții de Apel Timișoara, cu consecința admiterii cererii formulate de reclamantă și anularea actelor administrativ fiscale atacate, respectiv restituirea sumelor achitate cu titlu de contribuție clawback, indicate prin cererea introductivă de instanță.

În drept, contestația în anulare s-a întemeiat pe dispozițiile art. 503 alin. (2) și alin. (3) C. proc. civ.

Prin Decizia nr. 348 din data de 11 februarie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a respins recursul declarat de SC A. SRL împotriva Sentinței nr. 160 din 30 mai 2014 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de recurs a reținut că în cauză, este necontestat că recurenta-reclamantă, în perioada 01 octombrie 2009- 30 septembrie 2011 a achiziționat medicamente de la producători deținători de APP (B. AG Germania și C. SA Grecia), pe care le-a comercializat/distribuit în spitale, farmacii etc., în România.

S-a reținut că, pentru că deținătorii de APP nu au realizat în mod direct acte de comercializare a medicamentelor în România, către spitale, farmacii, etc., nu sunt incidente prevederile art. 363

1

alin. (1) din Legea nr. 95/2006, așa cum susține recurenta-reclamantă.

Pentru ca această contribuție (contribuția clawback) să fie datorată de deținătorii APP, era necesar ca aceștia să realizeze acte de comercializare directă a medicamentelor la spitale, farmacii, etc., în România, însă actele de comercializare au fost efectuate în mod direct în România de către recurenta-reclamantă, fiind incidente prevederile art. 363

1

alin. (2) din Legea nr. 95/2006.

În ceea ce privește criticile referitoare la interpretarea și aplicarea prevederilor art. 12 din Codul fiscal, instanța de recurs a constatat că sunt neîntemeiate, instanța de fond ajungând la concluzia criticată în recurs, prin raportarea acestora la dispozițiile art. 363

1

alin. (2) din Legea nr. 95/2006, deținătorii de APP nerealizând încasări din comercializarea către spitale, farmacii, etc., din România.

Intimatele nu au formulat întâmpinare la contestația în anulare.

4.Considerentele și soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Înalta Curte analizând contestația în anulare, în raport cu motivele invocate și cu dispozițiile procedurale aplicabile, o va respinge pentru următoarele considerente:

Contestația în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare și nesuspensivă de executare, îndreptată împotriva hotărârilor judecătorești definitive date cu încălcarea anumitor norme de procedură, sau greșite din cauza unor inadvertențe de ordin formal.

Ea poate fi exercitată numai în cazurile și condițiile expres prevăzute de art. 503 din C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 503 C. proc. civ.: (...)

(2) Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când:

Așadar, reglementând contestația în anulare specială, art. 503 C. proc. civ. precizează că pot constitui obiect al acesteia hotărârile instanțelor de recurs când dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen, alături de alte motive expres și limitativ prevăzute de lege, textul care o reglementează fiind de strictă interpretare.

În ceea ce privește ipoteza prevăzută de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., aceasta are în vedere numai omisiunea de a examina unul din motivele de casare invocate în termen de către recurent, iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte, care oricât de larg ar fi dezvoltate sunt întotdeauna subsumate motivului de casare pe care îl sprijină.

Astfel cum se poate observa și din cuprinsul contestației în anulare, s-a criticat modalitatea în care instanța de fond a reținut situația de fapt și a interpretat și aplicat normele juridice incidente în cauză.

Însă, chiar din pct. 3.2 al hotărârii atacate, rezultă că instanța de recurs a examinat cererea de recurs în raport cu toate elementele probatorii și cu toate circumstanțele cauzei, argumentând de ce, în raport de situația de fapt reținută, motivele pentru care a fost respinsa susținerea reclamantei cu privire la incidența prevederilor art. 363

1

alin. (1) din Legea nr. 95/2006.

În egală măsură, nici critica privind nesoluționarea motivului de recurs privind încălcarea art. 12 C. proc. fisc. nu se justifică.

Având în vedere aceste împrejurări, motivele contestației în anulare privind omisiunea de a cerceta vreun caz de casare, nu îndeplinesc condițiile expres și limitativ prevăzute în textele legale sus-menționate.

Cu privire la ipoteza prevăzută de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., aceasta se referă la săvârșirea unei erori materiale, în sensul de greșeală de natură procedurală constând în confundarea unor elemente importante sau date materiale, cum ar fi respingerea recursului în mod greșit ca netimbrat, ca tardiv sau ca introdus de o persoană fără calitate, mențiuni greșite referitoare la incidente procedurale, pronunțarea asupra altei hotărâri decât cea recurată, elemente pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor și care au determinat soluția pronunțată, iar nu greșeli de judecată, de apreciere a probelor, de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale.

Ca atare, motivul contestației în anulare în sensul că dezlegarea dată de instanța de recurs prin Decizia nr. 348 din 11 februarie 2016 este rezultatul unei erori materiale nu se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

În orice caz, contestația în anulare nu vizează stabilirea eronată a situației de fapt în urma aprecierii probelor și nici modul cum instanța a înțeles să interpreteze prevederile legale, situație în care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiași recurs, ceea ce nu este admisibil.

În realitate, ceea ce urmărește contestatoarea prin exercitarea căii de atac extraordinare de retractare de față este tocmai repunerea în discuție a soluției adoptată în ceea ce privește cererea de restituire a sumelor achitate cu titlu de clawback, ceea ce are semnificația unui recurs la recurs.

Aceste erori invocate de contestatoare nu pot forma obiectul remedierii pe calea contestației în anulare pentru că exced voinței legiuitorului, exced prevederilor art. 503 C. proc. civ., care a conceput contestația în anulare ca pe o cale extraordinară de atac, de retractare și nu de reformare.

Conchizând, Înalta Curte reține că potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, doar erorile de fapt care nu au devenit vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare pot justifica o derogare de la principiul securității juridice, pe motiv că nu a fost posibilă îndreptarea lor prin exercitarea căilor ordinare de atac (concluzie afirmată, de exemplu, în: Mitrea c România/2008, Stanca Popescu c România/2009).

În lipsa unei circumstanțe substanțiale și imperative de natură să justifice redeschiderea procesului judecat irevocabil, prezenta contestație în anulare nu poate fi admisă, în contextul în care chestiunea invocată a fost analizată de ambele instanțe de judecată (fond și recurs).

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile contestatoarei sunt nefondate și nu pot fi primite, iar instanța de recurs a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

Temeiul legal al soluție adoptate

Având în vedere considerentele expuse și ținând seama de prevederile art. 508 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare ca fiind nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de A. SRL împotriva Deciziei nr. 348 din 11 februarie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 septembrie 2016.

Procesat de GGC - GV