ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1/2018

Decizia

nr. 1/2018

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Judecătoriei Reșița, la data de

18.12.2013, reclamanta A. a chemat în judecată pârâtul B., solicitând ca

prin hotărârea ce se va pronunța instanța, să se constate

că, în timpul căsătoriei, părțile au dobândit prin

contribuție comună bunurile enumerate; să se constate că la

dobândirea acestor bunuri reclamanta a avut o contribuție mai mare decât a

pârâtului, și, pe cale de consecință, o cotă

procentuală majoritară, respectiv 80% în favoarea sa și 20% în

favoarea pârâtului; să se dispună sistarea comunității de

bunuri, respectiv efectuarea partajului propriu-zis prin formarea și

atribuirea loturilor, ținând seama de cota procentuală majoritară

a reclamantei.

Prin

sentința civilă nr. 292 din 20.02.2017, Judecătoria

Reșița a luat act de renunțarea reclamantei la judecată, în

contradictoriu cu pârâtul B., cu privire la cererea de includere în masa

bunurilor comune a bunurilor enumerate; a admis în parte cererea formulată

de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B.; a constatat că pe

durata căsătoriei, părțile au dobândit prin

contribuție comună și egală bunurile indicate; a dispus

lichidarea comunității legale de bunuri și, efectuând partajul,

a atribuit părților loturile; a obligat reclamanta la plata

către pârât a sumei 37.283 lei, cu titlu de sultă.

Prin decizia

civilă nr. 328 din 17.10.2017, Tribunalul Caraș-Severin a admis

apelul formulat de pârâtul B. împotriva sentinței nr. 292/2017 a

Judecătoriei Reșița, pe care a schimbat-o în parte, în sensul

ca, a atribuit pârâtului B. imobilul situat în Reșița, jud. Caraș-Severin;

a obligat pârâtul B. să-i plătească intimatei-reclamante A. suma

de 11.917 lei, cu titlu de sultă; a menținut celelalte

dispoziții ale hotărârii apelate.

Împotriva

acestei decizii, reclamanta A. a declarat recurs, înregistrat la Tribunalul Caraș-Severin,

la data de 8 noiembrie 2017 și transmis spre soluționare Înaltei

Curți de Casație și Justiție, la data de 27 noiembrie 2017.

Dosarul a fost

înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

I civilă, la data de 29 noiembrie 2017, și trimis, spre

soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de

filtru nr. 10.

Prin

rezoluția completului din data de 6 decembrie 2017, s-a fixat termen de

judecată la 10 ianuarie 2018, în vederea discutării competenței

materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în judecarea

cererii de recurs.

La acest

termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției

necompetenței sale materiale în soluționarea recursului de

față, în raport de dispozițiiie art.97 pct. 1 coroborate cu art.

5 alin.(3) și art. 483 alin.(4) C. proc. civ.

Analizând

excepția, Înalta Curte de Casație și Justiție constată

că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Potrivit

dispozițiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și

Justiție judecă: „1. recursuriie declarate împotriva hotărârilor

curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile

prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în

vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea

unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența

sa”.

Din norma de

competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta

Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri

declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de

apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres

competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare,

art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație

și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a

recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și

numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor

împotriva altor hotărâri.

Astfel

formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de

competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor,

indiferent de instanța care a pronunțat hotărârea supusă

recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu

statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate

recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor

instanțe.

O asemenea

formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97

pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul

competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în

primă instanță, ceea ce relevă că legiuitorul a optat

pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea

expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a

competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Reformularea

art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță

de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu

este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu

nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu

extinderea neperrnisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în

care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de

atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o

regulă nouă de competență, prin adăugare la lege,

rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit

cărora „Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin

modificarea normelor prezentului cod”.

Constatări

similare se impun și în privința art. 483 alin.(3) C. proc. civ.,

care prevede că „Recursul urmărește să supună Înaltei

Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile

legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept

aplicabile”.

Nici

această normă nu conține o formulare de principiu în sensul

că Înalta Curte de Casație și Justiție

soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în

competența aitor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă

legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca

instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea

normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum

indică titlul prevederii legale, în cazurile în care înaltei Cur|i îi

revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel,

același scop îl urmărește și recursul soluționat de

alte instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art.

483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia „Dispozițiile alin.

(3) se aplică în mod corespunzător”.

Este

incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și

aplicarea unitară a legii, roi consacrat de art. 126 alin. (3) din

Constituție, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competență

în soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de

competență în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituție

prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de

Casație și Justiție „potrivit competenței sale”.

Din considerentele

expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu

permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C.

proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de

soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor

curților de apel și numai prin excepție competența de

soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când

aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la

această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se

constată că nu este prevăzută în mod expres competența

Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a

recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale

în apel.

Noul C. proc.

civ. păstrează principiul ierarhiei instanțelor, astfel încât,

coroborând acest principiu cu dispozițiile art. 483 alin. (4) C. proc.

civ., curțile de apel sunt competente să soluționeze recursurile

împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, procedând la

examinarea, în condițiile legii, a conformității

hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483

alin. (3) C. proc. civ.

Cum, în

speță, judecătoria a fost instanța învestită cu

soluționarea fondului, iar soluționarea în apel a cauzei a realizat-o

tribunalul, rezultă că nu este incidență norma art. 97 pct.

1 C. proc. civ., care reglementează competența în materia recursului

a instanței supreme.

Aceasta

întrucât, pe de o parte, nu este supusă cenzurii o decizie a curții

de apel și, pe de altă parte, nu este vorba despre un caz

prevăzut de iege (cu privire la alte hotărâri ale instanțelor),

care să atragă competența de judecată în recurs a Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

O altfel de

interpretare care să atribuie competența de drept comun a

instanței supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face

obiectul acesteia, ar însemna, în realitate, crearea pe cale

jurisprudențială, a unei norme noi de competență, în

contradicție cu dispozițiile constituționale [conform art. 126 alin.

(2) din Constituție „competența instanțelor

judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute

numai de lege”] și cu cele ale art. 122 C. proc. civ. („reguli noi de

competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor

prezentului cod”).

În aplicarea

acestor norme, competența de soluționare în cauză a recursului

declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către

Tribunalul Caraș-Severin revine instanței ierarhic superioare,

respectiv Curții de Apel Timișoara, instanță în favoarea

căreia Înalta Curte urmează a declina competența de

soluționare a recursului, văzând și dispozițiile art. 132

alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație

și Justiție.

Declină

competența de soluționare a recursului declarat de reclamanta. A.

împotriva deciziei nr. 328 din 17.10.2017 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin,

secția I civilă, în favoarea Curții de Apel Timișoara.

Fără

cale de atac.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 10 ianuarie 2018.