ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 950/2017

Decizia nr. 950/2017

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 25 iulie 2014 sub nr. x/3/2014, reclamanta A. SA a chemat în judecată pe pârâtul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii SA - IFN, pentru ca instanța să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 2.459.187,65 lei, reprezentând garanție, actualizată cu indicele de inflație de la data rămânerii definitive a hotărârii până la data plății efective.

Prin Sentința civilă nr. 763 din 17 februarie 2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. SA, în contradictoriu cu pârâtul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii SA - IFN, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 2.459.187,65 lei, reprezentând garanție, actualizată cu indicele de inflație de la data rămânerii definitive a hotărârii până la data plății efective și a sumei de 28.197 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

În considerentele sentinței tribunalul a reținut că între reclamantă și pârât s-a încheiat convenția pentru garanții exprese, irevocabile și necondiționate nr. 66 din 23 iunie 2008 având ca obiect, potrivit art. 2.1, garantarea de către Fond, în calitate de fidejusor, în mod expres, irevocabil și necondiționat, a obligațiilor de rambursare a finanțărilor acordate de Finanțator beneficiarilor care îndeplinesc condițiile prevăzute la art. 3 din convenție.

În baza acestei convenții, pârâtul a emis scrisoarea de garantare nr. 807 din 08 septembrie 2009 prin care s-a angajat în mod expres, irevocabil și necondiționat să garanteze rambursarea finanțării constând în linie de credit, în valoare de 4.000.000 lei, cu destinația activitate curentă, acordată de reclamantă în baza contractului de credit/acordului de garantare nr. SBV-3/2009, cu termen de rambursare 12 luni, beneficiarului SC B. SRL, valoarea maximă a garanției fiind de 2.500.000 lei, care se reduce cu ratele rambursate de beneficiar, proporțional cu procentul de garantare (62,5% din valoarea finanțării garantate).

Potrivit art. 7.1 din convenția nr. 66/2008 și art. 13 din scrisoarea de garanție, cererea de plată se transmite Fondului ulterior trecerii la restanță a întregii finanțări garantate după: a) depunerea cererii de executare silita la executorul judecătoresc/bancar sau a cererii de declanșare a procedurii de insolventa la instanța judecătoreasca; b) depunerea declarației de creanța în cadrul procedurii de insolventa, atunci când aceasta procedura a fost inițiată de un alt subiect îndreptățit decât Banca.

De asemenea, în conformitate cu art. 7.2 din convenția nr. 66/2008 și art. 14 din scrisoarea de garanție, cererea de plata va fi însoțită de următoarele documente: a) copie certificata de pe notificarea referitoare la declararea exigibilității anticipate a finanțării, transmise de Banca beneficiarului de finanțare; b) copie certificata de pe extrasul la zi al contului de credit și al contului curent al beneficiarului de finanțare din care sa reiasă trecerea la restanta a întregii valori a creditului nerambursat; c) copii certificate ale contractului de credit/scrisori de garanție bancara, însoțite de toate actele adiționale încheiate la acestea și ale contractelor de garanție accesorii, altele decât contractul de garantare; d) copia certificata a cererii de executare silita adresate executorului judecătoresc/bancar sau, după caz, a cererii introductive a procedurii de insolventa/declarației de creanța depuse de Banca la instanța judecătoreasca competenta; e) un bilet la ordin de valoare egala cu garanția de plătit, fără protest, girat de Banca fără drept de regres în favoarea Fondului, avalizat de cel puțin o persoana fizică/juridică.

Conform art. 7.4 alin. (1) din Convenția nr. 66/2008 și art. 15 din scrisoarea de garanție, pârâtul s-a obligat să facă plata garanției în termen de 15 zile de la primirea cererii de plată.

La art. 5.7 din Convenția nr. 66/2008 și la art. 20 din scrisoarea de garanție, părțile au prevăzut situațiile în care încetează obligația Fondului de a face plata garanției, acestea fiind: a) la data expirării termenului de valabilitate a scrisorii de garantare (05 octombrie 2010), dacă Banca nu a transmis înștiințare de neplata în termenul prevăzut la pct. 11; b) la data înregistrării la Fond a înștiințării Băncii referitoare la renunțarea la garanție; c) la data rezilierii garanției de către Fond pentru neplata comisionului de garantare.

La data de 15 martie 2011, după trecerea la restanță a finanțării acordate SC B. SRL și înștiințarea pârâtului cu privire la această situație, prin Adresa nr. 975 reclamanta a transmis pârâtului cererea de plată privind scrisoarea de garantare din 8 septembrie 2009, solicitându-i plata garanției aferente finanțării garantate, în suma de 2.500.000 lei. Conform mențiunilor din această cerere, au fost înaintate pârâtului și documentele prevăzute la art. 7.2 din Convenția nr. 66/2008 și art. 14 din Scrisoarea de garanție nr. 807/2009.

La data de 11 aprilie 2011 între reclamantă și SC B. SRL s-a încheiat convenția de plată eșalonată a datoriei izvorâte din contractul de credit din 09 septembrie 2009, pe o perioadă de 36 de luni, după ce reclamanta a obținut acordul pârâtului în acest sens, prin adresa din 24 martie 2011, pârâtul menționând că va face plata în termen de 30 zile calendaristice de la primirea notificării reclamantei cu privire la neîndeplinirea de către SC B. SRL a obligațiilor de plată stabilite conform convenției de plată, însoțite de următoarele documente: copia certificată a convenției de plată, copii certificate ale eventualelor acte adiționale încheiate la contractul de credit din 09 septembrie 2009, ale contractelor de garanție accesorii, altele decât cele transmise Fondului odată cu cerere de plată a garanției, precum și copia certificată a extrasului contului de credit la data notificării fondului de către Bancă. Totodată, pârâtul a solicitat reclamantei să aibă în vedere faptul că dreptul său de a completa mențiunile în alb pe biletul la ordin x0000943 emis de către SC B. SRL este de 3 ani de la data emiterii acestuia, 09 septembrie 2009. Prin adresele din 07 februarie 2012 și din 09 mai 2012 (prima aflată la fila 55, cea de-a doua nefiind depusă la dosar, dar nici contestată de partea adversă), pârâtul a comunicat reclamantei acordul său pentru modificarea graficului de plăți stabilit prin convenția de plată eșalonată din data de 11 aprilie 2011, reclamanta încheind după această dată cu SC B. SRL actele adiționale din 31 ianuarie 2012 și din 03 mai 2012 la convenția de plată eșalonată.

La data încheierii convenției de plata eșalonată, SC B. SRL a emis 8 bilete la ordin în alb, în favoarea reclamantei, cu mențiunea "fără protest" și avalizate de către C., D., E. și F., 4 dintre acestea urmând a fi girate de reclamantă în favoarea pârâtului, conform art. 3.6 din convenția de plată din 11 aprilie 2011, în situația neîndeplinirii obligațiilor de plată asumate prin această convenție, acestea fiind biletele la ordin seria x0003092, seria x0003095, seria x0003091 și seria x0003097.

La data de 04 aprilie 2013, reclamanta a comunicat pârâtului notificarea din 03 aprilie 2013 privind neîndeplinirea de către SC B. SRL și garanții avaliști a obligațiilor stabilite prin convenția de plată din 11 aprilie 2011, prin care a solicitat plata sumei garanției în sumă de 2.459.187.65 lei, anexând următoarele documente: extrasul contului de credit la data notificării, convenția de plată eșalonată, actele adiționale la aceasta, cererea de admitere a creanței nr. 10311 la Tribunalul Brașov Secția Comercială, ce formează obiectul Dosarului nr. x/62/2011 privind pe debitoarea B. SRL, cererile de executare silită a garanților avaliști, notificările transmise debitorilor, cele 4 bilete la ordin refuzate la plată emise în favoarea reclamantei și cele 4 bilete la ordin girate de aceasta în favoarea pârâtului.

Prin adresa din 22 aprilie 2013, pârâtul a solicitat reclamantei să depună în completare o serie de documente și a menționat, totodată, faptul că, din verificarea biletelor la ordin transmise au rezultat următoarele: 1. Biletul la ordin x0000943 a fost emis în data de 09 septembrie 2009, iar potrivit Legii nr. 58/1934, termenul de prezentare la plata a expirat la data de 09 septembrie 2012; 2. Cu privire la biletele la ordin x0003095, EXIM3AA0003091, x0003092 și x0003097 - emise de SC B. SRL în favoarea reclamantei și girate de aceasta din urmă în favoarea pârâtului - s-a constatat ca rubrica destinatar "IBAN posesor" este completată cu IBAN-ul A. SA. Pârâtul a returnat biletele la ordin, solicitând să i se pună la dispoziție alte bilete la ordin completate conform reglementărilor legale și contractuale în vigoare.

Prin adresa din 21 noiembrie 2013, reclamanta a comunicat pârâtului documentele solicitate și a restituit cele 4 bilete la ordin cu mențiunea că nu mai pot fi emise alte bilete la ordin în locul celor existente.

Prin adresele din 06 februarie 2014 și din 25 martie 2014, reclamanta a reiterat solicitarea de plată a garanției, susținând că biletele la ordin anterior transmise se pot deconta pe baza Convenției privind decontarea interbancara a instrumentelor de debit, în conformitate cu art. 264

1

din Norma BNR nr. 6/1994 privind comerțul făcut de instituțiile de credit cu cambii și bilete la ordin, prin prezentarea acestora la încasare, în original, direct la instituția de credit trasă sau, după caz, la instituția de credit beneficiară, conform procedurilor existente intre instituțiile de credit implicate.

Prin adresa din 27 martie 2014 pârâtul a comunicat reclamantei că a menținut Decizia de respingere nr. 507413 din 30 ianuarie 2014 a cererii de plată, motivele invocate fiind următoarele:

- nerespectarea de către reclamantă a prevederilor art. 7.2 lit. e) din Convenția-cadru Plafon de Garantare nr. 66/2008, coroborat cu art. 14 lit. e) din Scrisoarea de garantare nr. 807/2009 în sensul că reclamanta a transmis: a) un bilet la ordin emis de SC B. SRL la data de 9 septembrie 2009, în favoarea A., girat în favoarea pârâtului, al cărui termen de prezentare la plata a expirat în data de 9 septembrie 2012 și b) 4 bilete la ordin emise de SC B. SRL la data de 11 aprilie 2011 în favoarea A., girate în favoarea pârâtului având rubrica "IBAN POSESOR" completată cu IBANUL A.

Pârâtul a susținut că, în ceea ce privește primul bilet la ordin, acesta nu putea fi introdus la plată, existând riscul nerecuperării creanței născute prin plata garanției, iar în ceea ce privește celelalte 4 bilete la ordin, rubrica "IBAN posesor" nu putea fi completată conform art. 7 alin. (6) din Norma tehnica 5/2009 privind cambia și biletul la ordin, și în situația în care pârâtul ar introduce la plată aceste titluri exista riscul refuzului la plată, iar în eventualitatea demarării executării silite în baza acestui titlu, exista riscul respingerii cererii de executare silita/eventuale contestații la executare.

- faptul că garanția nu intră pe împărțirea riscului.

- fondul nu poate accepta riscurile unor eventuale contestații la executare.

Tribunalul a constatat, în primul rând, că ultimele două motive invocate de pârât pentru a refuza plata garanției nu sunt justificate, întrucât nicio dispoziție contractuală nu îndreptățește în acest sens pârâtul să nu-și îndeplinească obligația asumată, de a plăti reclamantei suma stabilită conform art. 7.4 alin. (1) din Convenția nr. 66/2008 și art. 15 din Scrisoarea de garantare nr. 807/2009, în termen de 15 zile calendaristice de la primirea cererii de plată. Condițiile de garantare au fost stabilite în convenția nr. 66/2008, la Cap. 3, art. 3.1-3.3 și la Cap. 5, art. 5.1 - 5.9. În special, tribunalul notează clauza de la art. 5.2, potrivit căreia garanția este necondiționată, stabilind că scrisoarea de garantare nu conține nicio clauză care ar putea scuti Fondul de obligația de a plăti în 15 zile calendaristice de la data primirii cererii de plată, în cazul în care beneficiarul nu rambursează băncii la termen plata sau plățile scadente; clauza de la art. 5.3 potrivit căreia garanția este irevocabilă și nicio altă clauză în afara celei referitoare la consecințele neplății la scadență a comisionului de garantare nu permite Fondului să anuleze unilateral garanția.

Tribunalul a mai reținut și clauza de la art. 7.7 din Convenția nr. 66/2008, potrivit căreia după plata garanției, Fondul își va înscrie creanța sa la executorul bancar/judecătoresc, prin care Banca derulează procedura de executare sau, după caz, în procedura de insolvență și va solicita să i se atribuie sumele rezultate din valorificarea garanțiilor accesorii finanțării garantate, care au fost constituite de beneficiar, care depășesc creanța Băncii.

Având în vedere și faptul că, potrivit art. 2.1 din Convenția nr. 66/2008, pârâtul răspunde față de reclamantă ca fidejusor irevocabil și necondiționat pentru neîndeplinirea obligațiilor asumate de SC B. SRL, aflată în procedura de insolvență, aceasta nu se poate exonera de răspundere prin invocarea dificultăților pe care le-ar avea în recuperarea garanției de societatea debitoare sau, eventual, de la debitorii avaliști.

De altfel, pârâtul nu a formulat apărări, prin întâmpinare, cu privire la aceste motive.

Cât privește primul motiv, constând în invocarea culpei reclamantei în legătură cu biletele la ordin transmise odată cu prima cerere de plată, respectiv cu cea de-a doua cerere, tribunalul a apreciat că și acesta este neîntemeiat.

Astfel, în ceea ce privește primul bilet la ordin, seria x0000943 emis la data de 09 septembrie 2009 de SC B. SRL, în favoarea reclamantei și girat în favoarea pârâtului, al cărui termen de prezentare la plată a expirat în data de 09 septembrie 2012, acesta era valabil la data primei cereri de plată, înregistrată sub nr. 975 din 15 martie 2011. Împrejurarea că termenul de prezentare a expirat în intervalul de timp cât obligația pârâtului de plată a garanției, ca urmare a încheierii convenției de plată eșalonată a datoriei din data de 11 aprilie 2011, a fost suspendată - până la data celei de-a doua cereri formulată de reclamantă, prin notificarea din 03 aprilie 2013 - nu poate fi imputată acesteia din urmă.

Pe de o parte, s-a constatat că pârâtul nu a pus în vedere reclamantei, prin adresa din 24 martie 2011, să solicite SC B. SRL un nou bilet la ordin care să îl înlocuiască pe cel inițial la momentul expirării termenului de prezentare, 09 septembrie 2012, deși avea cunoștință despre aceasta.

Pe de altă parte, la încheierea convenției de plată eșalonată, reclamanta a obținut de la SC B. SRL, 4 bilete la ordin, fiecare în valoare de 2.459.187,65 lei solicitată cu titlu de garanție - biletele la ordin seria x0003092, seria x0003095, seria x0003091 și seria x0003097, emise de SC B. SRL la data de 11 aprilie 2011 în favoarea reclamantei, avalizate de C., F., E. și D. și girate de reclamantă în favoarea pârâtului la data de 02 aprilie 2013, instrumente de plată pe care pârâtul le putea introduce la plată.

De altfel, prin notificarea din 03 aprilie 2013 - cea de-a doua cerere de plată - reclamanta nu a mai transmis pârâtului și biletul la ordin emis la data de 09 septembrie 2009, ca document obligatoriu prevăzut de art. 7.2 lit. e) din Convenția nr. 66/2008 și art. 14 lit. e) din scrisoarea de garantare, anexând la cererea de plată doar cele 4 bilete la ordin emise la data de 11 aprilie 2011.

Refuzul pârâtului de a plăti garanția motivat de faptul că în conținutul acestor bilete la ordin rubrica "IBAN posesor" este completată cu datele reclamantei și prin urmare, nu mai poate fi completată cu codul IBAN al pârâtului în vederea introducerii în circuitul bancar nu are caracter justificat din prisma dispozițiilor legale invocate în notificarea din 27 martie 2014 și în întâmpinare.

Astfel, Norma tehnică BNR nr. 5/2008 privind cambia și biletul la ordin, modificată și completată prin Norma tehnică nr. 4/2009, stabilește în art. 7 - "Desenul și redactarea cambiei" - alin. (6) lit. a) - aspectul cambiei și cum trebuie să fie întocmită și completată cambia, în ZONA 3, alocată codului IBAN al ultimului posesor al cambiei.

Pentru biletul la ordin, sunt reguli specifice, distincte, înscrise la art. 8 - "Desenul și redactarea biletului la ordin". Conform alin. (6), "ZONA 3 - alocată codului IBAN al posesorului biletului la ordin - este formată din următoarele rubrici și spații de completat: a) rubrica "IBAN posesor", urmată de un spațiu pentru codul IBAN marcat prin 6 casete de dimensiuni egale. Fiecare casetă va avea o lungime de 15 mm și o înălțime de 5 mm, va fi delimitată de un chenar dreptunghiular și va fi divizată în interior prin 3 linii verticale întrerupte în 4 spații de dimensiuni egale; prima casetă va începe de la 137 mm de la marginea din dreapta a cambiei și 19 mm de la marginea de jos; spațiul lăsat liber între casete este de maximum un milimetru; fundalul biletului la ordin în zona acestor casete va fi imprimat uniform în culoare roșu de slabă intensitate (efect vizual - nuanță pală de roz), cu un grad de acoperire de maximum 15%".

Potrivit art. 1, instituțiile de credit acceptă în operațiunile lor cambii și bilete la ordin care, pentru prezentarea lor la plată prin trunchiere, trebuie să îndeplinească condițiile tehnice din Norma tehnică nr. 5/2008.

Tribunalul a reținut, însă, că așa cum în mod corect a arătat reclamanta, prezentarea biletelor la ordin la plata se poate face nu numai prin trunchiere, ci și în original. Astfel, potrivit pct. 264 din Norma-cadru a BNR nr. 6/1994 privind comerțul făcut de instituțiile de credit cu cambii și bilete la ordin, cu modificările și completările ulterioare (aplicabil și biletului la ordin, conform pct. 510), "în temeiul art. 46

1

din Legea nr. 58/1934, cu modificările și completările ulterioare, prezentarea unei cambii la plată se poate face în original sau prin trunchiere. În sensul prezentei legi, prin trunchiere se înțelege procedeul informatic care constă în următoarele operațiuni succesive: a) transpunerea în format electronic a informațiilor relevante de pe cambia originală; b) reproducerea imaginii cambiei originale în format electronic; și c) transmiterea informației electronice obținute prin operațiunile prevăzute la lit. a) și b) către instituția de credit plătitoare (...) Prezentarea la plată a unei cambii prin trunchiere produce aceleași efecte juridice ca și prezentarea la plată a cambiei originale, cu condiția ca aceasta din urmă să fi fost emisă cu respectarea prevederilor legii." Potrivit pct. 264

1

, "cambiile pot fi prezentate la plată prin trunchiere, în conformitate cu Regulile sistemului SENT sau, în cazul în care operațiunea de trunchiere nu se poate realiza, prin prezentarea acestora la încasare, în original, direct la instituția de credit trasă sau, după caz, la instituția de credit beneficiară, conform procedurilor existente în convențiile încheiate între instituțiile de credit implicate".

De altfel, și pârâtul, prin întâmpinare, recunoaște implicit că avea posibilitatea să deconteze instrumentele de plată în original, prin prezentarea acestora la încasare, în original, direct la instituția de credit trasă sau, după caz, la instituția de credit beneficiară - situație în care completarea rubricii "IBAN posesor" cu datele reclamantei era lipsită de relevanță - atunci când arată că, prin conduita sa culpabilă, reclamanta i-a îngrădit dreptul de a recurge la una din căile de prezentare prevăzute de legea specială (art. 41 din Legea nr. 58/1934), care în practică este cea mai uzuală.

Nu a primit tribunalul susținerile pârâtului în sensul că prin completarea rubricii respective de reclamantă, regularitatea titlului este afectată, cât timp aceasta este o mențiune facultativă în sensul pct. 497 din Norma-cadru a BNR nr. 6/1994, mențiunile obligatorii fiind cele prevăzute la art. 104 din Legea nr. 58/1934 și pct. 496 din Norma-cadru a BNR nr. 6/1994, respectiv: 1) denumirea de bilet la ordin trecuta în însuși textul titlului și exprimata în limba întrebuințata pentru redactarea acestui titlu; 2) promisiunea necondiționată de a plăti o suma determinata; 3) arătarea scadentei; 4) arătarea locului unde plata trebuie făcuta; 5) numele aceluia căruia sau la ordinul căruia plata trebuie făcută; 6) arătarea datei și a locului emiterii; 7) semnătura emitentului. Numai în lipsa acestor mențiuni - cu excepțiile arătate de art. 105 din Legea nr. 58/1934 și pct. 508 - 509 din Norma-cadru a BNR nr. 6/1994 - biletul la ordin este nul.

Pârâtul nu poate refuza plata garanției prin invocarea unui prejudiciu incert, eventual, în situația prezentării la încasare a biletelor la ordin transmise de reclamantă, cât timp acestea nu sunt, în mod aparent, nule. Rămân valabile, referitor la acest motiv de refuz, considerentele expuse anterior cu privire la caracterul necondiționat, irevocabil al garanției, nefiind admis ca pârâtul să fie exonerat de obligația de a plăti garanția prin simpla invocare a imposibilității de recuperare a sumei plătite de la societatea care a beneficiat de finanțare sau de la debitorii avaliști.

Prin urmare, tribunalul a considerat că nu poate reține culpa contractuală a reclamantei în îndeplinirea propriilor obligații asumate prin Convenția nr. 66/2008, la art. 7.1 și art. 7.2, în special lit. e), menționate și la art. 13 și 14 din Scrisoarea de garantare nr. 807/2009.

Conform art. 969 alin. (1) C. civ. din 1864 (aplicabil speței în raport de data încheierii Convenției nr. 66/2008 și a Scrisorii de garantare nr. 807/2009), convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, creditorul având dreptul, conform art. 1073, de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației, și, în caz contrar, la dezdăunare. Neexecutarea unui contract valabil încheiat antrenează răspunderea contractuală a părții care nu și-a executat din culpă obligațiile asumate, iar în această materie, potrivit art. 1082, culpa debitorului este prezumată.

Rezultă astfel că, odată ce reclamanta a făcut dovada existenței dreptului său de creanță la plata sumei de 2.459.187,65 lei reprezentând garanție, revenea pârâtului sarcina de a dovedi fie executarea obligației corelative, fie existența unei cauze exoneratoare de răspundere. Cât timp pârâtul nu a făcut o atare dovadă, capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata debitului principal este întemeiat și a fost admis.

În ceea ce privește cererea accesorie a reclamantei privind actualizarea sumei mai sus menționate cu indicele de inflație de la data pronunțării hotărârii până la data plății efective, tribunalul o va admite în parte, reținând că prin actualizarea debitului se urmărește acoperirea unui prejudiciu efectiv cauzat de fluctuațiile monetare în intervalul de timp scurs până la plata efectivă a sumei datorate, aceasta având natura unor daune compensatorii menite să asigure repararea integrală a pierderii suferite de creditor. Tribunalul a reținut însă că actualizarea sumei de 2.459.187,65 lei se poate realiza, în faza executării silite, de către executorul judecătoresc în condițiile art. 628 alin. (3) C. proc. civ., pentru perioada cuprinsă între data la care hotărârea judecătorească a devenit executorie și data plății. Cum hotărârea nu este executorie de drept de la data pronunțării, tribunalul a obligat pe pârât la plata către reclamantă a sumei de 2.459.187,65 lei, reprezentând garanție, actualizată cu indicele de inflație de la data rămânerii definitive a hotărârii - data la care devine executorie conform art. 632 alin. (2) C. proc. civ. - până la data plății efective.

În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., tribunalul a obligat pârâtul - aflat în culpă procesuală - la plata către reclamantă a sumei de 28.197 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxă judiciară de timbru conform ordinului de plată nr. 1379 din 22 iulie 2014 depus la dosar.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul, solicitând schimbarea ei în tot, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, precum și obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Decizia civilă nr. 57 A din 18 ianuarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, s-a respins apelul formulat de apelantul pârât Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii SA I.F.N., împotriva Sentinței civile nr. 763 din 17 februarie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a xivilă, în contradictoriu cu intimata reclamantă Banca A. SA, ca nefondat.

Curtea de apel a reținut că prima instanță a interpretat și aplicat corect prevederile convenției încheiate între părți și normele legale incidente în cauză, soluția de admitere a cererii de chemare în judecată fiind temeinică și legală.

Cu privire la primul motiv de apel, s-a constatat că prima instanță nu a comis nicio eroare în interpretarea dispozițiilor contractuale și nici nu a statuat cu privire la caracterul absolut necondiționat al garanției. Termenii "necondiționată" și "irevocabilă" sunt redați în sentință prin citarea clauzelor contractuale. Instanța de fond nu a reținut că garanția ar trebui plătită în orice condiții, astfel cum arată apelantul, ci, analizând coroborat prevederile convenției de garanție încheiate între părți, a reținut, în mod corect, situațiile limitativ prevăzute de actul juridic în care exista posibilitatea refuzului de plată, constatând, totodată, că aceste situații nu erau incidente în cauză.

Instanța de apel a apreciat că motivele ce vizează biletul la ordin emis la 09 septembrie 2009 sunt neîntemeiate, întrucât instanța de fond s-a referit la acest titlu în special pentru a înlătura apărările pârâtului.

Soluția tribunalului s-a întemeiat în special pe aceea că, împreună cu cererea de plată din aprilie 2013, au fost înaintate pârâtului alte patru bilete la ordin, suficiente pentru a îndeplini cerințele contractuale.

Curtea de apel a constatat că, în afara necesității de a răspunde tuturor argumentelor pârâtului, nu existau alte rațiuni pentru a se analiza, în hotărâre, biletul la ordin emis în anul 2009, acesta nefiind relevant pentru soluționarea cauzei, câtă vreme nici nu a fost atașat cererii al cărei refuz de plată din partea pârâtului a fost contestat în fața instanței pe calea acțiunii soluționate în dosarul tribunalului.

Chestiunea lipsei incidenței unei "împărțiri a riscurilor", invocată în cadrul celui de-al patrulea motiv de apel, s-a apreciat că este, astfel cum în mod corect a reținut prima instanță, nerelevantă în cauză față de prevederile convenției de garanție ce constituie temeiul obligației de plată a pârâtului.

Sentința tribunalului conține o analiză detaliată și corectă a clauzelor contractuale din care rezultă obligația de plată, iar faptul că, după o plată în executarea dispozițiilor contractuale, garantul ar fi suspus unui risc de a nu-și recupera creanța nu poate constitui un motiv de refuz al îndeplinirii obligației contractuale. Dimpotrivă, rolul fundamental al garantului este tocmai acela de a prelua (în speță, în schimbul unei contraprestații, comisionul de garanție), riscul insolvabilității debitorului.

Cu privire la cele 4 bilete la ordin anexate cererii de plată, sunt, de asemenea, temeinice și legale concluziile primei instanțe, în sensul, pe de o parte, al deplinei validități a titlurilor de valoare, iar pe de altă parte, în sensul lipsei unei vătămări produse pârâtului prin această modalitate de completare.

Curtea a constatat că în mod corect a reținut tribunalul că aspectele invocate de pârât referitoare la modalitatea de completare a codului IBAN nu constituie cauze de nulitate a titlului.

De asemenea, este corectă concluzia primei instanțe privind posibilitatea oferită de lege apelantului-pârât de a prezenta la plată biletul la ordin în original. De altfel, prin motivele de apel nu s-a contestat această ultimă afirmație a tribunalului și nici nu s-a invocat imposibilitatea de a proceda în acest fel. Chestiunile referitoare la un eventual refuz la plată din partea băncii sau de învestire cu formulă executorie din partea instanței sunt simple afirmații fără suport probatoriu.

Instanța de apel a constatat că susținerile grupate sub acest număr ca motiv de apel nu conțin critici cu privire la aspecte concrete din motivarea instanței de fond. Faptul că activitatea apelantului este verificată de Curtea de Conturi este irelevant cu privire la modalitatea concretă în care partea a acționat cu privire la contractul dedus judecății în prezenta cauză. De asemenea, este irelevant faptul că la redactarea convenției de garanție au fost respectate prevederile legale incidente, câtă vreme s-a constatat că partea a acționat cu încălcarea prevederilor contractuale.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii SA - IFN, întemeiat pe dispozițiile art. 466 pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxa de timbru, iar în subsidiar, în cazul admiterii recursului solicită repunerea părților în situația anterioară efectuării plății sumelor la care a fost obligat prin sentință.

Consideră că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept material, instanța nesocotind prevederile convenționale încheiate între părți, prevederi care aveau rolul de norma specială în soluționarea prezentei cauze. Astfel, instanța trebuia să se pronunțe asupra respectării/nerespectării prevederilor convenționale și legale și nu să facă aprecieri în legătură cu oportunitatea plații garanției de către Fond, susținând indirect că acesta putea constata ulterior dacă titlurile prezentate de către Bancă pot fi sau nu valorificate (instanța a reținut că Fondul nu a adus nicio probă a vătămării sale).

Cum Convenția este legea părților, plata garanției se putea face numai după prezentarea documentelor în integralitatea lor de către Bancă, în forma și conținutul la care Banca s-a obligat, specificate în scrisoarea de garantare, coroborat cu prevederile convenționale. În caz contrar, toate prevederile convenționale cu privire la documentele care trebuie să însoțească cererea de plată și a căror corectitudine este analizată de Fond, ar fi inutile. Răspunderea Băncii pentru netransmiterea biletelor la ordin - titlurile Fondului - în forma la care s-a angajat convențional, trebuie analizată de către instanța pornind de la diligența pe care un profesionist în sistemul financiar-bancar ar fi trebuit să o manifeste. Mai mult, art. 6.1. din Convenția 66/2008 prevede că Banca avea obligația să monitorizeze creditele acordate cu garanția Fondului cu diligența pe care o practică în cazul creditelor pe care le acordă fără această protecție. Or, în condițiile în care Banca a avut diligența de a-și asigura și valorifica titlurile proprii, dar nu a transmis Fondului împreună cu cererea de plată titluri valabile, este evident că Banca nu a dat dovadă de aceeași diligență în ceea ce privește titlurile pe care urma să le valorifice Fondul.

Banca era obligată convențional să pună la dispoziția Fondului bilete la ordin valabile și completate conform înțelegerii celor 2 părți (Banca și Fondul), bilete care să poată fi introduse în circuitul Bancar, iar în final acestea să constituie titluri executorii în vederea recuperării creanței de către Fond împotriva emitentei și avalistului. În materie contractuală se răspunde pentru "culpa levis în abstracto", mai ales că cei doi parteneri sunt profesioniști, astfel încât cea mai mica abatere de la obligațiile contractuale trebuie sancționată în consecință.

Recurentul-pârât susține că dispozițiile art. 5.2 trebuie interpretate, astfel cum rezultă din definițiile date de Regulamentul BNR nr. 11/2006 înlocuit de Regulamentul BNR nr. 5/2012, în sensul că Fondul are obligația să nu introducă în documentul de garantare clauze asupra cărora Banca să nu dețină controlul, iar Banca obligația să transmită cererea de plată însoțită de toate documentele indicate în scrisoarea de garantare. Ori, Fondul a respectat prevederile convenționale neintroducând în Scrisoarea de garantare clauze contractuale asupra cărora Banca nu deținea controlul, în schimb Banca, a încălcat obligațiile convenționale, deși obținerea unor bilete la ordin în condițiile asumate constituia o obligație sub controlul său.

Precizează faptul că în toate cazurile în care Banca a transmis un bilet/bilete la ordin completate potrivit prevederilor legale și convenționale, recurentul a efectuat plata.

Titlurile de valoare - inclusiv biletele la ordin transmise de către Bancă în original împreună cu cererea de plată - sunt guvernate de "principiul formalismului." Aceasta înseamnă că pentru a putea fi valorificate ca și titluri de credit, trebuie să respecte toate condițiile de formă prevăzute de lege.

Prin completarea în mod eronat, din culpa băncii, sunt încălcate prevederile Normei tehnice a BNR nr. 95/2008, normă imperativă. De aceea, consideră că reținerile instanței de fond cu privire la caracterul facultativ al completării rubricii cod IBAN a unui astfel de instrument sunt total nelegale și netemeinice. Consecința completării rubricii cod IBAN în mod greșit este imposibilitatea de virare a sumei în contul real a ultimului posesor al titlului.

Arată că, potrivit art. 2 din Legea nr. 58/1934, titlului căruia îi lipsește vreuna dintre mențiunile care nu conduc direct la nulitatea titlului (în speță codul IBAN), se pot completa până la momentul valorificării drepturilor cambiale, adică până la scadență. Prin urmare, dacă acceptăm că rubrica IBAN are caracter facultativ, în condițiile în care rubrica nu era completată aceasta se putea completa până la momentul scadenței sale. Ori, în speță rubrica a fost completată, prin urmare acest viciu nu mai putea fi înlăturat. Pentru aceste considerente, solicită să se constate că sancțiunea, pentru completarea eronată a rubricii IBAN, este nulitatea titlului.

Recurentul subliniază faptul că operațiunea de prezentare în original direct la instituția de credit trasă sau, după caz, la instituita de credit beneficiară nu este de natură a înlătura viciul de completare al Băncii și nici riscul pe care Fondul, fără culpa sa ar trebui să îl asume, cu consecința nerecuperării unei creanțe de o valoare foarte mare. Completarea eronată a biletului la ordin reprezintă o greșeală obstacol.

Mai susține faptul că, în mod greșit, instanța a apreciat că pentru a înregistra un prejudiciu, Fondul ar fi trebuit să efectueze plata garanției (chiar și în condițiile în care a constatat vicii ale acestora), să demareze procedurile de recuperare și numai în cazul în care instanța competentă constata nulitatea să se îndrepte împotriva Băncii cu o acțiune pentru recuperarea prejudiciului.

Arată că, dacă am achiesa la acest punct de vedere, în sensul că plata garanției este necondiționată și trebuie efectuată, chiar dacă documentația aferentă nu este completă și/sau corespunzătoare, ar însemna să schimbăm natura juridică a garanției din fideiusiune reglementată de art. 2280 și următoarele C. civ. în Scrisoare de garanție bancară, lucru inadmisibil atâta timp cât părțile au statuat faptul că garanția Fondului este fideiusiune potrivit Convenției nr. 66/2008.

O astfel de abordare ar conduce la ideea că toate prevederile Convenției sunt inutile, inclusiv dispozițiile care enumera documentele care trebuie să însoțească cererea de plată și a căror corectitudine este analizată de Fond la momentul transmiterii cererii de plată. Ori, scopul Convenției a fost altul, acela ca recurentul să beneficieze de titluri executorii valabile care să poată fi puse imediat în executare în vederea recuperării propriei creanțe și acest lucru fără riscuri.

Arată că, în conformitate cu prevederile Convenției nr. 66 din 23 iunie 2008, garanția nu intră sub incidența împărțirii riscului. În speță, prin subrogare, conform art. 7.7 al Convenției 66/2008, Fondul nu va putea solicita să i se atribuie sumele rezultate din valoarea garanțiilor accesorii, decât acelea care depășesc creanța Băncii. Mai mult, în conformitate cu art. 2315 C. civ. potrivit căruia "Dacă, urmare a faptei creditorului, subrogația nu ar profita fideiusorului, acesta din urmă este liberat în limita sumei pe care ar putea să o recupereze de la debitor", cauza stingerii obligației fideiusorului o constituie fapta culpabilă a creditorului, iar pierderea dată de imposibilitatea nerecuperării creanței sale de către fidejusor de la debitorul principal pe cale subrogației legale prevăzute de art. 2305 Noul C. civ., trebuie suportată de către creditorul culpabil.

Totodată, recurentul susține că rolul transmiterii acestor înscrisuri este acela ca Fondul să beneficieze de titluri executorii valabile care să poată fi puse în executare în vederea recuperării propriei creanțe. Or, în condițiile în care biletele la ordin transmise nu mai putea fi introduse la plată fără riscul respingerii acestora pentru alte motive decât lipsa disponibilului, deci nu puteau fi învestite și nici utilizate ca titlu executoriu de către recurent, prin acțiunea băncii Fondul ar fi împiedicat să fructifice dreptul rezultat din aceste titluri. Consideră că ne aflam în situația prevăzută de art. 2315 C. civ.

Prin urmare, refuzul la plată a garanției asumate de recurent este întemeiat pe conduita culpabilă a intimatei A. SA, în calitatea sa de creditor garantat.

Intimata-reclamanta A. SA a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în temeiul art. 493 alin. (5) noul C. proc. civ., să se constate că motivele de casare nu se încadrează la cele prevăzute la art. 488 noul C. proc. civ. și în subsidiar că recursul este vădit nefondat, motiv pentru care să fie respins, printr-o decizie motivată, fără citarea părților. De asemenea, dacă, în temeiul art. 493 alin. (7) noul C. proc. civ., se va dispune admiterea în principiu a recursului, solicită fixarea unui termen de judecată cu citarea părților și respingerea recursului ca neîntemeiat.

Recurentul-pârât Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii SA - IFN a depus răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 28 septembrie 2016 a fost încuviințat, în unanimitate, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia părților, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 25 octombrie 2016.

Prin încheierea din 1 februarie 2017, Înalta Curte a admis în principiu recursul și a fixat termen pentru soluționarea acestuia la 24 mai 2017.

Recurentul-pârât Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii SA - I.F.N. a depus la 2 noiembrie 2016, punct de vedere asupra raportului prin care arată că este de acord cu concluziilor raportorului, iar intimata-reclamantă A. SA a depus la 8 noiembrie 2016, punct de vedere asupra raportului prin care solicită să se constate că motivele de casare nu se încadrează la cele prevăzute la art. 488 noul C. proc. civ., iar pe fondul cauzei respingerea acestuia ca neîntemeiat.

Având în vedere concluziile raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului, în cadrul căruia s-a reținut că recursul conține critici de nelegalitate ce se încadrează în pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., cu ocazia dezbaterilor în ședință publică, Înalta Curte a calificat susținerile din întâmpinare referitoare la lipsa motivelor de nelegalitate, ca fiind apărări în contextul caracterului unitar al recursului.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul formulat de recurentul-pârât Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii SA - I.F.N. este nefondat și va fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurentul-pârât Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii SA - I.F.N., arată motivele pentru care a respins cererea de plată a garanției înaintate de intimata A. SA și consideră că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept material, instanța nesocotind prevederile convenționale încheiate între părți, dispoziții care aveau rolul de normă specială în soluționarea cauzei.

Este de necontestat că între reclamanta A. SA și pârâtul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii SA - I.F.N. a fost încheiată Convenția-cadru pentru garanții exprese, irevocabile și necondiționate nr. 66 din 23 iunie 2008. Obiectul convenției îl constituie garantarea de către Fond, în calitate de fideiusor, a obligațiilor de rambursare a finanțărilor acordate de Bancă beneficiarilor care îndeplinesc condițiile prevăzute în convenție.

În acest context, urmare neexecutării obligației de către SC B. SRL, Banca a solicitat pârâtului plata garanției, cererea de plată fiind însoțită, în condițiile art. 7.2. din contractul de garantare, de biletele la ordin emise de împrumutat către beneficiar Fondul, avalizate de asociații societății împrumutate. Considerând că biletele la ordin nu îndeplinesc condițiile de formă prevăzute de Norma BNR nr. 98/2005, fideiusorul a refuzat îndeplinirea obligației ce îi revenea, de plată a garanției.

Prin urmare, recurentul-pârât invocă ca motiv al refuzului de plată a garanției, nerespectarea obligațiilor contractuale, respectiv neprezentarea de către Bancă a unor bilete la ordin care să poată fi introduse în circuitul bancar care să constituie titluri executorii în vederea recuperării creanței de către Fond.

Aceste susțineri ale recurentului se constată că sunt nefondate, având în vedere că în mod corect instanța de apel a apreciat faptul că Banca și-a îndeplinit obligația contractuală de a prezenta, odată cu cererea de plată adresată Fondului, a unui bilet la ordin de valoare egală cu garanția de plătit, girat de Bancă fără drept de regres în favoarea Fondului, avalizat de cel puțin o persoană fizică/juridică.

Cu privire la modul în care au fost completate biletele la ordin transmise recurentului-pârât cu ocazia cererii de plată, instanța de apel în mod legal a reținut că este corectă statuarea primei instanțe potrivit căreia aspectele invocate de pârât referitoare la modalitatea de completare a codului IBAN nu constituie cauze de nulitate a titlului, scopul prezentării acestora, respectiv al inițierii executării silite împotriva avaliștilor fiind conservat prin posibilitatea decontării acestora pe baza Convenției privind decontarea interbancară a instrumentelor de debit.

De asemenea, în mod eronat susține recurentul-pârât că hotărârile pronunțate în cauză nu s-au pronunțat asupra respectării/nerespectării prevederilor convenționale și legale și au făcut aprecieri asupra oportunității de plată a garanției de către Fond. Contrar acestor susțineri, atât instanța de fond, cât și instanța de apel au analizat motivele în care, potrivit convenției părților și prevederilor legale incidente, recurentul-pârât putea să refuze plata garanției și au concluzionat corect că motivele de refuz a plății garanției nu se întemeiază nici pe prevederile cuprinse în convenția părților, nici pe prevederile legale incidente.

Prin urmare, încercarea recurentului de a susține o eventuală nulitate a biletelor la ordin ca efect al viciului de completare, este contrazisă de dispozițiile legale incidente care menționează, pe de o parte cauzele de nulitate a biletelor la ordin și, pe de altă parte, stabilesc modalitatea de decontare posibilă în astfel de situații.

Cu privire la caracterul necondiționat al scrisorii de garantare, instanța de apel a constatat în mod corect că garanția nu trebuia plătită în orice condiții, însă din analiza prevederilor convenției de garantare încheiate de părți a reținut situațiile limitative în care exista posibilitatea refuzului de plată și faptul că aceste situații nu erau incidente în cauză.

Nu pot fi reținute nici susținerile recurentului, potrivit cărora garanția nu intră pe împărțirea riscului și Fondul nu poate accepta riscul unor eventuale contestații viitoare, întrucât nu este identificată nicio dispoziție contractuală care să îndreptățească recurentul-pârât să nu-și îndeplinească obligația asumată, de a plăti Băncii suma stabilită conform art. 7.4 alin. (1) din Convenția nr. 66/2008 și art. 15 din Scrisoarea de garantare nr. 807/2009 în termen de 15 zile calendaristice de la primirea cererii de plată așa cum în mod corect au reținut instanța de apel și cea de fond.

Interpretând caracteristicile garanției constituite, instanța de apel a apreciat în mod corect că recurentul-pârât nu se poate exonera de răspundere prin invocarea dificultăților pe care le-ar avea în recuperarea garanției de la societatea debitoare sau de la debitorii avalizați. Pârâtul ar fi trebuit să facă dovada unui prejudiciu cert, aflat în legătură cauzală cu pretinsa neexecutare a unei obligații contractuale, iar nu să pretindă existența unei pagube incerte, eventuale, decurgând din insuccesul unor demersuri judiciare pe care nici nu le-a inițiat.

Față de această situație, având în vederea calitatea de garant fideiusor a recurentului și ca urmare a caracterului expres, irevocabil și necondiționat al garanției asumate în această calitate, acesta nu are posibilitatea de a refuza plata garanției.

Cât privește pretinsa încălcare, de către instanța de apel, a prevederilor art. 2315 C. civ., Înalta Curte constată că, în cauză, nu sunt incidente aceste dispoziții legale. Este adevărat că și legea veche, prin art. 1682, sancționează fapta creditorului care, în mod culpabil, pune în imposibilitate fideiusorul de a-și recupera creanța de la debitorul principal, prin stingerea obligației de garanție ("cauționarul se liberează (...) când nu poate să intre în drepturile, privilegiile și ipotecile creditorului din cauza acestuia"). Însă, în speță, recurentul nu arată, în concret, în ce constă greșita aplicare a dispoziției legale sus-arătate, ci tinde să repună în discuție situația de fapt și probatoriul administrat. Astfel, din moment ce nu s-a dovedit fapta culpabilă a Băncii, instanța de apel nu putea face aplicarea acestei cauze legale de stingere a fideiusiunii.

Așadar, pentru ca susținerile dezvoltate de recurent să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., acesta trebuia să demonstreze încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situația de fapt stabilită.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii SA - IFN împotriva Deciziei civile nr. 57 A din 18 ianuarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii SA - IFN împotriva Deciziei civile nr. 57 A din 18 ianuarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 mai 2017.

Procesat de GGC - NN