ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2466/2015

Decizia nr. 2466/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la 13 martie 2012, SC A. SRL au solicitat instanței - în contradictoriu cu B. Județului Bacău și C. a F.ui Onești - să dispună anularea Hotărârii Consiliului Local nr. 13 din 3 februarie 2012, ce a avut ca obiect exproprierea terenurilor și clădirilor proprietatea societății, în vederea executării obiectivului de utilitate publică: „Pasaj C.F. Adjud Ciceu peste DN 11, F. Onești”.

Prin întâmpinarea formulată, pârâtul F. Onești a solicitat respingerea acțiunii, ca inadmisibilă, arătând că reclamanta nu a înțeles să conteste cuantumul despăgubirilor ci transferul dreptului de proprietate, în contra prevederilor art. 22 din Legea nr. 255/2010.

La data de 6 decembrie 2012, reclamanta și-a completat cererea de chemare în judecată, arătând că Hotărârea Consiliului Local nr. 13 din 3 februarie 2012 este nelegală întrucât sunt expropriate alte persoane decât proprietarii de drept, că această hotărâre a fost aprobată cu nerespectarea etapelor prevăzute de Legea nr. 255/2012 și că exproprierea nu este necesară pentru întreaga suprafață.

În ceea ce privește Hotărârea Consiliului Local nr. 22/10 aprilie 2009, reclamanta a arătat că este nelegală întrucât aceasta a fost aprobată cu un an și jumătate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 255/2010 și astfel nu poate fi completată prin Hotărârea Consiliului Local nr. 13 din 3 februarie 2012. În plus, se arată, această hotărâre nu indică temeiul de drept al exproprierii, anexele sale nu au fost afișate și menționează alte persoane decât adevărații proprietari.

La același termen, reclamanta a precizat că renunță la judecata în contradictoriu cu B. Bacău, instanța luând act de modificarea cadrului procesual.

La termenul din 17 ianuarie 2013 a fost admisă excepția necompetenței funcționale a secției a II-a civilă, din cadrul Tribunalului Bacău și s-a trimis cauza secției I-a civilă, unde a fost înregistrată sub nr. x/110/2012*.

La termenul din 22 februarie 2013, în temeiul art. 22 din Legea nr. 33/1994, instanța a dispus introducerea în cauză și a celorlalți proprietari vizați de hotărârea de expropriere, respectiv D. și E.

La termenul din 22 martie 2013, D. și E. au depus o cerere prin care au solicitat obligarea C. Onești la plata de daune interese în sumă de 120.000 lei, menționând că sunt proprietarii suprafeței de 8.244 mp pentru care s-a demarat procedura de expropriere prin Hotărârea Consiliului Local nr. 48 din 16 august 2002, Hotărârea Consiliului Local nr. 22 din 10 aprilie 2009 și Hotărârea Consiliului Local nr. 13 din 3 februarie 2012 și că în toată această perioadă nu au putut beneficia pe deplinătate de proprietatea lor, având anumite restricții.

În drept, a fost invocat art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

La același termen, instanța a respins excepția necompetenței materiale funcționale a secției I civile, din cadrul Tribunalului Bacău.

La solicitarea instanței, la termenul din 19 aprilie 2013, reclamanta a precizat în scris că solicită anularea ambelor hotărâri, respectiv

Hotărârea Consiliului Local nr. 22/2009 și Hotărârea Consiliului Local nr. 13/2012.

La termenul din 7 iunie 2013, D. a făcut alte precizări ale cererii sale, menționând că perioada pentru care a suferit prejudicii este din 2009, până în prezent și că temeiul de drept al acestei cereri îl constituie dispozițiile art. 998 și 999 C. civ.

A motivat cererea, arătând că în această perioadă s-au prezentat pentru închirierea și vânzarea terenului din Onești mai multe societăți, cu care a încheiat acorduri de principiu, dar care nu au putut fi finalizate din cauza măsurii exproprierii care a fost notată în cartea funciară.

Învestit în primă instanță, Tribunalul Bacău, secția I civilă, prin sentința nr. 1652 din 22 noiembrie 2013, a respins cererea formulată de SC A. SRL, prin administrator D., astfel cum a fost precizată, ca rămasă fără obiect.

A respins excepția prescripției dreptului la acțiune.

A admis cererea formulată de „pârâții-reclamanți” D. și E.

A obligat-o totodată pe această pârâtă să plătească reclamantei SC A. SRL suma de 1.500 lei, cheltuieli de judecată.

În motivarea sentinței, tribunalul a reținut că

reclamanta SC A. SRL este proprietara a două suprafețe de teren situate în Onești, una de 874 mp, 1.500 mp, dobândită prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 17 decembrie 1998.

Potrivit extrasului de carte funciară depus, se arată, D. și E. sunt proprietarii suprafeței de 8.324 mp teren, situată tot în Onești.

Prin Hotărârea Consiliului Local Onești nr. 22 din 10 aprilie 2009 s-a aprobat declanșarea procedurii de expropriere a imobilelor proprietate privată, situate pe amplasamentul lucrării ”Pasaj C.F. Adjud Ciceu peste DN11, F. Onești”, expropriator fiind F. Onești prin primar.

Potrivit anexei 1 ce face parte integrantă din această hotărâre, imobilele expropriate sunt următoarele: suprafața de 111 mp, aparținând SC A. SRL, suprafața de 336 mp, aparținând lui D. și E. și suprafața de 3.187 mp, aparținând SC A. SRL.

La data de 15 aprilie 2009, Hotărârea Consiliului Local nr. 22/2009 a fost notată la cartea funciară a tuturor imobilelor menționate.

Prin Hotărârea Consiliului Local Onești nr. 13 din 3 februarie 2013 a fost completată hotărârea de mai sus, aprobându-se sumele individuale aferente despăgubirilor estimate conform rapoartelor de evaluare întocmite, după cum urmează: 7.600 euro pentru suprafața de 111 mp, către SC A. SRL, 23.000 euro pentru suprafața de 336 mp, către D. și E. și 56.000 euro pentru suprafața de 3.187 mp, către SC A. SRL.

Prin Hotărârea Consiliului Local Onești nr. 127 din 4 septembrie 2013 s-a aprobat revocarea Hotărârii Consiliului Local nr. 22 din 10 aprilie 2009 și a Hotărârii Consiliului Local nr. 13 din 3 februarie 2012.

În contextul în care, actele a căror anulare se solicită, au fost desființate de organul emitent, instanța a apreciat că acțiunea principală, astfel cum a fost completată și precizată, a rămas fără obiect.

În ceea ce privește cererea de obligare la plata de despăgubiri formulată de D. și E., analizând cu prioritate, conform art. 137 C. proc. civ., excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârât, tribunalul a reținut că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 3 și 7 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora termenul de prescripție este de 3 ani și începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune.

Ca atare, fiind vorba despre despăgubiri solicitate pentru „atingerea” dreptului de proprietate, respectiv imposibilitatea exercitării tuturor prerogativelor inerente acestuia, dintre care dreptul de a-i culege fructele și de a dispune de un bun, prima instanță a considerat că termenul de prescripție pentru prezenta acțiune curge de la data producerii daunei.

Or, față de data introducerii cererii de chemare în judecată și precizările pârâților-reclamanți privind perioada pentru care se solicită daune-interese, s-a reținut că acțiunea a fost formulată în termenul legal de prescripție și astfel, excepția invocată de pârât nu este întemeiată, drept pentru care aceasta a fost respinsă.

Pe fondul cauzei, instanța a apreciat acțiunea ca fiind întemeiată, pe considerentul că declanșarea procedurii de expropriere și notarea acesteia în cartea funciară a determinat imposibilitatea exercitării tuturor prerogativelor dreptului de proprietate ale pârâților-reclamanți. Astfel, din această cauză, se arată, aceștia nu au putut închiria terenul supus exproprierii, fie l-au închiriat la un preț mai mic, ceea ce înseamnă că nu au putut culege fructele civile ale bunului lor, or că valoarea încasată de ei a fost diminuată.

Astfel cum a statuat constant în jurisprudența sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului, se arată (de exemplu cauza Vasilescu contra României), principiul respectării proprietății se consideră violat nu numai în ipoteza în care o persoană este lipsită în mod propriu-zis de proprietatea sa, dar și atunci când nu i se acordă posibilitatea de a se folosi în mod normal de aceasta.

Chiar dacă măsura privării de proprietate este prevăzută de lege și a fost justificată de un interes public, respectiv construirea unui pasaj rutier de fluidizare a circulației, conchide prima instanță, aceasta nu este proporțională cu scopul urmărit, atâta timp cât pârâții-reclamanți nu au fost nicicum despăgubiți pentru această atingere a dreptului lor de proprietate.

Or, fără plata unei sume rezonabile, în raport cu fructele civile de care au fost lipsiți pârâții-reclamanți, privarea de proprietate ar constitui, în mod normal, o atingere excesivă care nu poate fi justificată în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirii, instanța a apreciat că suma solicitată este rezonabilă raportat la diferența dintre suma menționată în oferta inițială (de la fila 93 dosar fond) și contractul de închiriere de la filele la 96-98 (3.200 lei X 8 luni) precum și la suma menționată în oferta de la fila 101 (0,2 euro X 3.187 mp X 36 luni).

Tribunalul a mai apreciat ca fiind inutilă analizarea apărărilor pârâtei privind lipsa legăturii de cauzalitate între faptă și prejudiciu și lipsa culpei sale, dat fiind că dispozițiile art. 998, 999 C. civ. nu sunt aplicabile în speță.

Soluția a fost menținută de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, care, prin Decizia nr. 69 din 23 aprilie 2014, a respins ca nefondat apelul declarat împotriva sentinței de pârâtul F. Onești, prin primar.

Recursul declarat de același pârât împotriva hotărârii dată în apel a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, care, prin Decizia nr. 2838 din 23 octombrie 2014, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, în vederea lămuririi obiectului procesului și pentru a se stabili dacă, în lipsa unei exproprieri efective, litigiul putea purta în sistemul Legii nr. 33/1994 sau, în caz contrar, dacă despăgubirile puteau fi cerute conform dreptului comun.

După lămurirea acestui aspect, se mai arată, se impune a se analiza în ce măsură instanța putea sau nu să lărgească din oficiu sfera subiectivă a procesului, precum și împotriva cui trebuia îndreptată acțiunea, respectiv momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție a dreptului la acțiune.

În rejudecare, Curtea de Apel Bacău, secția I-a civilă, prin Decizia nr. 625 din 30 iunie 2015, a admis apelul formulat de pârâtul F. Onești, prin primar și schimbând în parte sentința, a respins acțiunea în despăgubiri formulată de D. și E., ca nefondată.

A menținut dispozițiile sentinței apelate referitoare la respingerea acțiunii principale, formulată de SC A. SRL Onești, astfel cum a fost completată și precizată, ca rămasă fără obiect, precum și cele referitoare la respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut în esență că, în contextul în care procedura de expropriere nu a mai fost finalizată și față de precizarea făcută de intimatul-reclamant D., cu privire la temeiul juridic al acțiunii, acțiunea vizând plata despăgubirilor, nu poate fi primită.

Se mai arată că, temeiul juridic al acțiunii „nu poate comporta, două seturi de norme juridice diferite” în vederea acordării despăgubirilor solicitate de intimații-reclamanți.

Făcând trimitere la decizia de casare, respectiv la partea vizând lămurirea obiectului procesului, instanța de apel a indicat precizarea temeiului juridic al acțiunii, astfel cum a fost „reiterată” de intimații-reclamanți, în cursul judecății în apel.

Astfel, s-a apreciat că, în mod legal, conform cu

dispozițiile art. 22 din Legea nr. 33/1994, art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 (care face trimitere pentru procedura de soluționare la art. 27 Legea nr. 33/1994), dispoziții conform cărora „ președintele instanței va fixa termen și va dispune citarea proprietarilor, sau, după caz, a posesorilor, a altor titulari de drepturi reale sau a oricăror persoane cunoscute care pot justifica un interes legitim asupra mobilelor propuse a fi expropriate”, instanța de fond, din oficiu, a dispus introducerea în cauză a intimaților-pârâți, D. (care are și calitatea de administrator al societății reclamante SC A. SRL Onești) și E., atâta vreme cât, parte din terenurile vizate de Hotărârile Consiliului Local Onești sunt proprietatea acestora, ca persoane fizice.

Se reține totodată, că, cererea în despăgubiri formulată de cei introduși în cauză, respectiv, intimații-reclamanți D. și E. (în contextul temeiurilor juridice astfel cum au fost precizate), se circumscrie dispozițiilor art. 22, art. 24 și art. 25, art. 27 din Legea nr. 33/1994 și art. 22 din Legea nr. 255/2010 (instanța va verifica dacă sunt întrunite toate condițiile cerute de lege pentru expropriere și va stabili cuantumul cuvenit fiecărei părți din cele prevăzute la art. 22, art. 23 alin. (1) din Legea nr. 33/1994”, „instanța primind rezultatul expertizei, îl va compara cu oferta și cu pretențiile formulate de părți și va hotărî” (art. 27 din Legea nr. 33/1994).

S-a apreciat ca fiind nefondată și critica referitoare la calitatea procesuală pasivă a apelantului-pârât, în condițiile în care, conform legii, calitatea de expropriator o are C., reprezentată prin primar (art. 12 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, art. 2 alin. (2), alin. (3), art. 33 lit. e) din Legea nr. 255/2010).

Totodată, conchide instanța de apel, nefondată este și critica sentinței sub aspectul aprecierii termenului de prescripție, (în raport de temeiurile juridice ale acțiunii).

Astfel, în speță, se reține că acțiunea în plata despăgubirilor a fost formulată de intimații D. și E. la 22 martie 2013 (fila 13 dosar fond) și precizată la 19 aprilie 2013, aceasta fiind promovată în termenul general de prescripție care, curge de la data comunicării hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii (respectiv Hotărârea Consiliului Local nr. 13/2012) astfel cum prevăd dispozițiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010.

Tot astfel,

dispozițiile normative speciale din cap. IV referitoare la „Exproprierea și stabilirea despăgubirilor, art. 14 din Legea nr. 255/2010, pe de o parte, consacră o procedură specială pentru acordarea de despăgubiri, iar pe de altă parte, stabilesc că valoarea acestora se compune conform art. 25 din alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 33/2010 „din valoarea reală a imobilului și prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite, ținându-se seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit imobilele de același fel în C., precum și de daunele aduse proprietarului, sau după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia (procedura de expropriere și modalitatea de stabilire a următoarelor despăgubiri fiind prevăzută și de cap. V - art. 18-24. cap. II din Legea nr. 255/2010).

Pe cale de consecință, se reține, în contextul în care, transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor supuse exproprierii în patrimoniul expropriatorului nu a mai avut loc (art. 28 din Legea nr. 33/1994, art. 9 din Legea nr. 255/2010), acordarea de despăgubiri, în baza Legii nr. 33/1994, respectiv, a Legii nr. 255/2010, conform procedurilor speciale și în cuantumul prevăzut de legile speciale (precizate de intimat ca temei juridic al acțiunii în despăgubiri), nu se mai poate efectua în considerarea acestor texte normative.

În cauză au declarat recurs în termen legal, intimații-reclamanți D. și E. care, făcând trimitere la dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. de la 1865, aplicabil cauzei, în vigoare la data inițierii demersului judiciar, critică decizia pronunțată în rejudecarea apelului, după cum urmează:

- soluția de admitere a apelului, din dispozitivul hotărârii atacate, este în contradicție cu considerentele acesteia;

- motivarea este „confuză”, din aceasta neputându-se trage o concluzie asupra temeiului juridic al acțiunii, reținut de instanța de trimitere.

Astfel, se arată, chiar dacă reclamanții nu au indicat cu claritate, care este actul normativ pe care-și fundamentează demersul judiciar, instanța avea obligația, în virtutea rolului activ și în raport și de îndrumările obligatorii date prin decizia de casare, să stabilească corect care este cadrul procesual.

- instanța de apel, în rejudecare, motivându-și soluția, a făcut un „amestec” nepermis între dispozițiile din legea specială și cele ale dreptului comun.

Sunt ignorate astfel cererile reclamanților care, se arată, față de probele administrate, justificau acordarea despăgubirilor pentru întreaga perioadă cât terenul acestora a fost grevat prin notarea în cartea funciară a hotărârilor vizând exproprierea, ceea ce a condus la imposibilitatea închirierii sau vânzării imobilului în discuție.

Recursul se privește ca fondat, urmând a fi admis, în considerarea argumentelor ce succed.

Este de reținut că, prin decizia de casare dată în cauză, instanței de trimitere i s-a cerut lămurirea cadrului procesual, respectiv să se stabilească dacă litigiul se supune dispozițiilor speciale din materia exproprierii ori dreptului comun.

Ca atare, această obligație îi incumba instanței de rejudecare atât în temeiul prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, aplicabil cauzei, cât și ale art. 129 alin. (5) din același cod care, reglementează principiul rolului activ al judecătorului.

Unul din efectele respectării acestui principiu este stabilirea exactă a obiectului acțiunii și respectiv a temeiului ei juridic.

În exercitarea acestei obligații, chiar dacă formulările reclamantului din cererea introductivă ori precizările ulterioare, sunt neclare și confuze, instanța are îndatorirea de a cere lămuriri și precizări, respectând regula dezbaterilor contradictorii, pentru a da acțiunii calificarea juridică exactă și a stabili judicios natura dreptului și a scopului urmărit prin declanșarea demersului judiciar.

Ca atare, instanța trebuie să dea acțiunii caracterizarea ei exactă în raport de conținutul cererii iar nu cu denumirea greșită dată de reclamant, orientându-se după sensul și scopul pe care reclamantul a înțeles să-l atribuie cererii sale.

Chiar dacă temeiul juridic a fost greșit indicat, dacă cererea de chemare în judecată este suficient motivată în fapt, aceasta permite instanței o calificare corectă a pretențiilor formulate și o armonizare a inițiativei părților, cu rolul activ al judecătorului.

În speță, se rețin ca judicioase criticile formulate de recurenți cu privire la motivarea contradictorie din cuprinsul hotărârii atacate.

Astfel, în prima parte a hotărârii se reține - judicios, de altfel - că în contextul în care transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor supuse exproprierii, în patrimoniul expropriatorului, nu a mai avut loc, acordarea de despăgubiri, în baza Legii nr. 33/1994, respectiv a Legii nr. 255/2010, nu este posibilă.

Ulterior, în cuprinsul motivării, instanța reține că cererea în despăgubiri se circumscrie dispozițiilor art. 22, 24 și 27 din Legea nr. 33/1994 și respectiv art. 22 din Legea nr. 255/2010, fundamentându-și soluția pe conținutul acestor dispoziții legale, din materia exproprierii imobilelor.

Or, în cuprinsul precizărilor făcute de intimații-reclamanți asupra temeiului juridic al acțiunii (fila 36 - Dosar nr. x/110/2010** al Curții de Apel Bacău, secția I civilă) este formulată o cerere subsidiară, prin care se solicită instanței să constate, în legătură cu cererea de despăgubiri formulată, incidența dreptului comun. Tot astfel, se cere ca instanța de judecată să stabilească calificarea juridică exactă a actelor și faptelor deduse judecății.

Această cerere subsidiară a fost ignorată în contextul în care, așa cum s-a arătat, instanța de apel a reținut că solicitările nu se pot circumscrie dispozițiilor speciale ale Legilor nr. 255/2010 și nr. 33/1994, motivat de inexistența transferului dreptului de proprietate asupra imobilelor propuse pentru expropriere.

Este important de subliniat că, în speță, probele administrate atestă că nu s-a operat nici exproprierea „de facto” care să fi produs reclamanților o ingerință incompatibilă cu art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și care să-i fi lipsit total de dreptul de dispoziție asupra imobilelor, operațiune care ar fi permis soluționarea litigiului din perspectiva actelor normative aplicabile în materia exproprierii.

Ceea ce s-a solicitat instanței, atât prin cererea introductivă cât și precizările ulterioare, a fost să se constate că, urmare notării în cartea funciară a celor două hotărâri vizând propunerea de expropriere, reclamanții nu au mai putut culege fructele proprietății lor, la valoarea reală a acesteia, fiind prejudiciați prin devalorizarea nemișcătoarelor.

Ca atare, cererea privind acordarea despăgubirilor a fost greșit analizată doar prin raportare la prevederile Legilor nr. 33/1994 și 255/2010.

Așa fiind, față de cele ce preced, recursul urmează a se admite cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare, la aceeași instanță de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâții D. și E. împotriva Deciziei nr. 625 din 30 iunie 2015 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 noiembrie 2015.