ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 716/2016

Decizia nr. 716/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanta SC A. SA a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând anularea Deciziei nr. 21 din 07 septembrie 2012 emisă de pârâtă, admiterea sesizării formulate și excluderea din profesie a practicianului în insolvență C.

În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că în raport de dispozițiile art. 96 alin. (5) al Statutului A., art. 35 lit. f) din O.U.G. nr. 86/2006 și art. 20 Regulamentul privind procedura disciplinară depusă în Anexa 3 a Statutului A. pârâtul - practician în insolvență, avea obligația de a solicita în Dosarul nr. x/118/2010 aflat pe rolul Tribunalului Constanța înlocuirea sa cu un alt practician în insolvență pe perioada suspendării, obligație pe care nu a îndeplinit-o.

Prin sentința civilă nr. 1041 din 19 martie 2013, Curtea de apel București a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta SC A. SA.

Prin Decizia civilă nr. 4227 din 11 noiembrie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a admis recursul declarat, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În considerentele deciziei de casare, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că

prima instanță a procedat la soluționarea cauzei fără citarea în proces a emitentului Deciziei nr. 1/02 mai 2012, precum și a practicianului în insolvență în privința căruia s-a solicitat aplicarea sancțiunii disciplinare constând în excluderea din profesie.

La primul termen de judecată din al doilea ciclu procesual Curtea a pus în vedere reclamantei să precizeze cadrul procesual pasiv, față de cele reținute în Decizia civilă nr. 4227 din 11 noiembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal.

La data de 06 februarie 2015, reclamanta a formulat cerere precizatoare, arătând că înțelege să se judece și cu pârâții C. și A. - Filiala Prahova, iar în raport de această cerere, la termenul din 8 aprilie 2015, instanța a dispus citarea în cauză, alături de pârâta inițială, și a acestor doi pârâți.

Prin sentința civilă nr. 2174 din 9 septembrie 2015 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, judecând cauza, în fond, după casare, a respins acțiunea promovată de reclamanta SC A. SA, în contradictoriu cu pârâții B., C. și D. Ploiești, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, ca fiind neîntemeiate criticile reclamantei în sensul că pârâtul, deși era suspendat din calitatea de lichidator judiciar al SC E. SRL, a reprezentat interesele debitoarei în Dosarul nr. x/118/2010 la data de 21 martie 2011, a transmis la data de 11 aprilie 2011 Convocarea Adunării Generale a Creditorilor Debitoarei pentru data de 28 aprilie 2011, iar ședința a avut loc la sediul său profesional, a depus tabelul definitiv al debitoarei, la data de 02 mai 2011.

Împrejurarea că în toată această perioadă de timp, pârâtul și-a îndeplinit atribuțiile de lichidator judiciar nu îi este imputabilă acestuia, având în vedere că sancțiunea disciplinară aplicată nu era definitivă, fiind contestată în instanța de contencios administrativ și că efectele acestei sancțiuni fuseseră suspendate.

De asemenea, instanța de fond a apreciat că în mod corect a reținut A. faptul că formularea cererii de înlocuire și dispunerea de către judecătorul sindic a înlocuirii practicianului în insolvență, la data de 21 noiembrie 2011 a reprezentat o măsură care a determinat lipsa de interes a sesizării formulate de reclamantă la data de 15 septembrie 2011.

Având în vedere că la data de 21 noiembrie 2011 practicianul în insolvență C., a fost înlocuit din calitatea sa de administrator judiciar al debitoarei SC E. SRL, interesul reclamantei de a promova o acțiune disciplinară nu mai subzistă după data înlocuirii, întrucât nu mai justifică un folos practic.

Împotriva hotărârii instanței de fond a declarat recurs reclamanta SC A. SA, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului se arată că instanța de fond nu a indicat motivele de fapt și de drept pentru care a înlăturat susținerile și probele invocate în susținerea acțiunii.

Simpla mențiune potrivit căreia cererea este lipsită de interes întrucât la data formulării plângerii, practicianul în insolvență formulase deja cerere de înlocuire a sa pe perioada suspendării nu neândeplinește condițiile prevăzute în art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Pe de altă parte, recurenta mai susține că instanța de fond a interpretat și aplicat eronat dispozițiile legale invocate în cauză.

Astfel, s-a solicitat, în baza art. 96 alin (5) din Statutul A. potrivit căruia "necomunicarea în termenul prevăzut la alin. (2) a dovezii de înlocuire cu un alt practician se sancționează cu excluderea definitivă din Uniune, însoțită de pierderea calității de practician în insolvență", excluderea din profesie a practicianului în insolvență C.

Față de dispozițiile sus menționate rezultă fără echivoc faptul că practicianul în insolvență C. avea obligația de a solicita în Dosarul nr. x/118/2010 aflat pe rolul Tribunalului Constanța, înlocuirea sa cu un alt practician în insolvență pe perioada suspendării, obligație pe care acesta nu a îndeplinit-o în termenul stipulat prin reglementarea legală invocată.

Practic, cererea de înlocuire a fost formulată după mai mult de două luni de la data suspendării, în condițiile în care decizia de sancționare nu a fost suspendată decât la 13 mai 2011.

Textul de lege este foarte clar, imperativ și nu poate fi interpretat, în lipsa unei prevederi speciale care să prevadă faptul că depunerea ulterioară termenului de 10 zile exonerează persoana în cauză de sancțiunea prevăzută, orice practician sancționat cu suspendarea are obligația de a formula cerere de înlocuire în termen de 10 zile, în caz contrar fiind aplicabile dispozițiile art. 96 alin. (5) din Statutul A.

Întrucât textul este de strictă interpretare, instituind în sarcina practicianului obligația de a prezenta, în termen de 10 zile, conducerii filialei dovada că a solicitat înlocuirea sa, neîndeplinirea acestei obligații atrage aplicarea dispozițiilor art. 96 alin. (5) din Statutul A.

În ceea ce privește interesul, recurenta consideră că pentru a sesiza o abatere disciplinară nu este necesar ca petentul să facă dovada unui interes, întrucât ceea ce se urmărește este respectarea reglementărilor imperative și practic interesul ar fi unul public.

Sub aspectul interesului trebuie avute în vedere și dispozițiile prevăzute în art. 16 din Anexa 3 la Statutul A. privind procedura disciplinară. Astfel, potrivit alin. (4) din art. 16 „Atât Comisia superioară de disciplină, dar în special comisiile de disciplină ale filialelor Uniunii au obligația de a monitoriza mass-media locală și națională privind eventualele abateri săvârșite de membrii Uniunii, caz în care se autosesizează".

Practic, organele A. cu atribuții în acest sens au obligația de a se autosesiza cu privire la săvârșirea unor abateri disciplinare.

Examinând cauza și sentința recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție, instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Prin sesizarea înregistrată la A. Constanța sub nr. 579 din 15 septembrie 2011, reclamanta SC A. SRL a solicitat sancționarea practicianului în insolvență C. cu excluderea din profesia de practician în insolvență.

În sesizare se arată că pârâtul și-a exercitat profesia de practician în insolvență în Dosarul nr. x/118/2010 al Tribunalului Constanța, cu toate că fusese sancționat disciplinar prin decizia Comisiei de Disciplină Constanța.

Prin Decizia nr. 6 din 24 februarie 2012 pronunțată în Dosarul nr. x/2012 Comisia Superioară de Disciplină a admis cererea de abținere formulată de F., G., H. și I. în Dosarul disciplinar nr. x/2011 și a dispus strămutarea dosarului disciplinar de la Filiala A. Constanța la Comisia de Disciplină a Filialei A. Prahova.

Comisia de Disciplină Prahova, urmare a analizării sesizării disciplinare, prin Decizia nr. 1 din 02 iunie 2012 a admis excepția lipsei de obiect invocată de pârât și a respins în consecință sesizarea reclamantei, reținând că pârâtul a formulat cererea de înlocuire pe perioada suspendării, în Dosarul nr. x/118/2010 aflat pe rolul Tribunalului Constanța, iar împrejurarea că judecătorul sindic nu s-a pronunțat imediat asupra cererii formulate nu reprezintă o împrejurare imputabilă pârâtului.

La data de 21 noiembrie 2011 pârâtul a fost înlocuit din funcția de administrator cu un alt practician, comisia de disciplină considerând că astfel cererea apare ca lipsită de interes.

Împotriva acestei decizii a formulat contestație reclamanta SC A. SRL, iar prin Decizia nr. 21 din 07 septembrie 2012, Comisia Superioară de Disciplină A. a respins contestația formulată de reclamantă ca lipsită de interes, decizia contestată. Totodată, a reținut că interesul reclamantei de a promova o acțiune a fost depășit, dat fiind faptul că la data de 21 noiembrie 2011 practicianul C. a fost înlocuit.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că pârâtul C., în calitate de lichidator judiciar, a formulat cerere de înlocuire în mai multe dosare formulate la datele de 03 mai 2011, 22 septembrie 2011, 09 mai 2011, 02 iunie 2011, 14 iunie 2011 și 12 mai 2011.

Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a reținut că la data de 21 noiembrie 2011 practicianul în insolvență C., a fost înlocuit din calitatea sa de administrator judiciar al debitoarei SC E. SRL, astfel că interesul recurentei-reclamante de a promova o acțiune disciplinară nu mai subzistă după data înlocuirii, întrucât nu mai justifică un folos practic.

Activitatea judiciară nu poate fi inițiată și întreținută fără justificarea unui interes legitim încălcat.

Literatura de specialitate și practica judiciară au stabilit că interesul reprezintă o condiție generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, trebuind să fie îndeplinit nu doar cu prilejul promovării acțiunii ci și pe tot parcursul soluționării unei cauze.

Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral pe care îl urmărește cel ce investește o instanță de judecată cu o cerere, acesta trebuind a fi legitim, personal, născut și actual.

Alături de afirmarea unui drept, capacitatea procesuală și calitatea procesuală, una dintre condițiile cumulative de exercițiu ale acțiunii civile este existența unui interes în promovarea cererii de chemare în judecată.

Pornind de la aceste premise teoretice, rezultă că interesul, definit ca folosul practic pe care partea îl poate obține prin promovarea acțiunii civile, trebuie să se reflecte într-un avantaj material sau juridic în patrimoniul sau persoana reclamantului.

Din această perspectivă, în ceea ce privește interesul recurentei-reclamante de a promova o acțiune disciplinară, Înalta Curte constată că legitimitatea acesteia nu este justificată.

În ceea ce privește criticile formulate privind nemotivarea hotărârii instanței de fond, Înalta Curte constată că și acestea sunt neîntemeiate.

În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, conform jurisprudenței instanței de la Strasbourg, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare.

Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.

Deoarece Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, dreptul aflat în discuție nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanța sesizată.

Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

În cauza de față, instanța de control judiciar consideră că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pentru că instanța de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au determinat formarea convingerii sale, cu privire la legalitatea și temeinicia deciziei atacate.

Motivarea în fapt și în drept este o condiție de esență a hotărârii judecătorești, legiuitorul stabilind în sarcina judecătorului această obligație legală, cu precizarea că judecătorul trebuie să explice părților, atât în fapt, cât și în drept care au fost rațiunile care au determinat adoptarea soluției.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, pe care o va menține.

În consecință, pentru considerentele arătate și în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta SC A. SA împotriva sentinței civile nr. 2174 din 09 septembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 11 martie 2016.