ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2309/2016

Decizia nr. 2309/2016 Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea formulată la data de 13 martie 2012, înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău, sub nr. x/110/2012, reclamanta SC A. SRL a solicitat instanței, în contradictoriu cu Prefectura Județului Bacău și Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Onești, să dispună anularea Hotărârii Consiliului Local nr. 13 din 3 februarie 2012, ce a avut ca obiect exproprierea terenurilor și clădirilor, proprietatea societății, în vederea executării obiectivului de utilitate publică: „Pasaj CF Adjud - Ciceu peste DN 11, municipiul Onești”. Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Municipiul Onești a solicitat respingerea acțiunii, ca inadmisibilă, arătând că reclamanta nu a înțeles să conteste cuantumul despăgubirilor, ci transferul dreptului de proprietate, în contra prevederilor art. 22 din Legea nr. 255/2010.

La data de 6.12.2012, reclamanta și-a completat cererea de chemare în judecată, arătând că Hotărârea Consiliului Local nr. 13 din 3 februarie 2012 este nelegală, întrucât sunt expropriate alte persoane decât proprietarii de drept, că această hotărâre a fost aprobată cu nerespectarea etapelor prevăzute de Legea nr. 255/2012 și că exproprierea nu este necesară pentru întreaga suprafață. În ceea ce privește Hotărârea Consiliului Local nr. 22 din 10 aprilie 2009, reclamanta a arătat că este nelegală, întrucât aceasta a fost aprobată cu un an și jumătate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 255/2010 și astfel nu poate fi completată prin H.C.L. nr. 13 din 3 februarie 2012. În plus, se arată că această hotărâre nu indică temeiul de drept al exproprierii, anexele sale nu au fost afișate și se menționează alte persoane decât adevărații proprietari.

La același termen, reclamanta a precizat că renunță la judecata în contradictoriu cu Prefectura Bacău, instanța luând act de modificarea cadrului procesual. La termenul din 17.01.2013, a fost admisă excepția necompetenței funcționale a secției a II-a civilă din cadrul Tribunalului Bacău și s-a trimis cauza secției I civilă, unde a fost înregistrată sub nr. x/110/2012*. La termenul din 22.02.2013, în temeiul art. 22 din Legea nr. 33/1994, instanța a dispus introducerea în cauză și a celorlalți proprietari vizați de hotărârea de expropriere, respectiv B. și C. La termenul din 22.03.2013, B. și C. au depus o cerere prin care au solicitat obligarea unității administrativ teritoriale Onești la plata de daune interese în sumă de 120.000 lei, menționând că sunt proprietarii suprafeței de 8.244 m.p.

pentru care s-a demarat procedura de expropriere prin H.C.L. nr. 48 din 16 august 2002, H.C.L. nr. 22 din 10 aprilie 2009 și H.C.L. nr. 13 din 3 februarie 2012, și că, în toată această perioadă, nu au putut beneficia pe deplin de proprietatea lor, având anumite restricții. În drept, a fost invocat art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului. La același termen, instanța a respins excepția necompetenței materiale funcționale a secției I civile din cadrul Tribunalului Bacău. La solicitarea instanței, la termenul din 19.04.2013, reclamanta a precizat că solicită anularea ambelor hotărâri, respectiv Hotărârea Consiliului Local nr. 22/2009 și Hotărârea Consiliului Local nr. 13/2012. La termenul din 7.06.2013, B. a făcut alte precizări ale cererii sale, menționând că perioada pentru care a suferit prejudicii este din 2009, până în prezent și că temeiul de drept al acestei cereri îl constituie dispozițiile art. 998 și 999 C. civ.

A motivat cererea, arătând că, în această perioadă, s-au prezentat pentru închirierea și vânzarea terenului din Onești mai multe societăți cu care a încheiat acorduri de principiu, dar care nu au putut fi finalizate, din cauza măsurii exproprierii, care a fost notată în cartea funciară. Învestit în primă instanță, Tribunalul Bacău, secția I civilă, prin sentința nr. 1652 din 22 noiembrie 2013, a respins cererea formulată de SC A. SRL, prin administrator B., astfel cum a fost precizată, ca rămasă fără obiect. A respins excepția prescripției dreptului la acțiune. A admis cererea formulată de pârâții-reclamanți B. și C. A obligat pârâta unitatea administrativă Onești să plătească acestora suma de 120.000 lei, cu titlu de daune-interese.

A obligat-o pe această pârâtă să plătească reclamantei SC A. SRL suma de 1.500 lei, cheltuieli de judecată. În motivarea sentinței, tribunalul a reținut că reclamanta SC A. SRL este proprietara a două suprafețe de teren situate în Onești, una de 874 m.p., dobândită prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 553 din 20 martie 2007, și cealaltă de 1.500 m.p., dobândită prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2912 din 17 decembrie 1998. Potrivit extrasului de carte funciară depus, B. și C. sunt proprietarii suprafeței de 8.324 m.p. teren, situată tot în Onești. Prin Hotărârea Consiliului Local Onești nr. 22 din 10 aprilie 2009, s-a aprobat declanșarea procedurii de expropriere a imobilelor proprietate privată, situate pe amplasamentul lucrării „Pasaj CF Adjud Ciceu peste DN11, municipiul Onești”, expropriator fiind Municipiul Onești, prin Primar.

Potrivit Anexei nr. 1, ce face parte integrantă din această hotărâre, imobilele expropriate sunt următoarele: suprafața de 111 m.p., aparținând SC A. SRL, suprafața de 336 m.p., aparținând lui B. și C. și suprafața de 3.187 m.p., aparținând SC A. SRL. La data de 15.04.2009, Hotărârea Consiliului Local nr. 22/2009 a fost notată la cartea funciară a tuturor imobilelor menționate. Prin H.C.L. Onești nr. 13 din 3 februarie 2013, a fost completată hotărârea menționată, aprobându-se sumele individuale aferente despăgubirilor estimate conform rapoartelor de evaluare întocmite, după cum urmează: 7600 euro pentru suprafața de 111 m.p., către SC A. SRL, 23.000 euro pentru suprafața de 336 m.p., către B. și C. și 56.000 euro pentru suprafața de 3.187 m.p., către SC A. SRL.

Prin H.C.L. Onești nr. 127 din 4 septembrie 2013, s-a aprobat revocarea H.C.L. nr. 22 din 10 aprilie 2009 și a H.C.L. nr. 13 din 3 februarie 2012. În contextul în care actele a căror anulare se solicită au fost desființate de organul emitent, instanța a apreciat că acțiunea principală, astfel cum a fost completată și precizată, a rămas fără obiect. În ceea ce privește cererea de obligare la plata de despăgubiri formulată de B. și C., analizând cu prioritate, conform art. 137 C. proc. civ., excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârât, tribunalul a reținut că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 3 și 7 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora termenul de prescripție este de 3 ani și începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune.

Ca atare, fiind vorba despre despăgubiri solicitate pentru „atingerea” dreptului de proprietate, respectiv imposibilitatea exercitării tuturor prerogativelor inerente acestuia, dintre care dreptul de a-i culege fructele și de a dispune de un bun, prima instanță a considerat că termenul de prescripție pentru prezenta acțiune curge de la data producerii daunei. Or, față de data introducerii cererii de chemare în judecată și precizările pârâților-reclamanți privind perioada pentru care se solicită daune-interese, s-a reținut că acțiunea a fost formulată în termenul legal de prescripție și, astfel, excepția invocată de pârât nu este întemeiată, drept pentru care aceasta a fost respinsă. Pe fondul cauzei, instanța a apreciat acțiunea ca fiind întemeiată, pe considerentul că declanșarea procedurii de expropriere și notarea acesteia în cartea funciară a determinat imposibilitatea exercitării tuturor prerogativelor dreptului de proprietate ale pârâților-reclamanți.

Astfel, din această cauză, aceștia nu au putut închiria terenul supus exproprierii, fie l-au închiriat la un preț mai mic, ceea ce înseamnă că nu au putut culege fructele civile ale bunului lor, or, că valoarea încasată de ei a fost diminuată. Astfel cum a statuat constant în jurisprudența sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului, (de exemplu cauza Vasilescu contra României), principiul respectării proprietății se consideră violat nu numai în ipoteza în care o persoană este lipsită în mod propriu-zis de proprietatea sa, dar și atunci când nu i se acordă posibilitatea de a se folosi în mod normal de aceasta. Chiar dacă măsura privării de proprietate este prevăzută de lege și a fost justificată de un interes public, respectiv construirea unui pasaj rutier de fluidizare a circulației, a conchis prima instanță, aceasta nu este proporțională cu scopul urmărit, atâta timp cât pârâții-reclamanți nu au fost despăgubiți pentru această atingere a dreptului lor de proprietate.

Or, fără plata unei sume rezonabile, în raport cu fructele civile de care au fost lipsiți pârâții-reclamanți, privarea de proprietate ar constitui, în mod normal, o atingere excesivă care nu poate fi justificată în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O. În ceea ce privește cuantumul despăgubirii, instanța a apreciat că suma solicitată este rezonabilă, raportat la diferența dintre suma menționată în oferta inițială și contractul de închiriere (3.200 lei X 8 luni), precum și la suma menționată în ofertă (0,2 euro X 3.187 mp X 36 luni). Tribunalul a mai apreciat ca fiind inutilă analizarea apărărilor pârâtei privind lipsa legăturii de cauzalitate între faptă și prejudiciu și lipsa culpei sale, dat fiind că dispozițiile art. 998, 999 C. civ.

nu sunt aplicabile în speță. Soluția a fost menținută de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, care, prin decizia nr. 69 din 23.04.2014, a respins ca nefondat apelul declarat împotriva sentinței de pârâtul Municipiul Onești, prin Primar. Recursul declarat de același pârât împotriva hotărârii dată în apel a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, care, prin decizia nr. 2838 din 23 octombrie 2014, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, în vederea lămuririi obiectului procesului și pentru a se stabili dacă, în lipsa unei exproprieri efective, litigiul putea purta în sistemul Legii nr. 33/1994 sau, în caz contrar, dacă despăgubirile puteau fi cerute conform dreptului comun.

După lămurirea acestui aspect, s-a statuat că se impune a se analiza în ce măsură instanța putea sau nu să lărgească, din oficiu, sfera subiectivă a procesului, precum și împotriva cui trebuia îndreptată acțiunea, respectiv momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție a dreptului la acțiune. În rejudecare, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, prin decizia nr. 625 din 30 iunie 2015, a admis apelul formulat de pârâtul Municipiul Onești, prin Primar și, schimbând în parte sentința, a respins acțiunea în despăgubiri formulată de B. și C., ca nefondată. A menținut dispozițiile sentinței apelate referitoare la respingerea acțiunii principale, formulată de SC A. SRL Onești, astfel cum a fost completată și precizată, ca rămasă fără obiect, precum și cele referitoare la respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut, în esență, că, în contextul în care procedura de expropriere nu a mai fost finalizată și față de precizarea făcută de intimatul-reclamant B., cu privire la temeiul juridic al acțiunii, acțiunea vizând plata despăgubirilor nu poate fi primită. S-a mai arătat că temeiul juridic al acțiunii „nu poate comporta două seturi de norme juridice diferite”, în vederea acordării despăgubirilor solicitate de intimații-reclamanți. Făcând trimitere la decizia de casare, respectiv la partea vizând lămurirea obiectului procesului, instanța de apel a indicat precizarea temeiului juridic al acțiunii, astfel cum a fost „reiterată” de intimații-reclamanți, în cursul judecății în apel.

Astfel, s-a apreciat că, în mod legal, conform dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 33/1994, art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 (care face trimitere pentru procedura de soluționare la art. 27 Legea nr. 33/1994), dispoziții conform cărora „președintele instanței va fixa termen și va dispune citarea proprietarilor, sau, după caz, a posesorilor, a altor titulari de drepturi reale sau a oricăror persoane cunoscute care pot justifica un interes legitim asupra mobilelor propuse a fi expropriate”, instanța de fond, din oficiu, a dispus introducerea în cauză a intimaților-pârâți, B. (care are și calitatea de administrator al societății reclamante SC A. SRL Onești) și C., atâta vreme cât parte din terenurile vizate de Hotărârile Consiliului Local Onești sunt proprietatea acestora, ca persoane fizice.

S-a reținut, totodată, că cererea în despăgubiri formulată de cei introduși în cauză, respectiv, intimații-reclamanți B. și C. (în contextul temeiurilor juridice astfel cum au fost precizate), se circumscrie dispozițiilor art. 22, art. 24 și art. 25, art. 27 din Legea nr. 33/1994 și art. 22 din Legea nr. 255/2010. S-a apreciat ca fiind nefondată și critica referitoare la calitatea procesuală pasivă a apelantului-pârât, în condițiile în care, conform legii, calitatea de expropriator o are unitatea administrativ teritorială, reprezentată prin Primar [art. 12 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, art. 2 alin. (2), alin. (3), art. 33 lit. e) din Legea nr. 255/2010]. Totodată, instanța de apel a apreciat că este nefondată și critica sentinței sub aspectul aprecierii termenului de prescripție, (în raport de temeiurile juridice ale acțiunii).

Astfel, în speță, s-a reținut că acțiunea în plata despăgubirilor a fost formulată de intimații B. și C. la 22.03.2013 și precizată la 19.04.2013, aceasta fiind promovată în termenul general de prescripție care curge de la data comunicării hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii (respectiv Hotărârea Consiliului Local nr. 13/2012), astfel cum prevăd dispozițiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010.

Tot astfel, dispozițiile normative speciale din Cap. IV referitoare la „Exproprierea și stabilirea despăgubirilor”, art. 14 din Legea nr. 255/2010, consacră o procedură specială pentru acordarea de despăgubiri și stabilesc că valoarea acestora se compune, conform art. 25 din alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 33/2010, „din valoarea reală a imobilului și prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite, ținându-se seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ teritorială, precum și de daunele aduse proprietarului, sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia.

Pe cale de consecință, s-a reținut, în contextul în care transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor supuse exproprierii în patrimoniul expropriatorului nu a mai avut loc (art. 28 din Legea nr. 33/1994, art. 9 din Legea nr. 255/2010), acordarea de despăgubiri, în baza Legii nr. 33/1994, respectiv, a Legii nr. 255/2010, conform procedurilor speciale și în cuantumul prevăzut de legile speciale (precizate de intimat ca temei juridic al acțiunii în despăgubiri), nu se mai poate efectua în considerarea acestor texte normative. În cauză, au declarat recurs, în termen legal, intimații-reclamanți B. și C. care, făcând trimitere la dispozițiile art. 304 pct. 7 din C. proc. civ.

de la 1865, aplicabil cauzei, în vigoare la data inițierii demersului judiciar, au criticat decizia pronunțată în rejudecarea apelului, după cum urmează: - soluția de admitere a apelului, din dispozitivul hotărârii atacate, este în contradicție cu considerentele acesteia; - motivarea este „confuză”, din aceasta neputându-se trage o concluzie asupra temeiului juridic al acțiunii, reținut de instanța de trimitere. Astfel, chiar dacă reclamanții nu au indicat cu claritate care este actul normativ pe care-și fundamentează demersul judiciar, instanța avea obligația, în virtutea rolului activ și în raport și de îndrumările obligatorii date prin decizia de casare, să stabilească corect care este cadrul procesual.

- instanța de apel, în rejudecare, motivându-și soluția, a făcut un „amestec” nepermis între dispozițiile din legea specială și cele ale dreptului comun. Sunt ignorate astfel cererile reclamanților care, față de probele administrate, justificau acordarea despăgubirilor pentru întreaga perioadă cât terenul acestora a fost grevat prin notarea în cartea funciară a hotărârilor vizând exproprierea, ceea ce a condus la imposibilitatea închirierii sau vânzării imobilului în discuție. Prin decizia nr. 2838 din 23 octombrie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe . Pentru a pronunța această decizie, au fost expuse următoarele argumente: Este de reținut că, prin decizia de casare dată în cauză, instanței de trimitere i s-a cerut lămurirea cadrului procesual, respectiv să se stabilească dacă litigiul se supune dispozițiilor speciale din materia exproprierii ori dreptului comun.

Ca atare, această obligație îi incumba instanței de rejudecare atât în temeiul prevederilor art. 315 alin. (1) din C. proc. civ. de la 1865, aplicabil cauzei, cât și ale art. 129 alin. (5) din același cod care reglementează principiul rolului activ al judecătorului. Unul din efectele respectării acestui principiu este stabilirea exactă a obiectului acțiunii și a temeiului ei juridic. În exercitarea acestei obligații, chiar dacă formulările reclamantului din cererea introductivă ori precizările ulterioare sunt neclare și confuze, instanța are îndatorirea de a cere lămuriri și precizări, respectând regula dezbaterilor contradictorii, pentru a da acțiunii calificarea juridică exactă și a stabili judicios natura dreptului și a scopului urmărit prin declanșarea demersului judiciar.

Ca atare, instanța trebuie să dea acțiunii caracterizarea ei exactă, în raport de conținutul cererii, iar nu de denumirea greșită dată de reclamant, orientându-se după sensul și scopul pe care reclamantul a înțeles să-l atribuie cererii sale. În speță, se rețin ca judicioase criticile formulate de recurenți cu privire la motivarea contradictorie din cuprinsul hotărârii atacate. Astfel, în prima parte a hotărârii, se reține - judicios, de altfel - că, în contextul în care transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor supuse exproprierii, în patrimoniul expropriatorului, nu a mai avut loc, acordarea de despăgubiri, în baza Legii nr. 33/1994, respectiv a Legii nr. 255/2010, nu este posibilă.

Ulterior, în cuprinsul motivării, instanța a reținut că cererea în despăgubiri se circumscrie dispozițiilor art. 22, 24 și 27 din Legea nr. 33/1994 și, respectiv, art. 22 din Legea nr. 255/2010, fundamentându-și soluția pe conținutul acestor dispoziții legale, din materia exproprierii imobilelor. Or, în cuprinsul precizărilor făcute de intimații-reclamanți asupra temeiului juridic al acțiunii (Dosar nr. x/110/2010** al Curții de Apel Bacău, secția I civilă), este formulată o cerere subsidiară, prin care se solicită instanței să constate, în legătură cu cererea de despăgubiri formulată, incidența dreptului comun. Tot astfel, se cere ca instanța de judecată să stabilească calificarea juridică exactă a actelor și faptelor deduse judecății.

Această cerere subsidiară a fost ignorată în contextul în care, așa cum s-a arătat, instanța de apel a reținut că solicitările nu se pot circumscrie dispozițiilor speciale ale Legilor nr. 255/2010 și nr. 33/1994, motivat de inexistența transferului dreptului de proprietate asupra imobilelor propuse pentru expropriere. Este important de subliniat că, în speță, probele administrate atestă că nu s-a operat nici exproprierea „de facto” care să fi produs reclamanților o ingerință incompatibilă cu art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la C.E.D.O. și care să-i fi lipsit total de dreptul de dispoziție asupra imobilelor, operațiune care ar fi permis soluționarea litigiului din perspectiva actelor normative aplicabile în materia exproprierii.

Ceea ce s-a solicitat instanței, atât prin cererea introductivă, cât și prin precizările ulterioare a fost să se constate că, urmare notării în cartea funciară a celor două hotărâri vizând propunerea de expropriere, reclamanții nu au mai putut culege fructele proprietății lor, la valoarea reală a acesteia, fiind prejudiciați prin devalorizarea nemișcătoarelor. Ca atare, cererea privind acordarea despăgubirilor a fost greșit analizată doar prin raportare la prevederile Legilor nr. 33/1994 și 255/2010.” În rejudecarea apelului, Curtea de Apel Bacău, având în vedere considerentele deciziei de casare cu trimitere nr. 2466 din 10.11.2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu referire la prevederile art. 315 alin. (1) C. proc.

civ. raportat la precizările formulate de intimații B. și C. și față de dispozițiile art. 129 C. proc. civ., a pus în vedere intimaților B. și C., la termenul de judecată din 25.05.2016, să precizeze în scris, în două exemplare, temeiul juridic al pretențiilor în sumă de 120.000 lei pentru care acțiunea a fost admisă la fond și cu privire la care s-a formulat apel. Din precizările depuse de intimați în scris la dosar, rezultă că temeiul juridic al pretențiilor îl reprezintă: dispozițiile legii speciale privind exproprierea (Legea nr. 255/2010), care se completează, conform art. 40 din lege, cu prevederile Legii nr. 33/1994, precum și cu cele ale C. civ. și ale Codului de procedură civilă; art. 480 din C. civ.

vechi; Constituția României - art. 44; Convenția E.D.O. - art. 13; Declarația Universală a Drepturilor Omului - art. 17. Prin decizia nr. 786 din 29 iunie 2016, Curtea de Apel Bacău, secția civilă, a respins apelul declarat de pârâtul Municipiul Onești, prin Primar, împotriva sentinței civile nr. 1652 din 22 noiembrie 2013, pronunțată de Tribunalul Bacău, în Dosarul nr. x/110/2012**, în contradictoriu cu intimații-pârâți C. și B. și intimata-reclamantă SC A. SRL, ca nefondat. Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut următoarele: Prin acțiunea introductivă, s-a solicitat de către reclamanta SC A. SRL Onești anularea H.C.L.

nr. 13 din 3 februarie 2012. După declinarea competenței de la secția comercială și de contencios administrativ a Tribunalului Bacău la secția civilă a aceleiași instanțe și după introducerea în cauză, din oficiu, la termenul din 22.02.2013, a proprietarilor B. și C., aceștia au formulat, în temeiul prevederilor Constituției României, a art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, cererea în pretenții pentru suma de 120.000 lei. În fapt, cererea a fost motivată pe imposibilitatea proprietarilor de a beneficia în deplinătate de dreptul de proprietate asupra suprafeței cu privire la care s-a început procedura de expropriere. Aceste pretenții, au fost precizate ulterior atât în fapt, cât și în drept.

Conform ultimelor precizări formulate de reclamanții B. și C., temeiul în drept al prejudiciului îl constituie dispozițiile art. 998 și 999 C. civ. Prima decizie de casare a Înaltei Curți de Casație și Justiție (nr. 2838 din 23.10.2014) a vizat „lămurirea obiectului procesului, respectiv dacă, în lipsa unei exproprieri efective, litigiul putea purta în sistemul Legii nr. 33/1994 sau, în caz contrar, dacă despăgubirile puteau fi cerute conform dreptului comun.” Prin cea de-a doua decizie de casare (nr. 2466 din 10.11.2015), s-a stabilit, obligatoriu, că cererea subsidiară aflată la Dosar nr. x/110/2010** al Curții de Apel Bacău, a fost ignorată de instanța de apel, în contextul în care aceasta „a reținut, în mod judicios, că solicitările nu se pot circumscrie dispozițiilor speciale ale Legii nr. 255/2010 și nr. 33/1994, motivat de inexistența transferului dreptului de proprietate asupra imobilelor propuse pentru expropriere”.

Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție concluzionează în finalul considerentelor că: „cererea privind acordarea despăgubirilor a fost greșit analizată doar prin raportare la prevederile Legilor nr. 33/1994 și nr. 255/2010”. Instanța de apel a reținut, totodată, în calificarea juridică a cererii intimaților-reclamanți B. și C., și cererea acestora, aflată la Dosar nr. x/110/2010** al Curții de Apel Bacău, prin care se solicită, în subsidiar, ca instanța de judecată să procedeze, în conformitate cu art. 22 pct. 4 noul C. proc. civ., dacă reține incidența în cauză a dispozițiilor dreptului comun. Analizând toate aceste aspecte, curtea, în considerarea principiului disponibilității părților [art. 129 alin. (4) C. proc.

civ.], precum și al principiului rolului activ al judecătorului [art. 129 alin. (5) C. proc. civ.], în raport de temeiul juridic indicat de intimați-reclamanți B. și C., raportat la considerentele obligatorii [art. 315 alin. (1) C. proc. civ.] ale deciziei de casare a Înaltei Curții de Casație și Justiție a reținut că temeiul juridic al pretențiilor în sumă de 120.000 lei îl constituie dispozițiile art. 998, 999 C. civ., art. 480, 481 C. civ. și art. 44 din Constituția României. Raportat la acest temei juridic, Curtea a reținut ca întemeiate pretențiile reclamanților Damaschin, prejudiciul fiind determinat de faptul că, urmare notării în cartea funciară a celor două hotărâri de Consiliu local (nr. 22/2009 și nr. 13/2013), vizând propunerea de expropriere, reclamanții nu au mai putut culege fructele proprietății lor, la valoarea reală a acesteia, fiind prejudiciați prin devalorizarea nemișcătoarelor.

Despăgubirile vizează, astfel, exclusiv atingerea adusă proprietății prin limitarea posibilității de a beneficia deplin de toate atributele dreptului, iar cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate de prima instanță, Curtea a constatat că, prin motivele de apel, nu a fost contestat nivelul chiriei negociate inițial, dar neîncasate de către reclamanți. Fapta cauzatoare de prejudicii constă în declanșarea de către apelanta-pârâtă a unei proceduri de expropriere nelegală, aspect stabilit, cu putere de lucru judecat, prin sentința civilă nr. 884/2004 a Tribunalului Bacău, irevocabilă prin decizia civilă nr. 341/2005 a Curții de Apel Bacău. Astfel, fiind vorba de diferență chirie lunară neîncasată, urmare a declanșării procedurii exproprierii, pe ultimii 3 ani, anteriori formulării acțiunii (22.03.2013), Curtea a reținut corect soluția primei instanțe de respingere a excepției prescripției acțiunii, având în vedere și dispozițiile art. 12 din Decretul nr. 167/1958.

Față de considerentele expuse, s-a reținut ca temeinică și legală hotărârea primei instanțe, apelul fiind respins ca nefondat. Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâtul Municipiul Onești, prin Primar, solicitând admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii recurate și, pe fond, respingerea cererii formulată de către B. și C.. În drept, pârâtul și-a întemeiat criticile pe dispozițiile art. 304, pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ.. Art. 304 pct. 7 C.proc.civ. reglementează ca motiv de recurs situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă, în considerentele sale, motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția pronunțată.

În cauză, prin hotărârea pronunțată de instanța de apel, în temeiul rolului activ al judecătorului, reglementat de art. 129 alin. (4) C. proc. civ., s-a antrenat răspunderea Municipiului Onești pe temeiul art. 998 și art. 999 C. civ. și ale art. 480, art. 481 C. civ. și art. 44 din Constituția României. Or, considerentele reținute în hotărârea instanței de apel nu cuprind motivele pe care se sprijină, instanța de apel făcând referire la atragerea răspunderii civile delictuale, fără a verifica îndeplinirea tuturor condițiilor legale angajării acestei răspunderi. Potrivit dispozițiilor art. 998 și urm. C. civ., orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat a-l repara, iar dispozițiile art. 999 C. civ.

impun existența unui raport de cauzalitate între faptă și prejudiciu. Aplicarea efectelor juridice în cazul răspunderii civile delictuale presupune, în prealabil, dovedirea întrunirii condițiilor generale ale acesteia, și anume: existența unui prejudiciu, a unei fapte ilicite, a legăturii de cauzalitate între primele două și a vinovăției celui care a provocat prejudiciul, în oricare dintre formele prevăzute de lege și, la final, stabilirea întinderii acestui prejudiciu. Or, cu privire la condițiile îndeplinirii răspunderii civile delictuale, instanța de apel nu a analizat în ce măsură sunt îndeplinite și poate fi antrenată răspunderea Municipiului Onești pentru prejudiciul creat, aceste aspecte făcând obiectul criticii prin cererea de apel.

Astfel, deși printr-o hotărâre a Consiliului Local Onești - în calitate de autoritate deliberativă, respectiv prin H.C.L. nr. 22/2009, a fost aprobată declanșarea procedurii de expropriere a imobilelor, pentru executarea „Pasaj CF Adjud - Ciceu peste DN11, municipiul Onești”, autoritatea executivă a Municipiului Onești, prin Primar, a inițiat un proiect de hotărâre privind revocarea a H.C.L Onești nr. 22/2009 și a H.C.L. nr. 13/20012, proiect care, în ședința ordinară din data de 28 februarie 2013, cu 3 voturi pentru, 11 abțineri și un vot împotrivă, a fost respins de către consilierii locali.

Instanța de recurs urmează a constata că Municipiul Onești, reprezentat legal prin Primar, a inițiat acest proiect de hotărâre de consiliu local, în vederea degrevării de sarcini a imobilelor situate pe amplasamentul lucrării „Pasaj CF Adjud - Ciceu peste DN11, municipiul Onești”, însă Consiliul Local Onești, în calitate de autoritate deliberativă, a respins acest proiect supus dezbaterii. Instanța de apel s-a limitat numai să indice baza legală a hotărârii pronunțate, fără a analiza și condițiile îndeplinirii răspunderii civile delictuale, ocazie cu care trebuia să se pronunțe și asupra situației descrise în cererea de apel.

Față de prevederile legale în vigoare, instanța de recurs urmează a constata faptul că Municipiul Onești, reprezentat legal prin primar, persoană juridică de drept public, în conformitate cu dispozițiile art. 21 din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale, nu este emitentul actului de aprobare a declanșării procedurii de expropriere, nefiindu-i imputabilă grevarea de sarcini a imobilelor expropriate, după cum, la data de 28 februarie 2013, Municipiul Onești, prin primar, a promovat, cu mult înainte de revocarea propriu-zisă a actelor administrative, un proiect de revocare. Revenind în data de 04.09.2013 cu un nou proiect de hotărâre privind revocarea hotărârilor Consiliului Local Onești, acesta este aprobat prin H.C.L.

nr. 127 din 04 septembrie 2013, fiind revocate hotărârile contestate. În acest sens, urmează a se observa incidența prevederilor art. 304 pct. 9 teza I C. proc. civ., respectiv hotărârea este dată cu încălcarea legii, Legea nr. 215/2001 fiind clară în privința atribuțiilor celor două autorități - executivă Municipiul, prin Primar și deliberativă - Consiliul Local, aspect care trebuia avut în vere la stabilirea răspunderii și întinderea prejudiciului. Consiliul local Onești, în calitate de autoritate deliberativă, se bucură de autonomie locală, ia inițiativă și hotărăște în toate problemele de interes local, cu excepția celor care sunt date prin lege în competența altor autorități publice, locale sau centrale.

Acesta, fără a fi parte în prezenta cauză, a hotărât, în conformitate cu prevederile art. 36, 45 și 115 din Legea nr. 215/2005, prin emiterea celor două acte administrative, inițierea procedurii de expropriere. Mai mult, deși în cuprinsul cererii de apel, s-a susținut că nu a fost dovedit prejudiciul și nici determinat în mod real, insistând și în concluziile scrise asupra acestui aspect, instanța nu a luat în considerare susținerea acestora și a reținut prejudiciul de 120.000 lei, calculat pentru o suprafață aparținând intimaților mult mai mare, deși nu era afectată de culoarul de expropriere decât suprafața de 336 m.p. Suma reținută drept prejudiciu este mult mai mare, fiind calculată la suprafețele pe care le aveau trecute în oferte intimații și nu la suprafața de 336m.p.

Dacă instanța de apel ar reține culpa Municipiului Onești, numai până data de 28 februarie 2013 și numai pentru 336 m.p. atunci prejudiciul aferent ofertei SC D. SRL ar fi de 3.447,36 lei, iar, în ce privește oferta SC E. SRL, de 2.419 euro. În condițiile atragerii răspunderii civile delictuale, instanța de apel avea obligația să își motiveze hotărârea, fiind necesar să stabilească în concret dacă Municipiul Onești, prin primar, se face vinovat de producerea prejudiciului, în condițiile în care nu este emitentul actelor administrative, iar, în măsura în care s-ar fi reținut totuși vinovăția, să se pronunțe asupra perioadei pentru care se face vinovat de producerea acestui prejudiciu, respectiv în ce măsură Municipiul Onești, prin primar, în calitate de autoritate executivă, poate fi considerat vinovat, din 28 februarie 2013 și până la adoptarea actului de revocare - H.C.L.

nr. 127 din 04 septembrie 2013 - de prejudiciul creat intimaților și pentru ce suprafață - cea afectată de expropriere sau cea solicitată a fi închiriată de fiecare din cei 2 ofertanți. Consecința nemotivării hotărârii influențează direct și cuantumul prejudiciului reținut în sarcina Municipiului Onești, care nu poate fi considerat culpabil de neadoptarea de către autoritatea deliberativă a actului de revocare, această atribuție aparținând exclusiv Consiliului Local, sau de prejudiciul mai mare decât cel aferent culoarului de expropriere. Intimații B. și C. și intimata reclamantă SC A. SRL Onești au formulat întâmpinări distincte, obligatorii în condițiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., solicitând respingerea recursului, ca nefondat, și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

În etapa procesuala a recursului, nu a fost administrată proba cu înscrisuri noi, în sensul dispozițiilor art. 305 alin. (1) C. proc. civ. Recursul este fondat în limitele și pentru considerentele ce vor succede: Prioritar, trebuie subliniat faptul că atunci când, într-un litigiu, există mai multe casări succesive, statuările dispuse prin deciziile de casare anterioare se impun instanțelor ulterioare și acestea determină nu doar limitele rejudecării de către instanțele de fond, dar și, în bună măsură, cele ale examinării recursului.

Astfel, prin decizia de casare ultimă - nr. 2466 din 10 noiembrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă - s-a stabilit în mod irevocabil faptul că, urmare a notării în cartea funciară a celor două hotărâri ale consiliului local vizând propunerea de expropriere, intimații persoane fizice nu au mai putut culege fructele proprietății lor la valoarea reala a acesteia, fiind prejudiciați prin devalorizarea mișcătoarelor, iar cererea de despăgubiri trebuie raportată nu doar la prevederile Legilor nr. 33/1994 și 255/2010, ci și la dispozițiile dreptului comun. În acest context, problemele privind posibilitatea extinderii sau nu a cadrului procesual activ, din oficiu, de către instanță, în prezentul litigiu, sau cele privind opunerea pârâtei la modificarea cererii de chemare în judecată sunt în mod irevocabil tranșate, iar prezenta instanță de recurs nu le mai poate cenzura.

În consecință, ceea ce rămâne de examinat în cauză sunt motivele de recurs care privesc răspunderea recurentului pârât Municipiul Onești, prin primar, cele privind nemotivarea hotărârii recurate și cuantificarea pretinsului prejudiciu. Asupra primului motiv de recurs prin care se invocă faptul că, în cauză, nu ar răspunde pentru prejudiciul pretins pârâtul Municipiul Onești, prin primar, ci Consiliul Local Onești, în calitate de autoritate deliberativă, instanța apreciază că această critică este nefondată și nu poate fi primită. Astfel, instanța reține că, prin Hotărârile Consiliului Local Onești nr. 22 din 10 aprilie 2009 și nr. 13 din 3 februarie 2013, au fost aprobate procedurile de expropriere a unor imobile proprietate privată, situate pe amplasamentul lucrării „Pasaj CF Adjud - Ciceu peste DN11, municipiul Onești”, expropriator fiind Municipiul Onești, prin primar.

În conformitate cu dispozițiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, expropriator, în înțelesul prezentei legi, este statul, prin organismele desemnate de Guvern, pentru lucrările de interes național, și județele, municipiile, orașele și comunele, pentru lucrările de interes local, dispoziții reluate în art. 2 alin. (2) din Legea nr. 255/2010. În aplicarea prevederilor acestei legi, potrivit art. 2 alin. (3) lit. e) din Legea nr. 255/2010, expropriatorul prevăzut la alin. (2) este reprezentat în procedura exproprierii de unitatea administrativ-teritorială.

În consecință, legitimatio ad causam, din perspectivă procesual pasivă, aparține expropriatorului Municipiul Onești, prin primar, iar nu autorității deliberative care, în virtutea atribuțiilor legale specifice, adoptă hotărârile privind declanșarea procedurilor de expropriere, proceduri în care, dacă vizează lucrări de interes local, calitatea de expropriator aparține unității administrativ-teritoriale, titulară a patrimoniului imobiliar și beneficiară a lucrării pentru care s-a dispus această procedură. Prin cel de-al doilea motiv de recurs se critică faptul că instanța nu a luat în considerare apărările apelantului pârât și a reținut un prejudiciu de 120.000 lei, calculat pentru o suprafață aparținând intimaților reclamanți mult mai mare decât cea reală și care nu era afectată în integralitate de culoarul de expropriere.

Astfel, suma reținută drept prejudiciu este mult mai mare decât cea care li s-ar fi cuvenit acestora, fiind calculată la suprafețele pe care le aveau trecute în oferte intimații, și nu la suprafața de 336 m.p. Acest motiv de recurs este fondat și trebuie corelat cu critica vizând nemotivarea hotărârii recurate ce se circumscrie dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., teza privind hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină. În acest context, trebuie reamintit că obligația de motivare a unei hotărâri judecătorești decurge atât din normele de drept național - dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. -, cât și din normele convenționale, art. 6 parag.

1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care reglementează dreptul la un proces echitabil, impunând ca o garanție procesuală distinctă motivarea hotărârilor judecătorești (a se vedea în acest sens cauza Albina contra României, hotărârea din 28 aprilie 2005; cauza Ruiz Torija contra Spaniei, hotărârea din 9 decembrie 1994; cauza Higgins contra Franței, hotărârea din 19 februarie 1998). Dreptul la un proces echitabil include dreptul părților de a fi real ascultate și de a-și prezenta observațiile pe care le consideră pertinente, obligația instanțelor de judecată fiind aceea de a examina în mod real problemele esențiale ce au fost ridicate într-o cauză particulară și de a furniza o explicație substanțială acestor probleme, obligație care în etapa procesuală a apelului nu a fost respectată.

Astfel, în cauza dedusă judecății, se poate constata că instanța de apel, în aprecierea cuantumului prejudiciului, s-a raportat la suprafața de teren de 3.187 mp, ce aparținea societății SC A. SRL, iar nu la suprafața de 336 mp, menționată în H.C.L. nr. 22 din 10 aprilie 2009 și nr. 13 din 3 februarie 2013 ca aparținând intimaților B. și C., ce făcea obiectul propunerii de exproprierii, fără a motiva, în fapt și în drept, această alegere.

În plus, stabilind o despăgubire de 0,20 euro/mp, instanța de apel nu a ținut seama de faptul că ofertele de închiriere pe care și-a întemeiat calculul cuantumului despăgubirii acordate în cauză intimaților au vizat suprafața de 600 mp și un spațiu de birou de 15 mp, conform ofertei nr. 395 din 28 noiembrie 2012 și contractului de închiriere teren nr. 1 din 5 februarie 2013, precum și suprafața de teren de 5.500 mp, conform ofertei nr. 195 din 12 ianuarie 2010 și nr. 198 din 6 ianuarie 2010, nerealizând nicio proporție între valoarea economică a unei suprafețe de teren pe care se află amplasat un birou sau a unei suprafețe foarte mari de teren, ca cea de 5.500 mp, și cea afectată de notarea în cartea funciară a proiectului de expropriere, respectiv suprafața de 336 mp teren arabil, din totalul suprafeței de 8324 mp, conform extrasului de carte funciară nr. 62614-C1 a municipiului Onești și hotărârilor menționate.

În același context procesual, ținând seama de rezolvarea excepției prescripției dreptului la acțiune, care nu a fost criticată prin prezentul recurs, intrând în puterea lucrului judecat, instanța de apel va trebui să stabilească însă momentul pană la care se cuvin intimaților persoane fizice despăgubirile pretinse, în raport de data introducerii acțiunii, dar și de data la care a intervenit revocarea H.C.L. nr. 22 din 10 aprilie 2009 și H.C.L. nr. 13 din 3 februarie 2012, prin H.C.L. nr. 127 din 4 septembrie 2013, și atitudinea ulterioară a intimaților B. și C., în sensul de a aprecia dacă există sau nu o pasivitate culpabilă a acestora în neridicarea notării procedurii de expropriere menționată în cartea funciară după data revocării hotărârilor consiliului local.

Admițând faptul că procesul de evaluare a unor despăgubiri este un sistem complex ce ar trebui să conțină toate cercetările, informațiile, raționamentele, analizele și concluziile necesare pentru a ajunge la o valoare rezonabilă a acestora, ce ar trebui să însoțească o măsură de limitare a conținutului dreptului de proprietate, instanța de recurs apreciază însă că aceste despăgubiri trebuie raportate în mod necesar la natura și caracteristicile proprietății - amplasament, destinație, utilizările acesteia, la stadiul în care se află piața, în raport de criteriul cerere-ofertă, dar și de tranzacțiile concrete având ca obiect imobile similare sau comparabile.

Cum întinderea prejudiciului și redimensionarea cuantumului acestuia sunt aspecte de fapt a căror stabilire intră în atributul exclusiv al instanțelor fondului, presupunând verificări de fapt și administrări de probe incompatibile cu structura actuală a recursului, ce este reglementat ca o cale extraordinară de atac, și pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicție reglementat în această materie, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) coroborat cu art. 314 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtul Municipiul Onești, prin primar, împotriva deciziei nr. 786 din 29 iunie 2016 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă; va casa decizia recurată și va trimite cauza pentru rejudecare aceleiași curți de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul Onești, prin primar, împotriva deciziei nr. 786 din 29 iunie 2016 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza pentru rejudecare la aceeași curte de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 noiembrie 2016.