ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 492/2017

Decizia nr. 492/2017

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. x/118 din 21 martie 2011 reclamanta Administrația Națională a Îmbunătățirilor Funciare RA (ANIF RA) a solicitat obligarea pârâtei SC A. SA la restituirea plății nedatorate în cuantum de 610.702,4 lei și a sumei de 67.899,44 lei reprezentând foloase nerealizate.

În drept, au fost invocate prevederile art. 969, 993 și 995 C. civ.

Prin încheierea pronunțată la data de 14 iunie 2011, Tribunalul Constanța a admis cererea de suspendare a judecății și a dispus, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., suspendarea judecății până la soluționarea irevocabilă a cauzei ce face obiectul Dosarului nr. x/2/2010 al Curții de Apel București.

Prin Sentința civilă nr. 3012 din 15 decembrie 2015, Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta să restituie reclamantei suma de 610.702,4 lei reprezentând plată nedatorată, a respins cererea de obligare a pârâtei la plata sumei de 67.988,44 lei reprezentând foloase nerealizate ca nefondată, obligând pârâta să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în cuantum de 10.218 lei, reprezentând taxă de timbru.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut, în esență, că reclamanta Administrația Națională a Îmbunătățirilor Funciare RA (ANIF RA) a solicitat instanței obligarea pârâtei SC A. SA la restituirea sumei de 610.702,4 lei reprezentând plată nedatorată, prejudiciul fiind stabilit prin Decizia nr. 5 din 23 iunie 2010 a Curții de Conturi. Decizia Curții de Conturi a făcut obiectul contestației exercitate de reclamantă în cadrul Dosarului nr. x/2/2010 al Curții de Apel București. Prin Sentința civilă nr. 3012 din 07 noiembrie 2014 a Curții de Apel București, instanța a respins ca neîntemeiate criticile privind măsura de recuperare a sumei de 646.949 lei, achitată în plus de ANIF RA. Instanța a reținut că diferența de 646.949 lei constatată de Curtea de Conturi a rezultat din utilizarea coeficienților de actualizare rotunjiți în plus (pentru contractul inițial și pentru actele adițional nr. 2 și 3/2007, 4 și 5/2008) și prin utilizarea unui indice de inflație incorect, 1,0967 în loc de 1,0964, pentru actele adiționale nr. 6/2008 și nr. 7/2009.

Sub aspectul îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea unei plăți nedatorate, instanța de fond a reținut că doctrina definește plata nedatorată ca fiind executarea de către o persoană a unei obligații la care nu era ținută și pe care a făcut-o fără intenția de a plăti datoria altuia, definiție din care rezultă aceste condiții. Prin efectuarea unei plăți nedatorate se naște un raport juridic în temeiul cărui solvensul devine creditorul unei obligații de restituire a ceea ce el a plătit, iar accipiensul este debitorul acestei obligații, conform art. 993 și art. 992 C. civ. Întinderea obligației de restituire a accipiensului este reglementată în art. 994 - 997 C. civ.

Instanța de fond a reținut că în cauză sunt îndeplinite condițiile plății nedatorate.

Prestația pe care a executat-o reclamanta a avut, în mod incontestabil, semnificația operației juridice a unei plăți și a fost făcută cu titlu de plată.

Datoria în vederea căreia s-a făcut plata nu exista în cuantumul executat, în raporturile dintre solvens și accipiens. Pentru plata în cuantum de 646.949 lei nu exista o datorie din punct de vedere juridic. Acest aspect a fost stabilit prin Decizia nr. 5720101 a Curții de Conturi și prin Sentința civilă nr. 3012 din 07 noiembrie 2014 a Curții de Apel București pronunțată în Dosar nr. x/2/2010, definitivă și irevocabilă prin nerecurare.

Plata a fost făcută din eroare, la data executării acesteia reclamanta având credința că datorează întreaga sumă pretinsă de cocontractantul său, în temeiul contractului inițial și actelor adiționale ulterioare.

Ca urmare a efectuării plății nedatorate, se naște pentru pârâtă obligația de restituire către reclamantă ceea ce a primit cu titlu de plată, respectiv suma de 610.702,4 lei pretinsă de reclamantă cu acest titlu.

Față de cele reținute, în temeiul prevederilor art. 992, 993 C. civ., pârâta a fost obligată să restituie reclamantei suma de 610.702,4 lei.

În ceea ce privește cererea de obligare a pârâtei la plata sumei de 67.988,44 lei cu titlu de daune reprezentând foloase nerealizate, instanța de fond a apreciat că nu este fondată, respingând-o ca atare.

S-a reținut că accipiensul este de bună-credință atunci când nu a știut că plata ce i s-a făcut este nedatorată. Buna-credință a accipiensului, în speță pârâta SC A. SA, este prezumată de lege. Reclamanta nu a dovedit că pârâta ar fi avut cunoștință la momentul la care i s-a făcut plata că aceasta nu îi este datorată. De altfel, reclamanta însăși și-a însușit în contestația formulată modalitatea de calcul al actualizării prețurilor ofertate, susținută de pârâtă. Potrivit dispozițiilor C. civ., pârâta a fost obligată, în condițiile în care prezumția de bună-credință nu a fost răsturnată, să restituie numai în limitele îmbogățirii sale.

Prin urmare, pentru dobânda pretinsă de către reclamantă cu titlu de foloase nerealizate, ce constituie fructele în cazul obligației de restituire a unei sume de bani, nu subzistă obligația de restituire, pârâta urmând a păstra fructele, ca orice posesor de bună-credință.

În temeiul art. 274 C. civ., pârâta a fost obligată să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în cuantum de 10.218 lei reprezentând taxa de timbru pretențiilor dovedite ca fiind întemeiate.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs atât reclamanta, cât și pârâta, care au criticat soluția instanței de fond ca fiind nelegală și netemeinică.

Calea de atac formulată de părți a fost calificată apel prin încheierea de ședință din data de 22 iunie 2016, având în vedere dispozițiile art. 282 - 282

1

C. proc. civ. de la 1865, precum și faptul că în primă instanță litigiul a fost judecat după normele de drept civil.

Cu privire la apelul reclamantei, Curtea a reținut că prin încheierea din 22 iunie 2016 Curtea a admis excepția tardivității apelului declarat de reclamanta Agenția Națională de Îmbunătățiri Funciare, față de împrejurarea că hotărârea atacată a fost comunicată părții la data de 05 ianuarie 2016 (dovadă - dosar fond), iar calea de atac a fost promovată la data de 05 februarie 2016, cu depășirea termenului de 15 zile de la comunicare impus de art. 285 alin. (1) C. proc. civ.

În atare situație, având în vedere că în temeiul art. 103 alin. (1) C. proc. civ., neexercitarea oricărei căi de atac în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei și întrucât partea nu a solicitat repunerea în termenul de apel, urmează ca instanța să dispună respingerea apelului declarat de reclamantă ca tardiv formulat.

Referitor la apelul pârâtei, analizând cauza sub aspectul criticilor susținute, Curtea a constatat că apelul este nefondat.

În ceea ce privește natura juridică a cauzei, se reține că temeiul acțiunii îl constituie dispozițiile art. 993 și 995 C. civ. din 1864, respectiv plata lucrului nedatorat, nefiind pusă în discuție o eventuală răspundere contractuală a pârâtei. Chiar dacă plata pretins nedatorată a fost făcută în cadrul raporturilor contractuale existente între părți, obligația de restituire nu rezultă din contract, ci din faptul juridic licit al plății nedatorate. Art. 1092 C. civ. instituie principiul potrivit cu care "orice plată presupune o datorie; ceea ce s-a plătit fără să fie debit este supus repetițiunii", astfel că prin efectuarea unei plăți nedatorate se naște un raport juridic distinct, în temeiul căruia solvensul devine creditorul unei obligații de restituire a ceea ce el a plătit, iar accipiensul este debitorul aceleiași obligații.

În egală măsură, Curtea a reținut că necompetența funcțională susținută de apelanta pârâtă este o necompetență de ordine privată, ce poate fi invocată doar în condițiile art. 159

1

alin. (3) C. proc. civ., respectiv de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu până la prima zi de înfățișare în fața primei instanțe și numai până la începerea dezbaterilor asupra fondului.

Ori, se observă că pârâta nu a ridicat problema competenței funcționale a Tribunalului Constanța prin întâmpinarea depusă în fața primei instanțe, așa încât invocarea acestui aspect direct în calea de atac nu este permisă.

Referitor la încălcarea drepturilor procesuale dedusă din faptul că instanța a soluționat cauza în mod exclusiv pe baza unor înscrisuri față de care apelanta este terț, respectiv în baza Deciziei nr. 5/2010 a Curții de Conturi și a Sentinței civile nr. 3012 din 07 noiembrie 2014 a Curții de Apel București, instanța de apel consideră că susținerile apelantei sunt nefondate întrucât partea a avut posibilitatea de a solicita administrarea tuturor probatoriilor necesare, atât în fața instanței de fond, cât și în apel, neputându-se reține îngrădirea în vreun fel a drepturilor sale procesuale.

Împrejurarea că reclamanta nu a insistat în administrarea probei cu expertiza contabilă, situație în care instanța a pășit la soluționarea cauzei în lipsa unei astfel de probe, nu poate fi interpretată ca o încălcare a drepturilor pârâtei, care a avut cunoștință de existența Deciziei nr. 5 din 23 iunie 2010 a Curții de Conturi și chiar a solicitat prin întâmpinare suspendarea judecății prezentei cauze până la soluționarea Dosarului nr. x/2/2010 aflat pe rolul Curții de Apel București, având ca obiect contestația formulată de reclamantă împotriva acestei decizii, cererea sa fiind admisă de prima instanță.

Mai mult, dat fiind caracterul devolutiv al apelului, apelanta a avut posibilitatea de a completa materialul probator cu orice probe considerate concludente și utile cauzei, însă a apreciat că se impune administrarea doar a probei cu înscrisuri. În atare situație, instanța de apel constată că părții i-au fost respectate drepturile procesuale civile, neexistând motive de anulare a hotărârii pe acest temei.

Pe fondul cauzei, Curtea a constatat că prima instanță a dat o dezlegare corectă raportului juridic dintre părți, constatând că reclamanta a achitat pârâtei suma pretinsă de 610.702,4 lei fără existența unei obligații în acest sens, fapt ce îi dă dreptul la recuperarea sumei.

Într-adevăr, acțiunea reclamantei s-a întemeiat pe constatările Curții de Conturi materializate în Decizia nr. 5/2010, instanța de fond apreciind că înscrisurile produse de pârâtă nu fac dovada contrară celor reținute în această decizie, având în vedere și soluția dată prin Sentința civilă nr. 3012 din 07 noiembrie 2014 a Curții de Apel București pronunțată în Dosar nr. x/2/2010, definitivă și irevocabilă prin nerecurare, în sensul menținerii măsurii de recuperare a prejudiciului total în cuantum de 646.949 lei.

Astfel, prin actele întocmite de Curtea de Conturi, s-a reținut, din analiza modului de derulare a contractului de execuție de lucrări nr. 06 aprilie 063 din 11 aprilie 2006, că datorită modalității defectuoase de urmărire a calculelor efectuate de A. SA în anexele la actele adiționale și în situațiile de plată ANIF RA a achitat în plus suma totală estimată de 649.949 lei.

Se constată că diferențele evidențiate pentru fiecare act adițional în parte rezultă din aplicarea incorectă a indicelui de actualizare, precum și din calcularea comisionului datorat inspectoratului teritorial de muncă, comision ce nu reprezintă o taxă sau o contribuție datorată statului, ci plata unui serviciu prestat de către o instituție societății.

Deși toate aceste erori de calcul au fost opuse pârâtei în temeiul prezumției legale conferite de hotărârea judecătorească prin care s-a afirmat legalitatea actelor Curții de Conturi, aceasta nu a înțeles să conteste pe fond diferențele constatate, susținând doar faptul că reclamanta nu s-a aflat în eroare la momentul plății în condițiile în care a verificat calculele prin compartimentul său de specialitate.

Ori, este evident că eroarea la care se referă art. 993 C. civ. constă în credința solvensului că este debitor al accipiensului ("acela care, din eroare, crezându-se debitor, a plătit o datorie"), situație în care s-a aflat și reclamanta, neputându-se susține că ar fi avut cunoștință de greșelile strecurate în calcule și că ar fi achitat cu bună-știință sumele solicitate în plus de societatea pârâtă. O eventuală lipsă de diligență a reclamantei în urmărirea calculelor prezentate de pârâtă nu poate justifica încasarea unor sume nedatorate, pentru care nu a existat o contraprestație din partea apelantei pârâte.

Curtea a considerat astfel, în acord cu opinia primei instanțe, că în cauză sunt îndeplinite condițiile plății nedatorate, pârâta fiind ținută a restitui sumele de bani primite în plus cu titlu de preț al lucrărilor, sume ce nu corespund unei prestații din partea acesteia.

Pentru considerentele expuse, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia civilă nr. 466 din 28 septembrie 2016 a respins apelul declarat de apelanta reclamantă Agenția Națională de Îmbunătățiri Funciare, în contradictoriu cu apelanta-pârâtă SC A. SA, împotriva Sentinței civile nr. 3012 din 15 decembrie 2015, pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul nr. x/118/2011, ca tardiv formulat; a respins apelul declarat de apelanta-pârâtă SC A. SA, împotriva Sentinței civile nr. 3012 din 15 decembrie 2015, pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul nr. x/118/2011, în contradictoriu cu apelanta reclamantă Agenția Națională de Îmbunătățiri Funciare, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii au declarant recurs atât reclamanta Agenția Națională de Îmbunătățiri Funciare, cât și pârâta SC A. SA.

Cererea de recurs formulată de reclamanta Agenția Națională de Îmbunătățiri Funciare, a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În temeiul acestui motiv de nelegalitate, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurată și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În susținerea acestui motiv de nelegalitate, recurenta-reclamantă arată că în mod greșit instanța de apel a respins ca tardiv apelul formulat împotriva sentinței de fond. În acest fel, au fost încălcate dispozițiile legale incidente în cauză, respectiv art. 468 și art. 485 C. proc. civ. care prevăd că exercitarea apelului se face în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii.

De asemenea, arată că în mod greșit instanța de apel nu a menționat termenul de declarare a căii de atac.

Cererea de recurs formulată de pârâta SC A. SA, a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În temeiul acestui motiv de nelegalitate, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, în principal, casarea deciziei recurată și trimiterea cauzei spre soluționare în fond la Tribunalul Constanța, iar în subsidiar casarea deciziei recurată și trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru completarea probatoriului.

În combaterea cererii de recurs, recurenta-reclamantă Agenția Națională de Îmbunătățiri Funciare a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului pârâtei SC A. SA ca nefondat.

Înalta Curte, analizând recursul declarat de recurenta-reclamantă Agenția Națională de Îmbunătățiri Funciare, în raport de criticile formulate și de susținerile intimatei formulate prin întâmpinare, constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prealabil, Înalta Curte arată că prima instanță a fost sesizată la 21 martie 2011, astfel că, față de dispozițiile art. 24 noul C. proc. civ., incidente în cauză sunt dispozițiile C. proc. civ. de la 1865 și nu cele ale noului cod.

Având în vedere temeiul de drept material mai sus arătat, hotărârea primei instanțe este supusă apelului, cale de atac reglementată de dispozițiile art. 282 - 298 C. proc. civ. de la 1865.

Având în vedere aceste precizări, Înalta Curte urmează să analizeze prezenta cale de atac în raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. aplicabil cauzei de față.

În consecință, dispozițiile legale incidente în dezlegarea chestiunii de procedură invocate, sunt statuate în art. 284 (1) C. proc. civ. și art. 101 (1), 102 (1) și 103 C. proc. civ. potrivit cărora termenul de apel este de 15 zile libere de la comunicarea hotărârii, iar în ipoteza în care termenul se sfârșește într-o zi când serviciul este suspendat se prelungește până la sfârșitul primei zile de lucru următoare.

În cauză, față de data comunicării sentinței tribunalului 05 ianuarie 2016, conform dovezii de primire-predare atașată la dosar fond, termenul de apel se împlinea la data de 21 ianuarie 2016.

Cererea de apel poartă mențiunea transmiterii prin poștă la 05 februarie 2016 și înregistrată la Curtea de Apel Constanța la 08 februarie 2016.

Înalta Curte constată că instanța de apel a aplicat corect dispozițiile 103 alin. (1) C. proc. civ. observând modalitatea de transmitere și înregistrare a cererii de apel.

În ceea ce privește mențiunile din dispozitiv privind termenul de exercitare a căii de atac, Înalta Curte arată că termenul de declarare a apelului este un termen legal imperativ, iar nu unul judecătoresc, astfel că, în speță, indicarea greșită sau neindicarea acestuia în dispozitivul hotărârii a termenului de declarare a apelului, nu dă dreptul unei părți să nu promoveze calea de atac în termenul legal prevăzut de lege.

Față de cele ce preced, Înalta Curte în temeiul art. 312 (1) C. proc. civ. va respinge recursul declarat de reclamanta Agenția Națională de Îmbunătățiri Funciare.

Ca o chestiune prealabilă, Înalta Curte, conform art. 137 C. proc. civ., raportat la art. 11 și 20 (1) - (3) din Legea nr. 146/1997, modificată, a luat în examinare chestiunea netimbrării cererii de recurs formulată de recurenta-pârâtă SC A. SA, având în vedere că invocarea acesteia primează înaintea oricărei alte cereri și invocării altor excepții, formulate în fața instanțelor de judecată, și a reținut:

Art. 1 din Legea nr. 146/1997, modificată, privind taxele judiciare de timbru prevede că acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de acest act normativ, taxe datorate atât de persoanele fizice cât și de către persoanele juridice, care se plătesc anticipat sau, în mod excepțional, până la termenul stabilit de către instanță.

Potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 și normelor de aplicare a acestui act normativ, în cazul în care partea nu achită taxa judiciară de timbru, cererea părții se anulează ca netimbrată.

Față de dispozițiile legale evocate se constată că recursul declarat de către recurenta pârâtă SC A. SA nu a fost însoțit de dovada achitării taxei judiciare de timbru, recurenta fiind citată pentru termenul de judecată din data de 22 martie 2017 cu mențiunea de a achita, taxa judiciară de timbru și de a depune timbrul judiciar (dosar recurs).

În raport de împrejurarea că recurenta nu s-a conformat obligației de timbrare potrivit mențiunii din citația emisă pentru termenul de judecată din data de 22 martie 2017, când procedura de citare a fost legal îndeplinită, Înalta Curte urmează să dea eficiență dispozițiilor art. 20 pct. 1 și pct. 3 din Legea nr. 146/1997, modificată și respectiv art. 30 pct. 1 și pct. 5 din Normele metodologice de aplicare a legii, precum și ale art. 9 din O.G. nr. 32/1995, privind timbrul judiciar, cu modificările ulterioare și să dispună anularea recursului declarat de pârâta SC A. SA ca netimbrat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă Agenția Națională de Îmbunătățiri Funciare împotriva Deciziei civile nr. 466 din 28 septembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Anulează ca netimbrat recursul declarat de recurenta-pârâtă SC A. SA împotriva Deciziei civile nr. 466 din 28 septembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 martie 2017.

Procesat de GGC - CT