ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 460/2018

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 460/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)

Decizia nr. 460/2018

Asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Judecătoriei Blaj la data de 04 februarie 2016 sub Dosar nr. x/1.91/2016,

reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâții B. și C., ca

prin sentința ce se va pronunța să fie obligați

pârâții să se prezinte la notar pentru a încheia act autentic de

vânzare cumpărare pentru imobilele din Titlul de proprietate din 1995

înscrise în C.F. Șona, în caz contrar prezenta sentință urmând

să țină loc de act apt pentru întabulare; să se

dispună Oficiul de Cadastru

și Publicitate Imobiliară Alba să intabuleze dreptul său de

proprietate în cota de 1/1 părți asupra imobilelor din

cărțile funciare menționate, conform sentinței ce se va

pronunța; să se dispună obligarea pârâților la plata sumei

de 1.080 lei reprezentând pretenții și la plata cheltuielilor de

judecată.

Prin

sentința civilă nr. 616/2016, pronunțată de

Judecătoria Blaj,

s-a

respins acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu

pârâții B. și C.

Prin Decizia

civilă nr. 535/A din 11 octombrie 2017 a Tribunalului Alba, secția I

civilă,

s-a

respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 616/2016

pronunțată de Judecătoria Blaj, fiind obligat apelantul să

plătească intimatului B. suma de 2.300 lei, cu titlu de cheltuieli de

judecată.

Împotriva

acestei din urmă decizii, reclamantul A. a declarat recurs, care s-a depus

la Tribunalul Alba, fiind înaintat împreună cu dosarul cauzei Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

Dosarul

a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția I civilă, la data de 8 ianuarie 2018 și

trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizata aleatorie,

completului de filtru nr. Cil.

Prin

rezoluția completului din data de 9 ianuarie 2018,

s-a fixat termen de judecată la 3

5 februarie 2018 în vederea discutării competenței materiale a Înaltei

Curți de Casație și Justiție în judecarea cererii de

recurs, părțile fiind citate în acest sens.

La

acest termen,

Înalta

Curte a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței

sale materiale în soluționarea recursului de față, în raport de

dispozițiile art. 97 alin. (1) coroborat cu art. 5 alin. (3) și art.

483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând

excepția, Înalta Curte de Casație și Justiție constată

că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Decizia

supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal în

apel într-un litigiu având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care

să țină loc de act autentic și obligarea pârâților la

plata sumei de 1.080 lei, reprezentând pretenții.

Potrivit

primei teze din art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele

măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum

și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind

C. proc. civ., „în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare

a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2016 inclusiv nu

sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile (…), precum

și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000

lei inclusiv."

Prin

Decizia nr. 369 din 30 mai 2017. publicată în M. Of. la data de 20 iulie

2017, Curtea Constituțională a constatat că sintagma „precum

și în alte cereri evaluabile în bani în valoare depănă la 1.000.000

lei inclusiv" cuprinsă în

art.

28 alin. (2) din Legea ar. 2/2013 privind unele masuri pentru degrevarea

instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea

punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este

neconstituțională.

În

ceea ce privește efectele acestei decizii a Curții

Constituționale, distinct de chestiunea aplicării. în timp a

deciziei, din perspectiva art. 27 C. proc. civ. - care ar fi relevantă

într-un alt context decât cel al competenței rațione materiale de

soluționare a recursului, anume cel al admisibilității căii

extraordinare de atac - trebuie stabilit dacă din considerentele deciziei

se desprinde concluzia că Înalta Curte de Casație și

Justiție soluționează recursurile declarate împotriva

hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând

cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv

(litigii soluționate în primă instanță de către

judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 Iit. k) C. proc. civ.).

Obiectul

controlului de constituționalitate a fost reprezentat doar de

dispoziția legală constatată ca fiind contrară

Constituției, motiv pentru care conformitatea cu legea fundamentală a

fost evaluată în contextul absenței accesului la recurs în litigiile

vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei

inclusiv, altele decât litigiile după materie, indicate în art. 18 alin. (2)

din Legea nr. 2/2013.

Curtea.

Constituțională a constatat că, prin impunerea unui prag valoric

al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu

asigură egalitatea juridică a cetățenilor în accesul la

această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului

la un proces echitabil, norma contravenind dispozițiilor art. 16 alin. (1)

și art. 21 alin. (3) din Constituție (parag. 29 din decizie).

Din

considerentele deciziei în discuție nu rezultă ca accesul

nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conținutul dreptului

la un proces echitabil, ar include imperativ accesul ia un recurs

soluționat de către Înalta Curte, în sensul că dispozițiile

art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție ar fi

încălcate în măsura în care Înalta Curte nu soluționează

recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

În viziunea

Curții Constituționale, conformitatea cu Constituția este

asigurată prin simpla recunoaștere a dreptului la recurs în aceste

litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii, și nu prin accesul la

o anumită instanță.

În

absența unor considerente în acest sens, nu se poate deduce din decizia

Curții Constituționale o statuare asupra încălcării

dreptului la un proces echitabil prin absența accesului la recurs la

instanța supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudența sa,

Curtea Constituțională a reținut în mod constant că accesul

liber la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile

judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de

lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior

Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată

în M. Of. nr. 635 din 3 august 2017).

Chiar

atunci când a constatat încălcarea dispozițiilor art. 126 alin. (3)

din Constituție referitoare la rolul Înaltei Curți în unificarea

jurisprudenței (parag.

30 și 31 din

decizie), Curtea Constituțională a avut în vedere aceeași

perspectivă a absenței accesului la calea de atac a recursului,

și nu a accesului la Înalta Curte, ca instanță de recurs. De

altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv „cazul

recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei

Curți de Casație și Justiție", ceea ce înseamnă

că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră de plano în

competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație

și Justiție. Față de obiectul controlului de

constituționalitate, se constată că această premisă a

fost acceptată chiar în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în

valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv.

Din

cele ce preced, se conturează concluzia că pragul valoric a fost

considerat de către Curtea Constituțională un impediment pentru

asigurarea accesului la recurs, indiferent de instanța competentă,

fără a se reține o statuare asupra încălcării

dreptului la un proces echitabil sau a unui alt drept fundamental prin

menținerea criteriului valoric pentru determinarea competenței de

soluționare a recursului în litigiile vizând cererile evaluabile în bani,

altele decât litigiile după materie, indicate în art. 18 alin. (2) din

Legea nr. 2/2013.

Așadar,

în stabilirea competenței ratione materiae de soluționare a

recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale

în apel, în. litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până

la 200.000 lei inclusiv, nu se impune instanței de judecată concluzia

că această competență revine Înaltei Curți de

Casație și Justiție, ca efect al Deciziei Curții

Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, publicate în M. Of. la data de 20

iulie 2017.

Competența

de soluționare a acestor recursuri urmează a fi determinată de

către instanța de judecată, ce are atribuții exclusive în

interpretarea șl aplicarea normelor procesuale incidente.

Această

chestiune este prioritară față de chestiunea

admisibilității unui asemenea recurs - ce include, după cum s-a

arătat, cercetarea aplicării în timp a efectelor Deciziei Curții

Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, din perspectiva art. 27 C. proc.

civ., deoarece aceasta din urmă poate fi analizată doar de către

instanța competentă cu soluționarea recursului.

În

acest context, se va constata că, în interpretarea și aplicarea

dispozițiilor C. proc. civ., curtea de apel este instanța

competentă să soluționeze recursurile declarate împotriva

hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând

cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv

(litigii soluționate în primă instanță de^către

judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.), în timp

ce Înaltei Curți îi revine competența de soluționare a

recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate de curtea de apel, în

cazurile în care valoarea obiectului cererii depășește pragul de

200.000 lei.

Pe

acest aspect, pe lângă cele expuse în legătură cu decizia

Curții Constituționale, este de precizat că, potrivit

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, o modificare

legislativă prin care a fost ridicat pragul valoric

pentru promovarea recursului în

casație are un scop legitim, dacă acesta constă în evitarea

aglomerării excesive a instanței supreme cu cauze de mai mică

importanță, astfel încât nu este încălcat dreptul de acces Ia un

tribunal în substanța sa, în sensul art. 6 paragraf i din Convenție,

chiar atunci când recursul a fost respins ca inadmisibil, ca urmare a

aplicării imediate a legii noi; dat fiind rolul specific pe care îl

îndeplinește instanța supremă ca jurisdicție de

casație, un formalism sporit este compatibil cu procedura de

soluționare a unui asemenea recurs (a se vedea, în acest sens,

hotărârea din 19 decembrie 1997 pronunțată în cauza Brualla

Gomez de la Torre contra Spaniei, parag. 36 - 39 și jurisprudența

acolo citată).

Așadar,

potrivit Curții Europene a Drepturilor Omului, nu se poate vorbi despre

nerespectarea dreptului de acces la instanță nici măcar în

situația în care accesul la recurs este condiționat de o anumită

valoare a obiectului, cererii, cu atât mai puțin în ipoteza în care

accesul ia recurs este deschis, indiferent de valoarea obiectului cererii, doar

accesul la instanța supremă, ca jurisdicție de casație,

depinzând de întrunirea unui prag valoric.

În ceea

ce privește interpretarea și aplicarea în cauză a

dispozițiilor Codului de procedură civilă, în conformitate cu art.

97 din cod, Înalta Curte de Casație și Justiție judecă: „1

recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum

și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2.

recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării

unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4.

orice alte cereri date prin lege în competența sa".

Din

norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul

că Înalta Curte de Casație și Justiție

soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât

hotărârile curților de apel doar în cazurile îh care legiuitorul a

prevăzut în mod expres competența ratione materiale a Înaltei

Curți.

Prin

urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de

Casație și Justiție, ca regulă, competența de

soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor

curților de apel și numai prin excepție competența de

soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel

formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de

competență, a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor,

indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă

recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu

statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate

recursurile care nu sunt date îh mod expres în competența altor

instanțe.

O

asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art.

97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în

cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în

primă instanță, ceea ce relevă că legiuitorul a optat

pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea

expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a

competenței în favoarea Înaltei Curți.

Reformularea

art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță

de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu

este prevăzută

competența

altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la

edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a

normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei

Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult,

s-ar ajunge la o regulă nouă de competența, prin adăugare

la lege. rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit

cărora „Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin

modificarea normelor prezentului cod".

Constatări

similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce

prevede că „Recursul urmărește să supună Înaltei

Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile

legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept

aplicabile".

Nici

această normă nu conține o formulare de principiu în sensul

că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date

în mod expres în competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi

impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei

Curți ca. instanță de drept comun pentru soluționarea

recursurilor.

Rațiunea

normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum

indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi

revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel,

același scop îl urmărește și recursul soluționat de

alte instanțe, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza

finală, potrivit căruia „Dispozițiile alin. (3) se aplică

în mod corespunzător".

Este

incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și

aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din

Constituție, însă acesta nu conduce la plenitudine de

competență în soluționarea recursurilor, în absența unei

norme exprese de competență. în acest sens, art. 126 alin. (3) din

Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta

Curte de Casație și Justiție „potrivit competenței

sale".

Din

considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C.

proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 91

pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă,

competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva

hotărârilor curților de apel și numai prin excepție

competența de soluționare a recursurilor împotriva altor

hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind

de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se

constată că nu este prevăzută în mod expres competența

Înaltei Curți de soluționare a recursurilor declarate împotriva

hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Pe

de altă parte, o asemenea competență nu este prevăzută

de principiu nici în favoarea curților de apel, ținând cont de faptul

că, în conformitate cu art. 96 pct. 3 C. proc. civ., curțile de apel

judecă recursuri doar „în cazurile anume prevăzute delege."

Cu

toate acestea, se impune a fi identificată o instanță

competentă pentru soluționarea recursului de față, dat

fiind că „Niciun judecător nu poate refuza să

judece pe motiv că legea nu

prevede, este neclară sau incompletă", astfel cum statuează

art. 5 alin. (2) C. proc. civ.

În

acest caz, devin aplicabile prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ. potrivit

cărora „în cazul în care o pricină nu poate fi soluționată

nici în baza legii, nici a uzanțelor, iar în lipsa acestora din urmă,

nici în baza dispozițiilor legale privitoare la situații

asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor

generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele acesteia

și ținând seama de cerințele echității".

După

cum s-a arătat în doctrină, norma citată enumera izvoarele

dreptului procesual civil și stabilește, totodată, ordinea de

aplicare a acestora.

În absența

unei norme privind competența de atribuțiune pentru soluționarea

recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apei de

către tribunale și neputând fi identificată vreo

uzanță în acest sens, se impune recurgerea la analogie și

identificarea instanței competente în cauză „în baza dispozițiilor

legale privitoare la situații asemănătoare."

Situațiile

asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care

legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de

atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în

apel, dar fără a individualiza instanța competentă ca fiind

curtea de apel sau Înalta Curte de Casație și Justiție,

întrucât, dacă aceste instanțe ar fi fost expres indicate, ar fi fost

direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C.

proc. civ.

În

acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză C.

proc. civ., conform cărora „În cazurile anume prevăzute de lege,

recursul se soluționează de către instanța ierarhic

superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată".

Pe

acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel

soluționează recursul împotriva hotărârii pronunțate de un

tribunal în apel, procedând la examinarea, în condițiile legii, a

conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile,

astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin.

(3) C. proc. civ.

Soluția

legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teza se impune

și în alte situații decât cele expres reglementate, printr-o

interpretare extensivă justificată de identitatea de rațiune,

fiind vorba despre „situații asemănătoare".

În

aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C.

proc. civ., competența de soluționare în cauză a recursului

declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către

Tribunalul Alba revine instanței ierarhic superioare, respectiv

Curții de Apel Alba - lulia, instanță în favoarea căreia Înalta

Curte va declina competența de soluționare a recursului, văzând

și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I

D E

Declină

competența de soluționare a recursului declarat de reclamantul A.

împotriva Deciziei civile nr. 535/A din data de 11 octombrie 2017,

pronunțată de Tribunalul Alba, secția I civilă, în favoarea

Curții de Apel Alba-Iulia.

Fără

nicio cale de atac.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 15 februarie 2018.