ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2309/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2309/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia

nr. 2309/2016

Asupra cauzei

civile de față, constată următoarele:

Prin cererea

formulată la data de 13 martie 2012, înregistrată pe rolul Tribunalului

Bacău, sub nr. x/110/2012, reclamanta SC A. SRL a solicitat instanței,

în contradictoriu cu Prefectura Județului Bacău și Unitatea

Administrativ Teritorială Municipiul Onești, să dispună

anularea Hotărârii Consiliului Local nr. 13 din 3 februarie 2012, ce a

avut ca obiect exproprierea terenurilor și clădirilor, proprietatea

societății, în vederea executării obiectivului de utilitate

publică: „Pasaj CF Adjud - Ciceu peste DN 11, municipiul Onești”.

Prin

întâmpinarea formulată, pârâtul Municipiul Onești a solicitat

respingerea acțiunii, ca inadmisibilă, arătând că

reclamanta nu a înțeles să conteste cuantumul despăgubirilor, ci

transferul dreptului de proprietate, în contra prevederilor art. 22 din Legea

nr. 255/2010.

La data de

6.12.2012, reclamanta și-a completat cererea de chemare în judecată,

arătând că Hotărârea Consiliului Local nr. 13 din 3 februarie

2012 este nelegală, întrucât sunt expropriate alte persoane decât

proprietarii de drept, că această hotărâre a fost aprobată

cu nerespectarea etapelor prevăzute de Legea nr. 255/2012 și că

exproprierea nu este necesară pentru întreaga suprafață.

În ceea ce

privește Hotărârea Consiliului Local nr. 22 din 10 aprilie 2009,

reclamanta a arătat că este nelegală, întrucât aceasta a fost

aprobată cu un an și jumătate înainte de intrarea în vigoare a

Legii nr. 255/2010 și astfel nu poate fi completată prin H.C.L. nr.

13 din 3 februarie 2012. În plus, se arată că această

hotărâre nu indică temeiul de drept al exproprierii, anexele sale nu

au fost afișate și se menționează alte persoane decât

adevărații proprietari.

La același

termen, reclamanta a precizat că renunță la judecata în

contradictoriu cu Prefectura Bacău, instanța luând act de modificarea

cadrului procesual.

La termenul

din 17.01.2013, a fost admisă excepția necompetenței funcționale

a secției a II-a civilă din cadrul Tribunalului Bacău și

s-a trimis cauza secției I civilă, unde a fost înregistrată sub

nr. x/110/2012*.

La termenul

din 22.02.2013, în temeiul art. 22 din Legea nr. 33/1994, instanța a

dispus introducerea în cauză și a celorlalți proprietari vizați

de hotărârea de expropriere, respectiv B. și C.

La termenul

din 22.03.2013, B. și C. au depus o cerere prin care au solicitat

obligarea unității administrativ teritoriale Onești la plata de daune

interese în sumă de 120.000 lei, menționând că sunt proprietarii

suprafeței de 8.244 m.p. pentru care s-a demarat procedura de expropriere

prin H.C.L. nr. 48 din 16 august 2002, H.C.L. nr. 22 din 10 aprilie 2009 și

H.C.L. nr. 13 din 3 februarie 2012, și că, în toată această

perioadă, nu au putut beneficia pe deplin de proprietatea lor, având

anumite restricții. În drept, a fost invocat art. 17 din Declarația

Universală a Drepturilor Omului.

La același

termen, instanța a respins excepția necompetenței materiale funcționale

a secției I civile din cadrul Tribunalului Bacău.

La

solicitarea instanței, la termenul din 19.04.2013, reclamanta a precizat

că solicită anularea ambelor hotărâri, respectiv Hotărârea

Consiliului Local nr. 22/2009 și Hotărârea Consiliului Local nr.

13/2012.

La termenul

din 7.06.2013, B. a făcut alte precizări ale cererii sale, menționând

că perioada pentru care a suferit prejudicii este din 2009, până în

prezent și că temeiul de drept al acestei cereri îl constituie

dispozițiile art. 998 și 999 C. civ. A motivat cererea, arătând

că, în această perioadă, s-au prezentat pentru închirierea și

vânzarea terenului din Onești mai multe societăți cu care a

încheiat acorduri de principiu, dar care nu au putut fi finalizate, din cauza

măsurii exproprierii, care a fost notată în cartea funciară.

Învestit în

primă instanță, Tribunalul Bacău, secția I civilă,

prin sentința nr. 1652 din 22 noiembrie 2013, a respins cererea

formulată de SC A. SRL, prin administrator B., astfel cum a fost

precizată, ca rămasă fără obiect.

A respins

excepția prescripției dreptului la acțiune.

A admis

cererea formulată de pârâții-reclamanți B. și C. A obligat

pârâta unitatea administrativă Onești să plătească

acestora suma de 120.000 lei, cu titlu de daune-interese.

A obligat-o

pe această pârâtă să plătească reclamantei SC A. SRL

suma de 1.500 lei, cheltuieli de judecată.

În motivarea

sentinței, tribunalul a reținut că reclamanta SC A. SRL este

proprietara a două suprafețe de teren situate în Onești, una de

874 m.p., dobândită prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat

sub nr. 553 din 20 martie 2007, și cealaltă de 1.500 m.p.,

dobândită prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.

2912 din 17 decembrie 1998.

Potrivit

extrasului de carte funciară depus, B. și C. sunt proprietarii

suprafeței de 8.324 m.p. teren, situată tot în Onești.

Prin

Hotărârea Consiliului Local Onești nr. 22 din 10 aprilie 2009, s-a

aprobat declanșarea procedurii de expropriere a imobilelor proprietate

privată, situate pe amplasamentul lucrării „Pasaj CF Adjud Ciceu

peste DN11, municipiul Onești”, expropriator fiind Municipiul Onești,

prin Primar.

Potrivit Anexei

nr. 1, ce face parte integrantă din această hotărâre, imobilele

expropriate sunt următoarele: suprafața de 111 m.p., aparținând

SC A. SRL, suprafața de 336 m.p., aparținând lui B. și C. și

suprafața de 3.187 m.p., aparținând SC A. SRL.

La data de

15.04.2009, Hotărârea Consiliului Local nr. 22/2009 a fost notată la

cartea funciară a tuturor imobilelor menționate.

Prin H.C.L.

Onești nr. 13 din 3 februarie 2013, a fost completată hotărârea

menționată, aprobându-se sumele individuale aferente

despăgubirilor estimate conform rapoartelor de evaluare întocmite,

după cum urmează: 7600 euro pentru suprafața de 111 m.p.,

către SC A. SRL, 23.000 euro pentru suprafața de 336 m.p., către

B. și C. și 56.000 euro pentru suprafața de 3.187 m.p.,

către SC A. SRL.

Prin H.C.L.

Onești nr. 127 din 4 septembrie 2013, s-a aprobat revocarea H.C.L. nr. 22

din 10 aprilie 2009 și a H.C.L. nr. 13 din 3 februarie 2012.

În contextul

în care actele a căror anulare se solicită au fost desființate

de organul emitent, instanța a apreciat că acțiunea

principală, astfel cum a fost completată și precizată, a

rămas fără obiect.

În ceea ce

privește cererea de obligare la plata de despăgubiri formulată

de B. și C., analizând cu prioritate, conform art. 137 C. proc. civ.,

excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de

pârât, tribunalul a reținut că în speță sunt aplicabile

dispozițiile art. 3 și 7 din Decretul nr. 167/1958, potrivit

cărora termenul de prescripție este de 3 ani și începe să

curgă de la data când se naște dreptul la acțiune.

Ca atare,

fiind vorba despre despăgubiri solicitate pentru „atingerea” dreptului de

proprietate, respectiv imposibilitatea exercitării tuturor prerogativelor

inerente acestuia, dintre care dreptul de a-i culege fructele și de a

dispune de un bun, prima instanță a considerat că termenul de

prescripție pentru prezenta acțiune curge de la data producerii

daunei.

Or, față

de data introducerii cererii de chemare în judecată și

precizările pârâților-reclamanți privind perioada pentru care se

solicită daune-interese, s-a reținut că acțiunea a fost

formulată în termenul legal de prescripție și, astfel, excepția

invocată de pârât nu este întemeiată, drept pentru care aceasta a

fost respinsă.

Pe fondul

cauzei, instanța a apreciat acțiunea ca fiind întemeiată, pe

considerentul că declanșarea procedurii de expropriere și

notarea acesteia în cartea funciară a determinat imposibilitatea

exercitării tuturor prerogativelor dreptului de proprietate ale pârâților-reclamanți.

Astfel, din această cauză, aceștia nu au putut închiria terenul

supus exproprierii, fie l-au închiriat la un preț mai mic, ceea ce

înseamnă că nu au putut culege fructele civile ale bunului lor, or,

că valoarea încasată de ei a fost diminuată.

Astfel cum a

statuat constant în jurisprudența sa Curtea Europeană a Drepturilor

Omului, (de exemplu cauza Vasilescu contra României), principiul

respectării proprietății se consideră violat nu numai în

ipoteza în care o persoană este lipsită în mod propriu-zis de

proprietatea sa, dar și atunci când nu i se acordă posibilitatea de a

se folosi în mod normal de aceasta.

Chiar

dacă măsura privării de proprietate este prevăzută de

lege și a fost justificată de un interes public, respectiv

construirea unui pasaj rutier de fluidizare a circulației, a conchis prima

instanță, aceasta nu este proporțională cu scopul

urmărit, atâta timp cât pârâții-reclamanți nu au fost

despăgubiți pentru această atingere a dreptului lor de

proprietate.

Or,

fără plata unei sume rezonabile, în raport cu fructele civile de care

au fost lipsiți pârâții-reclamanți, privarea de proprietate ar

constitui, în mod normal, o atingere excesivă care nu poate fi

justificată în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.

În ceea ce

privește cuantumul despăgubirii, instanța a apreciat că

suma solicitată este rezonabilă, raportat la diferența dintre

suma menționată în oferta inițială și contractul de

închiriere (3.200 lei X 8 luni), precum și la suma menționată în

ofertă (0,2 euro X 3.187 mp X 36 luni).

Tribunalul a

mai apreciat ca fiind inutilă analizarea apărărilor pârâtei

privind lipsa legăturii de cauzalitate între faptă și prejudiciu

și lipsa culpei sale, dat fiind că dispozițiile art. 998, 999 C.

civ. nu sunt aplicabile în speță.

Soluția

a fost menținută de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă,

care, prin decizia nr. 69 din 23.04.2014, a respins ca nefondat apelul declarat

împotriva sentinței de pârâtul Municipiul Onești, prin Primar.

Recursul

declarat de același pârât împotriva hotărârii dată în apel a

fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I

civilă, care, prin decizia nr. 2838 din 23 octombrie 2014, a casat decizia

și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, în vederea

lămuririi obiectului procesului și pentru a se stabili dacă, în

lipsa unei exproprieri efective, litigiul putea purta în sistemul Legii nr.

33/1994 sau, în caz contrar, dacă despăgubirile puteau fi cerute

conform dreptului comun.

După

lămurirea acestui aspect, s-a statuat că se impune a se analiza în ce

măsură instanța putea sau nu să lărgească, din

oficiu, sfera subiectivă a procesului, precum și împotriva cui

trebuia îndreptată acțiunea, respectiv momentul de la care a început

să curgă termenul de prescripție a dreptului la acțiune.

În

rejudecare, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, prin decizia

nr. 625 din 30 iunie 2015, a admis apelul formulat de pârâtul Municipiul Onești,

prin Primar și, schimbând în parte sentința, a respins acțiunea

în despăgubiri formulată de B. și C., ca nefondată.

A menținut

dispozițiile sentinței apelate referitoare la respingerea acțiunii

principale, formulată de SC A. SRL Onești, astfel cum a fost

completată și precizată, ca rămasă fără

obiect, precum și cele referitoare la respingerea excepției prescripției

dreptului material la acțiune.

Pentru a se

pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut, în esență,

că, în contextul în care procedura de expropriere nu a mai fost

finalizată și față de precizarea făcută de

intimatul-reclamant B., cu privire la temeiul juridic al acțiunii, acțiunea

vizând plata despăgubirilor nu poate fi primită.

S-a mai

arătat că temeiul juridic al acțiunii „nu poate comporta

două seturi de norme juridice diferite”, în vederea acordării

despăgubirilor solicitate de intimații-reclamanți.

Făcând

trimitere la decizia de casare, respectiv la partea vizând lămurirea

obiectului procesului, instanța de apel a indicat precizarea temeiului

juridic al acțiunii, astfel cum a fost „reiterată” de intimații-reclamanți,

în cursul judecății în apel.

Astfel, s-a

apreciat că, în mod legal, conform dispozițiilor art. 22 din Legea

nr. 33/1994, art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 (care face trimitere

pentru procedura de soluționare la art. 27 Legea nr. 33/1994), dispoziții

conform cărora „președintele instanței va fixa termen și va

dispune citarea proprietarilor, sau, după caz, a posesorilor, a altor

titulari de drepturi reale sau a oricăror persoane cunoscute care pot

justifica un interes legitim asupra mobilelor propuse a fi expropriate”, instanța

de fond, din oficiu, a dispus introducerea în cauză a intimaților-pârâți,

B. (care are și calitatea de administrator al societății

reclamante SC A. SRL Onești) și C., atâta vreme cât parte din

terenurile vizate de Hotărârile Consiliului Local Onești sunt

proprietatea acestora, ca persoane fizice.

S-a reținut,

totodată, că cererea în despăgubiri formulată de cei

introduși în cauză, respectiv, intimații-reclamanți B. și

C. (în contextul temeiurilor juridice astfel cum au fost precizate), se

circumscrie dispozițiilor art. 22, art. 24 și art. 25, art. 27 din

Legea nr. 33/1994 și art. 22 din Legea nr. 255/2010.

S-a apreciat

ca fiind nefondată și critica referitoare la calitatea

procesuală pasivă a apelantului-pârât, în condițiile în care,

conform legii, calitatea de expropriator o are unitatea administrativ

teritorială, reprezentată prin Primar [art. 12 alin. (2) din Legea

nr. 33/1994, art. 2 alin. (2), alin. (3), art. 33 lit. e) din Legea nr. 255/2010].

Totodată,

instanța de apel a apreciat că este nefondată și critica

sentinței sub aspectul aprecierii termenului de prescripție, (în

raport de temeiurile juridice ale acțiunii).

Astfel, în

speță, s-a reținut că acțiunea în plata

despăgubirilor a fost formulată de intimații B. și C. la

22.03.2013 și precizată la 19.04.2013, aceasta fiind promovată

în termenul general de prescripție care curge de la data comunicării

hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii (respectiv

Hotărârea Consiliului Local nr. 13/2012), astfel cum prevăd dispozițiile

art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010.

Tot astfel,

dispozițiile normative speciale din Cap. IV referitoare la „Exproprierea și

stabilirea despăgubirilor”, art. 14 din Legea nr. 255/2010, consacră

o procedură specială pentru acordarea de despăgubiri și

stabilesc că valoarea acestora se compune, conform art. 25 din alin. (1),

alin. (2) din Legea nr. 33/2010, „din valoarea reală a imobilului și

prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite, ținându-se

seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același

fel în unitatea administrativ teritorială, precum și de daunele aduse

proprietarului, sau, după caz, altor persoane îndreptățite,

luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia. Pe cale de

consecință, s-a reținut, în contextul în care transferul

dreptului de proprietate asupra bunurilor supuse exproprierii în patrimoniul

expropriatorului nu a mai avut loc (art. 28 din Legea nr. 33/1994, art. 9 din

Legea nr. 255/2010), acordarea de despăgubiri, în baza Legii nr. 33/1994,

respectiv, a Legii nr. 255/2010, conform procedurilor speciale și în

cuantumul prevăzut de legile speciale (precizate de intimat ca temei

juridic al acțiunii în despăgubiri), nu se mai poate efectua în considerarea

acestor texte normative.

În

cauză, au declarat recurs, în termen legal, intimații-reclamanți

B. și C. care, făcând trimitere la dispozițiile art. 304 pct. 7

din C. proc. civ. de la 1865, aplicabil cauzei, în vigoare la data inițierii

demersului judiciar, au criticat decizia pronunțată în rejudecarea

apelului, după cum urmează:

- soluția

de admitere a apelului, din dispozitivul hotărârii atacate, este în

contradicție cu considerentele acesteia;

- motivarea

este „confuză”, din aceasta neputându-se trage o concluzie asupra

temeiului juridic al acțiunii, reținut de instanța de trimitere.

Astfel, chiar

dacă reclamanții nu au indicat cu claritate care este actul normativ

pe care-și fundamentează demersul judiciar, instanța avea obligația,

în virtutea rolului activ și în raport și de îndrumările

obligatorii date prin decizia de casare, să stabilească corect care

este cadrul procesual.

- instanța

de apel, în rejudecare, motivându-și soluția, a făcut un

„amestec” nepermis între dispozițiile din legea specială și cele

ale dreptului comun.

Sunt ignorate

astfel cererile reclamanților care, față de probele

administrate, justificau acordarea despăgubirilor pentru întreaga

perioadă cât terenul acestora a fost grevat prin notarea în cartea

funciară a hotărârilor vizând exproprierea, ceea ce a condus la

imposibilitatea închirierii sau vânzării imobilului în discuție.

Prin decizia

nr. 2838 din 23 octombrie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția I civilă, a casat decizia și a trimis cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe .

Pentru a

pronunța această decizie, au fost expuse următoarele argumente:

Este de reținut

că, prin decizia de casare dată în cauză, instanței de

trimitere i s-a cerut lămurirea cadrului procesual, respectiv să se

stabilească dacă litigiul se supune dispozițiilor speciale din

materia exproprierii ori dreptului comun.

Ca atare,

această obligație îi incumba instanței de rejudecare atât în

temeiul prevederilor art. 315 alin. (1) din C. proc. civ. de la 1865, aplicabil

cauzei, cât și ale art. 129 alin. (5) din același cod care

reglementează principiul rolului activ al judecătorului.

Unul din

efectele respectării acestui principiu este stabilirea exactă a

obiectului acțiunii și a temeiului ei juridic.

În

exercitarea acestei obligații, chiar dacă formulările

reclamantului din cererea introductivă ori precizările ulterioare

sunt neclare și confuze, instanța are îndatorirea de a cere

lămuriri și precizări, respectând regula dezbaterilor

contradictorii, pentru a da acțiunii calificarea juridică exactă

și a stabili judicios natura dreptului și a scopului urmărit

prin declanșarea demersului judiciar.

Ca atare,

instanța trebuie să dea acțiunii caracterizarea ei exactă,

în raport de conținutul cererii, iar nu de denumirea greșită

dată de reclamant, orientându-se după sensul și scopul pe care

reclamantul a înțeles să-l atribuie cererii sale.

În speță,

se rețin ca judicioase criticile formulate de recurenți cu privire la

motivarea contradictorie din cuprinsul hotărârii atacate.

Astfel, în

prima parte a hotărârii, se reține - judicios, de altfel - că,

în contextul în care transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor

supuse exproprierii, în patrimoniul expropriatorului, nu a mai avut loc,

acordarea de despăgubiri, în baza Legii nr. 33/1994, respectiv a Legii nr.

255/2010, nu este posibilă.

Ulterior, în

cuprinsul motivării, instanța a reținut că cererea în

despăgubiri se circumscrie dispozițiilor art. 22, 24 și 27 din

Legea nr. 33/1994 și, respectiv, art. 22 din Legea nr. 255/2010,

fundamentându-și soluția pe conținutul acestor dispoziții

legale, din materia exproprierii imobilelor.

Or, în

cuprinsul precizărilor făcute de intimații-reclamanți

asupra temeiului juridic al acțiunii (Dosar nr. x/110/2010** al Curții

de Apel Bacău, secția I civilă), este formulată o cerere

subsidiară, prin care se solicită instanței să constate, în

legătură cu cererea de despăgubiri formulată, incidența

dreptului comun. Tot astfel, se cere ca instanța de judecată să

stabilească calificarea juridică exactă a actelor și

faptelor deduse judecății.

Această

cerere subsidiară a fost ignorată în contextul în care, așa cum

s-a arătat, instanța de apel a reținut că solicitările

nu se pot circumscrie dispozițiilor speciale ale Legilor nr. 255/2010 și

nr. 33/1994, motivat de inexistența transferului dreptului de proprietate

asupra imobilelor propuse pentru expropriere.

Este

important de subliniat că, în speță, probele administrate

atestă că nu s-a operat nici exproprierea „de facto” care să fi

produs reclamanților o ingerință incompatibilă cu art. 1

din Protocolul nr. 1, adițional la C.E.D.O. și care să-i fi

lipsit total de dreptul de dispoziție asupra imobilelor, operațiune

care ar fi permis soluționarea litigiului din perspectiva actelor

normative aplicabile în materia exproprierii.

Ceea ce s-a

solicitat instanței, atât prin cererea introductivă, cât și prin

precizările ulterioare a fost să se constate că, urmare

notării în cartea funciară a celor două hotărâri vizând

propunerea de expropriere, reclamanții nu au mai putut culege fructele

proprietății lor, la valoarea reală a acesteia, fiind prejudiciați

prin devalorizarea nemișcătoarelor.

Ca atare,

cererea privind acordarea despăgubirilor a fost greșit analizată

doar prin raportare la prevederile Legilor nr. 33/1994 și 255/2010.”

În rejudecarea

apelului, Curtea de Apel Bacău, având în vedere considerentele deciziei de

casare cu trimitere nr. 2466 din 10.11.2015 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, cu referire la prevederile art. 315 alin. (1) C. proc.

civ. raportat la precizările formulate de intimații B. și C. și

față de dispozițiile art. 129 C. proc. civ., a pus în vedere

intimaților B. și C., la termenul de judecată din 25.05.2016,

să precizeze în scris, în două exemplare, temeiul juridic al pretențiilor

în sumă de 120.000 lei pentru care acțiunea a fost admisă la

fond și cu privire la care s-a formulat apel.

Din

precizările depuse de intimați în scris la dosar, rezultă

că temeiul juridic al pretențiilor îl reprezintă: dispozițiile

legii speciale privind exproprierea (Legea nr. 255/2010), care se

completează, conform art. 40 din lege, cu prevederile Legii nr. 33/1994,

precum și cu cele ale C. civ. și ale Codului de procedură

civilă; art. 480 din C. civ. vechi; Constituția României - art. 44;

Convenția E.D.O. - art. 13; Declarația Universală a Drepturilor

Omului - art. 17.

Prin decizia

nr. 786 din 29 iunie 2016, Curtea de Apel Bacău, secția civilă,

a respins apelul declarat de pârâtul Municipiul Onești, prin Primar,

împotriva sentinței civile nr. 1652 din 22 noiembrie 2013, pronunțată

de Tribunalul Bacău, în Dosarul nr. x/110/2012**, în contradictoriu cu

intimații-pârâți C. și B. și intimata-reclamantă SC A.

SRL, ca nefondat.

Pentru a

pronunța această soluție, instanța de apel a reținut

următoarele:

Prin acțiunea

introductivă, s-a solicitat de către reclamanta SC A. SRL Onești

anularea H.C.L. nr. 13 din 3 februarie 2012.

După

declinarea competenței de la secția comercială și de

contencios administrativ a Tribunalului Bacău la secția civilă a

aceleiași instanțe și după introducerea în cauză, din

oficiu, la termenul din 22.02.2013, a proprietarilor B. și C., aceștia

au formulat, în temeiul prevederilor Constituției României, a art. 17 din

Declarația Universală a Drepturilor Omului, cererea în pretenții

pentru suma de 120.000 lei.

În fapt,

cererea a fost motivată pe imposibilitatea proprietarilor de a beneficia

în deplinătate de dreptul de proprietate asupra suprafeței cu privire

la care s-a început procedura de expropriere.

Aceste pretenții,

au fost precizate ulterior atât în fapt, cât și în drept.

Conform

ultimelor precizări formulate de reclamanții B. și C., temeiul

în drept al prejudiciului îl constituie dispozițiile art. 998 și 999 C.

civ.

Prima decizie

de casare a Înaltei Curți de Casație și Justiție (nr. 2838

din 23.10.2014) a vizat „lămurirea obiectului procesului, respectiv

dacă, în lipsa unei exproprieri efective, litigiul putea purta în sistemul

Legii nr. 33/1994 sau, în caz contrar, dacă despăgubirile puteau fi

cerute conform dreptului comun.”

Prin cea de-a

doua decizie de casare (nr. 2466 din 10.11.2015), s-a stabilit, obligatoriu,

că cererea subsidiară aflată la Dosar nr. x/110/2010** al Curții

de Apel Bacău, a fost ignorată de instanța de apel, în contextul

în care aceasta „a reținut, în mod judicios, că solicitările nu

se pot circumscrie dispozițiilor speciale ale Legii nr. 255/2010 și

nr. 33/1994, motivat de inexistența transferului dreptului de proprietate

asupra imobilelor propuse pentru expropriere”.

Astfel,

Înalta Curte de Casație și Justiție concluzionează în

finalul considerentelor că: „cererea privind acordarea despăgubirilor

a fost greșit analizată doar prin raportare la prevederile Legilor

nr. 33/1994 și nr. 255/2010”.

Instanța

de apel a reținut, totodată, în calificarea juridică a cererii

intimaților-reclamanți B. și C., și cererea acestora,

aflată la Dosar nr. x/110/2010** al Curții de Apel Bacău, prin

care se solicită, în subsidiar, ca instanța de judecată să

procedeze, în conformitate cu art. 22 pct. 4 noul C. proc. civ., dacă reține

incidența în cauză a dispozițiilor dreptului comun.

Analizând

toate aceste aspecte, curtea, în considerarea principiului disponibilității

părților [art. 129 alin. (4) C. proc. civ.], precum și al

principiului rolului activ al judecătorului [art. 129 alin. (5) C. proc.

civ.], în raport de temeiul juridic indicat de intimați-reclamanți B.

și C., raportat la considerentele obligatorii [art. 315 alin. (1) C. proc.

civ.] ale deciziei de casare a Înaltei Curții de Casație și

Justiție a reținut că temeiul juridic al pretențiilor în

sumă de 120.000 lei îl constituie dispozițiile art. 998, 999 C. civ.,

art. 480, 481 C. civ. și art. 44 din Constituția României.

Raportat la

acest temei juridic, Curtea a reținut ca întemeiate pretențiile

reclamanților Damaschin, prejudiciul fiind determinat de faptul că,

urmare notării în cartea funciară a celor două hotărâri de

Consiliu local (nr. 22/2009 și nr. 13/2013), vizând propunerea de

expropriere, reclamanții nu au mai putut culege fructele proprietății

lor, la valoarea reală a acesteia, fiind prejudiciați prin

devalorizarea nemișcătoarelor.

Despăgubirile

vizează, astfel, exclusiv atingerea adusă proprietății prin

limitarea posibilității de a beneficia deplin de toate atributele

dreptului, iar cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate de prima

instanță, Curtea a constatat că, prin motivele de apel, nu a

fost contestat nivelul chiriei negociate inițial, dar neîncasate de

către reclamanți.

Fapta

cauzatoare de prejudicii constă în declanșarea de către

apelanta-pârâtă a unei proceduri de expropriere nelegală, aspect

stabilit, cu putere de lucru judecat, prin sentința civilă nr.

884/2004 a Tribunalului Bacău, irevocabilă prin decizia civilă

nr. 341/2005 a Curții de Apel Bacău.

Astfel, fiind

vorba de diferență chirie lunară neîncasată, urmare a

declanșării procedurii exproprierii, pe ultimii 3 ani, anteriori

formulării acțiunii (22.03.2013), Curtea a reținut corect soluția

primei instanțe de respingere a excepției prescripției acțiunii,

având în vedere și dispozițiile art. 12 din Decretul nr. 167/1958.

Față

de considerentele expuse, s-a reținut ca temeinică și

legală hotărârea primei instanțe, apelul fiind respins ca

nefondat.

Împotriva

acestei decizii, a declarat recurs pârâtul Municipiul Onești, prin Primar,

solicitând admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii recurate și,

pe fond, respingerea cererii formulată de către B. și C..

În drept,

pârâtul și-a întemeiat criticile pe dispozițiile art. 304, pct. 7 și

pct. 9 C. proc. civ..

Art. 304 pct.

7 C.proc.civ. reglementează ca motiv de recurs situația în care hotărârea

nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive

contradictorii ori străine de natura pricinii. Motivarea hotărârii

înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă, în considerentele

sale, motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată,

care au legătură directă cu aceasta și care susțin

soluția pronunțată.

În

cauză, prin hotărârea pronunțată de instanța de apel,

în temeiul rolului activ al judecătorului, reglementat de art. 129 alin.

(4) C. proc. civ., s-a antrenat răspunderea Municipiului Onești pe

temeiul art. 998 și art. 999 C. civ. și ale art. 480, art. 481 C.

civ. și art. 44 din Constituția României.

Or,

considerentele reținute în hotărârea instanței de apel nu

cuprind motivele pe care se sprijină, instanța de apel făcând

referire la atragerea răspunderii civile delictuale, fără a

verifica îndeplinirea tuturor condițiilor legale angajării acestei

răspunderi.

Potrivit

dispozițiilor art. 998 și urm. C. civ., orice faptă a omului

care cauzează altuia un prejudiciu obligă pe acela din a cărui

greșeală s-a ocazionat a-l repara, iar dispozițiile art. 999 C.

civ. impun existența unui raport de cauzalitate între faptă și

prejudiciu.

Aplicarea

efectelor juridice în cazul răspunderii civile delictuale presupune, în

prealabil, dovedirea întrunirii condițiilor generale ale acesteia, și

anume: existența unui prejudiciu, a unei fapte ilicite, a legăturii

de cauzalitate între primele două și a vinovăției celui

care a provocat prejudiciul, în oricare dintre formele prevăzute de lege și,

la final, stabilirea întinderii acestui prejudiciu.

Or, cu

privire la condițiile îndeplinirii răspunderii civile delictuale,

instanța de apel nu a analizat în ce măsură sunt îndeplinite și

poate fi antrenată răspunderea Municipiului Onești pentru

prejudiciul creat, aceste aspecte făcând obiectul criticii prin cererea de

apel.

Astfel, deși

printr-o hotărâre a Consiliului Local Onești - în calitate de

autoritate deliberativă, respectiv prin H.C.L. nr. 22/2009, a fost

aprobată declanșarea procedurii de expropriere a imobilelor, pentru

executarea „Pasaj CF Adjud - Ciceu peste DN11, municipiul Onești”,

autoritatea executivă a Municipiului Onești, prin Primar, a inițiat

un proiect de hotărâre privind revocarea a H.C.L Onești nr. 22/2009 și

a H.C.L. nr. 13/20012, proiect care, în ședința ordinară din

data de 28 februarie 2013, cu 3 voturi pentru, 11 abțineri și un vot

împotrivă, a fost respins de către consilierii locali.

Instanța

de recurs urmează a constata că Municipiul Onești, reprezentat

legal prin Primar, a inițiat acest proiect de hotărâre de consiliu

local, în vederea degrevării de sarcini a imobilelor situate pe

amplasamentul lucrării „Pasaj CF Adjud - Ciceu peste DN11, municipiul Onești”,

însă Consiliul Local Onești, în calitate de autoritate

deliberativă, a respins acest proiect supus dezbaterii.

Instanța

de apel s-a limitat numai să indice baza legală a hotărârii

pronunțate, fără a analiza și condițiile îndeplinirii

răspunderii civile delictuale, ocazie cu care trebuia să se pronunțe

și asupra situației descrise în cererea de apel.

Față

de prevederile legale în vigoare, instanța de recurs urmează a

constata faptul că Municipiul Onești, reprezentat legal prin primar,

persoană juridică de drept public, în conformitate cu dispozițiile

art. 21 din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale, nu este

emitentul actului de aprobare a declanșării procedurii de

expropriere, nefiindu-i imputabilă grevarea de sarcini a imobilelor

expropriate, după cum, la data de 28 februarie 2013, Municipiul Onești,

prin primar, a promovat, cu mult înainte de revocarea propriu-zisă a

actelor administrative, un proiect de revocare.

Revenind în

data de 04.09.2013 cu un nou proiect de hotărâre privind revocarea

hotărârilor Consiliului Local Onești, acesta este aprobat prin H.C.L.

nr. 127 din 04 septembrie 2013, fiind revocate hotărârile contestate.

În acest

sens, urmează a se observa incidența prevederilor art. 304 pct. 9

teza I C. proc. civ., respectiv hotărârea este dată cu

încălcarea legii, Legea nr. 215/2001 fiind clară în privința

atribuțiilor celor două autorități - executivă

Municipiul, prin Primar și deliberativă - Consiliul Local, aspect

care trebuia avut în vere la stabilirea răspunderii și întinderea

prejudiciului.

Consiliul

local Onești, în calitate de autoritate deliberativă, se bucură

de autonomie locală, ia inițiativă și hotărăște

în toate problemele de interes local, cu excepția celor care sunt date

prin lege în competența altor autorități publice, locale sau

centrale. Acesta, fără a fi parte în prezenta cauză, a

hotărât, în conformitate cu prevederile art. 36, 45 și 115 din Legea

nr. 215/2005, prin emiterea celor două acte administrative, inițierea

procedurii de expropriere.

Mai mult, deși

în cuprinsul cererii de apel, s-a susținut că nu a fost dovedit

prejudiciul și nici determinat în mod real, insistând și în

concluziile scrise asupra acestui aspect, instanța nu a luat în

considerare susținerea acestora și a reținut prejudiciul de

120.000 lei, calculat pentru o suprafață aparținând intimaților

mult mai mare, deși nu era afectată de culoarul de expropriere decât

suprafața de 336 m.p. Suma reținută drept prejudiciu este mult

mai mare, fiind calculată la suprafețele pe care le aveau trecute în

oferte intimații și nu la suprafața de 336m.p. Dacă instanța

de apel ar reține culpa Municipiului Onești, numai până data de

28 februarie 2013 și numai pentru 336 m.p. atunci prejudiciul aferent

ofertei SC D. SRL ar fi de 3.447,36 lei, iar, în ce privește oferta SC E.

SRL, de 2.419 euro.

În condițiile

atragerii răspunderii civile delictuale, instanța de apel avea obligația

să își motiveze hotărârea, fiind necesar să

stabilească în concret dacă Municipiul Onești, prin primar, se

face vinovat de producerea prejudiciului, în condițiile în care nu este

emitentul actelor administrative, iar, în măsura în care s-ar fi reținut

totuși vinovăția, să se pronunțe asupra perioadei

pentru care se face vinovat de producerea acestui prejudiciu, respectiv în ce

măsură Municipiul Onești, prin primar, în calitate de autoritate

executivă, poate fi considerat vinovat, din 28 februarie 2013 și

până la adoptarea actului de revocare - H.C.L. nr. 127 din 04 septembrie

2013 - de prejudiciul creat intimaților și pentru ce suprafață

- cea afectată de expropriere sau cea solicitată a fi închiriată

de fiecare din cei 2 ofertanți.

Consecința

nemotivării hotărârii influențează direct și cuantumul

prejudiciului reținut în sarcina Municipiului Onești, care nu poate

fi considerat culpabil de neadoptarea de către autoritatea

deliberativă a actului de revocare, această atribuție aparținând

exclusiv Consiliului Local, sau de prejudiciul mai mare decât cel aferent

culoarului de expropriere.

Intimații

B. și C. și intimata reclamantă SC A. SRL Onești au

formulat întâmpinări distincte, obligatorii în condițiile art. 308

alin. (2) C. proc. civ., solicitând respingerea recursului, ca nefondat, și

obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

În etapa

procesuala a recursului, nu a fost administrată proba cu înscrisuri noi,

în sensul dispozițiilor art. 305 alin. (1) C. proc. civ.

Recursul este

fondat în limitele și pentru considerentele ce vor succede:

Prioritar,

trebuie subliniat faptul că atunci când, într-un litigiu, există mai

multe casări succesive, statuările dispuse prin deciziile de casare

anterioare se impun instanțelor ulterioare și acestea determină

nu doar limitele rejudecării de către instanțele de fond, dar și,

în bună măsură, cele ale examinării recursului. Astfel,

prin decizia de casare ultimă - nr. 2466 din 10 noiembrie 2015 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția I civilă -

s-a stabilit în mod irevocabil faptul că, urmare a notării în cartea

funciară a celor două hotărâri ale consiliului local vizând

propunerea de expropriere, intimații persoane fizice nu au mai putut

culege fructele proprietății lor la valoarea reala a acesteia, fiind

prejudiciați prin devalorizarea mișcătoarelor, iar cererea de

despăgubiri trebuie raportată nu doar la prevederile Legilor nr.

33/1994 și 255/2010, ci și la dispozițiile dreptului comun. În

acest context, problemele privind posibilitatea extinderii sau nu a cadrului

procesual activ, din oficiu, de către instanță, în prezentul

litigiu, sau cele privind opunerea pârâtei la modificarea cererii de chemare în

judecată sunt în mod irevocabil tranșate, iar prezenta instanță

de recurs nu le mai poate cenzura.

În consecință,

ceea ce rămâne de examinat în cauză sunt motivele de recurs care

privesc răspunderea recurentului pârât Municipiul Onești, prin

primar, cele privind nemotivarea hotărârii recurate și cuantificarea

pretinsului prejudiciu.

Asupra

primului motiv de recurs prin care se invocă faptul că, în

cauză, nu ar răspunde pentru prejudiciul pretins pârâtul Municipiul

Onești, prin primar, ci Consiliul Local Onești, în calitate de

autoritate deliberativă, instanța apreciază că această

critică este nefondată și nu poate fi primită.

Astfel,

instanța reține că, prin Hotărârile Consiliului Local Onești

nr. 22 din 10 aprilie 2009 și nr. 13 din 3 februarie 2013, au fost

aprobate procedurile de expropriere a unor imobile proprietate privată,

situate pe amplasamentul lucrării „Pasaj CF Adjud - Ciceu peste DN11,

municipiul Onești”, expropriator fiind Municipiul Onești, prin

primar.

În

conformitate cu dispozițiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 33/1994,

expropriator, în înțelesul prezentei legi, este statul, prin organismele

desemnate de Guvern, pentru lucrările de interes național, și

județele, municipiile, orașele și comunele, pentru

lucrările de interes local, dispoziții reluate în art. 2 alin. (2)

din Legea nr. 255/2010. În aplicarea prevederilor acestei legi, potrivit art. 2

alin. (3) lit. e) din Legea nr. 255/2010, expropriatorul prevăzut la alin.

(2) este reprezentat în procedura exproprierii de unitatea

administrativ-teritorială.

În consecință,

legitimatio ad causam, din perspectivă procesual pasivă, aparține

expropriatorului Municipiul Onești, prin primar, iar nu autorității

deliberative care, în virtutea atribuțiilor legale specifice, adoptă

hotărârile privind declanșarea procedurilor de expropriere, proceduri

în care, dacă vizează lucrări de interes local, calitatea de

expropriator aparține unității administrativ-teritoriale,

titulară a patrimoniului imobiliar și beneficiară a

lucrării pentru care s-a dispus această procedură.

Prin cel

de-al doilea motiv de recurs se critică faptul că instanța nu a

luat în considerare apărările apelantului pârât și a reținut

un prejudiciu de 120.000 lei, calculat pentru o suprafață aparținând

intimaților reclamanți mult mai mare decât cea reală și

care nu era afectată în integralitate de culoarul de expropriere. Astfel,

suma reținută drept prejudiciu este mult mai mare decât cea care li

s-ar fi cuvenit acestora, fiind calculată la suprafețele pe care le

aveau trecute în oferte intimații, și nu la suprafața de 336 m.p.

Acest motiv

de recurs este fondat și trebuie corelat cu critica vizând nemotivarea

hotărârii recurate ce se circumscrie dispozițiilor art. 304 pct. 7 C.

proc. civ., teza privind hotărârea nu cuprinde motivele pe care se

sprijină.

În acest

context, trebuie reamintit că obligația de motivare a unei

hotărâri judecătorești decurge atât din normele de drept național

- dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. -, cât și din normele

convenționale, art. 6 parag. 1 al Convenției Europene a Drepturilor

Omului, care reglementează dreptul la un proces echitabil, impunând ca o

garanție procesuală distinctă motivarea hotărârilor

judecătorești (a se vedea în acest sens cauza Albina contra României,

hotărârea din 28 aprilie 2005; cauza Ruiz Torija contra Spaniei,

hotărârea din 9 decembrie 1994; cauza Higgins contra Franței,

hotărârea din 19 februarie 1998).

Dreptul la un

proces echitabil include dreptul părților de a fi real ascultate și

de a-și prezenta observațiile pe care le consideră pertinente,

obligația instanțelor de judecată fiind aceea de a examina în

mod real problemele esențiale ce au fost ridicate într-o cauză

particulară și de a furniza o explicație substanțială

acestor probleme, obligație care în etapa procesuală a apelului nu a

fost respectată.

Astfel, în

cauza dedusă judecății, se poate constata că instanța

de apel, în aprecierea cuantumului prejudiciului, s-a raportat la suprafața

de teren de 3.187 mp, ce aparținea societății SC A. SRL, iar nu

la suprafața de 336 mp, menționată în H.C.L. nr. 22 din 10

aprilie 2009 și nr. 13 din 3 februarie 2013 ca aparținând intimaților

B. și C., ce făcea obiectul propunerii de exproprierii,

fără a motiva, în fapt și în drept, această alegere.

În plus,

stabilind o despăgubire de 0,20 euro/mp, instanța de apel nu a ținut

seama de faptul că ofertele de închiriere pe care și-a întemeiat

calculul cuantumului despăgubirii acordate în cauză intimaților

au vizat suprafața de 600 mp și un spațiu de birou de 15 mp,

conform ofertei nr. 395 din 28 noiembrie 2012 și contractului de

închiriere teren nr. 1 din 5 februarie 2013, precum și suprafața de

teren de 5.500 mp, conform ofertei nr. 195 din 12 ianuarie 2010 și nr. 198

din 6 ianuarie 2010, nerealizând nicio proporție între valoarea

economică a unei suprafețe de teren pe care se află amplasat un

birou sau a unei suprafețe foarte mari de teren, ca cea de 5.500 mp, și

cea afectată de notarea în cartea funciară a proiectului de

expropriere, respectiv suprafața de 336 mp teren arabil, din totalul

suprafeței de 8324 mp, conform extrasului de carte funciară nr.

62614-C1 a municipiului Onești și hotărârilor menționate.

În același

context procesual, ținând seama de rezolvarea excepției prescripției

dreptului la acțiune, care nu a fost criticată prin prezentul recurs,

intrând în puterea lucrului judecat, instanța de apel va trebui să

stabilească însă momentul pană la care se cuvin intimaților

persoane fizice despăgubirile pretinse, în raport de data introducerii acțiunii,

dar și de data la care a intervenit revocarea H.C.L. nr. 22 din 10 aprilie

2009 și H.C.L. nr. 13 din 3 februarie 2012, prin H.C.L. nr. 127 din 4

septembrie 2013, și atitudinea ulterioară a intimaților B. și

C., în sensul de a aprecia dacă există sau nu o pasivitate

culpabilă a acestora în neridicarea notării procedurii de expropriere

menționată în cartea funciară după data revocării

hotărârilor consiliului local.

Admițând

faptul că procesul de evaluare a unor despăgubiri este un sistem

complex ce ar trebui să conțină toate cercetările, informațiile,

raționamentele, analizele și concluziile necesare pentru a ajunge la

o valoare rezonabilă a acestora, ce ar trebui să însoțească

o măsură de limitare a conținutului dreptului de proprietate,

instanța de recurs apreciază însă că aceste

despăgubiri trebuie raportate în mod necesar la natura și

caracteristicile proprietății - amplasament, destinație,

utilizările acesteia, la stadiul în care se află piața, în

raport de criteriul cerere-ofertă, dar și de tranzacțiile

concrete având ca obiect imobile similare sau comparabile.

Cum

întinderea prejudiciului și redimensionarea cuantumului acestuia sunt

aspecte de fapt a căror stabilire intră în atributul exclusiv al

instanțelor fondului, presupunând verificări de fapt și

administrări de probe incompatibile cu structura actuală a

recursului, ce este reglementat ca o cale extraordinară de atac, și

pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicție reglementat

în această materie, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) coroborat

cu art. 314 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtul Municipiul

Onești, prin primar, împotriva deciziei nr. 786 din 29 iunie 2016 a Curții

de Apel Bacău, secția I civilă; va casa decizia recurată și

va trimite cauza pentru rejudecare aceleiași curți de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de pârâtul Municipiul Onești, prin primar, împotriva

deciziei nr. 786 din 29 iunie 2016 a Curții de Apel Bacău, secția

I civilă.

Casează

decizia recurată și trimite cauza pentru rejudecare la aceeași

curte de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 23 noiembrie 2016.