ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 603/2018

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 603/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)

Decizia nr. 603/2018

Asupra cauzei de față, constata următoarele;

Prin cererea

înregistrată sub nr. x/221/2015 la Judecătoria Deva, reclamanta A. a

chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând:

dobândit sub durata căsătoriei în cotă de V% parte flecare,

următoarele bunuri :

- cota de Vz parte din imobilul apartament spațiu comercial situat

în Deva, jud. Hunedoara, înscris în C.F. Deva;

- imobilul spațiu comercial situat în Deva, jud. Hunedoara;

- imobilul casă situat în Arad, jud. Arad, înscris în C.F. Arad.

către reclamantă, iar celelalte către pârât, cu obligarea

acestuia la plata unei sulte, eu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3422 din 15 decembrie 2016 a

Judecătoriei Deva s-a admis, în parte, acțiunea civilă

formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B. și, în parte,

cererea reconvențională formulată de pârâtul reclamant reconvertional

B., în contradictoriu cu reclamanta pârâtă reconvențională A. A

fost admisă, în parte, cererea de intervenție accesorie

formulată de intervenienți C. și D., în favoarea pârâtului reclamant

reconvențional B. S-a constatat că reclamanta și pârâtul au

dobândit în timpul căsătoriei în cote de 37% A. și 63% B.,

următoarele bunuri comune :

- cota de Vz parte din imobilul spațiu comercial situat în Deva, jud.

Hunedoara, înscris în C.F. Deva, în valoare de 167.092,5 lei;

- cota de lA parte din imobilul spațiu comercial situat în Deva,

jud. Hunedoara, înscris în C.F. Arad, în valoare de 10.033 lei;

- imobilul casă situat în Arad, jud. Arad, înscris în C.F. Arad,

în valoare de 158.229 lei.

S-a dispus partajarea bunurilor comune dobândite în timpul

căsătoriei de către părți, în valoare totală de

335.354,5 lei, în cote de 37% pentru reclamanta și 63% pentru pârât,

după cum urmează :

S-a atribuit pârâtului reclamant reconvențional B. toate bunurile

imobile dobândite sub durata căsătoriei, în consecință a

fost obligat să achite reclamantei pârâte reconvenționale suma de

124.081,16 lei cu titlu de sultă egalizatoare.

S-au respins în rest acțiunea principală, cererea

reconvențională și cererea de intervenție accesorie.

S-au respins cererile de acordare a drepturilor bănești

solicitate de martorii E. și F.

în temeiul art. 453 C. proc. civ., au fost compensate în parte

cheltuielile judiciare făcute de părți, și pentru

diferența de 723,85 lei a fost obligată reclamanta pârâtă

reconvențională A., la plată către pârâtul reclamant

reconvențional B.

S-a respins în rest cererea de acordare a cheltuielilor de

judecată.

Prin Decizia nr. 832/A din 10 octombrie 2017, Tribunalul Hunedoara, secția

I civilă, a admis ca fondat apelul civil declarat de reclamanta A.

împotriva sentinței civile nr. 3422 din 15 decembrie 2016,

pronunțată de Judecătoria Deva, pe care a schimbat-o în parte,

în sensul că:

A constatat că reclamanta A. și pârâtul B. au avut cote de

contribuție egale, de Vz parte fiecare la dobândirea bunurilor comune.

A atribuit reclamantei A. imobilul casă situat în Arad, jud. Arad,

înscris în C.F. Arad, în valoare de 158.229 lei.

A obligat pârâtul reclamant reconvențional să achite

reclamantei pârâte reconvenționale suma de 9448,25 lei cu titlu de

suită.

A menținut în rest dispozițiile sentinței civile

atacate.

A respins, ca nefondat, apelul civil declarat de pârâtul reclamant

reconvențional B. și intervenienții C. și D. împotriva

aceleiași sentințe.

A obligat intimatul B. la plata către apelanta A. a sumei de 5.219

lei cu titlul de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei din urmă decizii, au declarat recurs pârâtul B.

și intervenienta C., ce a fost înregistrat la Tribunalul Hunedoara la data

de 6 decembrie 2017.

Prin adresa din 8 ianuarie 2018, Tribunalul Hunedoara a înaintat

recursul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea

soluționării acestuia.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția I civilă, la data de 12 ianuarie 2018

și trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată

aleatorie, completului de filtru nr. 4.

Prin rezoluția completului din data de 15 ianuarie 2018, s-a fixat

termen de judecată la 22 februarie 2018, în vederea discutării competenței

materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în

judecarea cererii de recurs.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra

excepției necompetenței sale materiale în soluționarea

recursului, pe care o va admite, pentru următoarele considerente:

Decizia supusă recursului a fost pronunțată de

către tribunal, în apel, într-un litigiu având ca obiect partaj bunuri

comune.

în conformitate cu art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație

și Justiție judecă: „1. recursurile declarate împotriva

hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri,

în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3.

cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru

dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în

competența sa".

Din norma de competență citată rezultă în mod

neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție

soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât

hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a

prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei

Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți

de Casație și Justiție, ca regulă, competența de

soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor

curților de apel și numai prin excepție competența de

soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri,

Astfel formulată, norma în discuție nu consacra plenitudinea

de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor,

indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă

recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu

statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate

recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor

instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în

conținutul art. 97 pct. 1, precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95

pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor

pentru judecata în primă instanță, ceea ce relevă că

legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin

indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a

competenței în favoarea Înaltei Curți.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte

este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui

recurs pentru care nu este prevăzută competența altei

instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la

edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a

normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei

Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult,

s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin

adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc.

civ., potrivit cărora „Reguli noi de competență pot fi stabilite

numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Constatări similare se impun și în privința art. 483

alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că „Recursul urmărește

să supună Înaltei Curți de Casație si Justiție

examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii

atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conține o formulare de principiu

în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu

sunt date în mod expres în competența altor instanțe, formulare ce

s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei

Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea

recursurilor.

Rațiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului,

după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei

Curți îi revine prin lege competența de soluționare a

recursului. De altfel, același scop îl urmărește și

recursul soluționat de alte instanțe, astfel cum se prevede în art.

483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia „Dispozițiile alin.

(3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza

interpretarea și aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126

alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce la plenitudine de

competență în soluționarea recursurilor, în absența unei

norme exprese de competență. în acest sens, art. 126 alin. (3) din

Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta

Curte de Casație și Justiție „potrivit competenței

sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin.

(3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă

din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca

regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva

hotărârilor curților de apel și numai prin excepție

competența de soluționare a recursurilor împotriva altor

hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce

preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres

competența Înaltei Curți de soluționare a recursurilor declarate

împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Pe de altă parte, o asemenea competență nu este

prevăzută de principiu nici în favoarea curților de apel,

ținând cont de faptul că, în conformitate cu art. 96 pct. 3 C. proc.

civ., curțile de apel judecă recursuri doar „în cazurile anume

prevăzute de lege."

Cu toate acestea, se impune a fi identificată o instanță

competentă pentru soluționarea recursului de față, dat

fiind că „Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv

că legea nu prevede, este neclară sau incompletă", astfel

cum statuează art. 5 alin. (2) C. proc. civ.

În acest caz, devin aplicabile prevederile art. 5 alin. (3) C. proc.

civ. potrivit cărora „în cazul în care o pricină nu poate fi

soluționată nici în baza legii, nici a uzanțelor, iar în lipsa

acestora din urmă, nici în baza dispozițiilor legale privitoare la

situații asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor

generale ale dreptului având în vedere toate circumstanțele acesteia

și ținând seama de cerințele echității".

După cum s-a arătat în doctrină, norma citată

enumera izvoarele dreptului procesual civil și stabilește,

totodată, ordinea de aplicare a acestora.

În absența unei norme privind competența de atribuție

pentru soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor

pronunțate în apel de către tribunale și neputând fi

identificată vreo uzanță în acest sens, se impune recurgerea la

analogie și identificarea instanței competente în cauză „în baza

dispozițiilor legale privitoare la situații

asemănătoare."

Situațiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză

sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este

deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor

pronunțate de tribunale în apel, dar tară a individualiza

instanța competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de

Casație și Justiție, întrucât, dacă aceste instanțe ar

fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile

art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante prevederile an. 483 alin. (4) prima

teză C. proc. civ., conform cărora „În cazurile anume prevăzute

de lege, recursul se soluționează de către instanța

ierarhic superioară celei care a pronunțai hotărârea

atacată".

Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel

soluționează recursul împotriva hotărârii pronunțate de un

tribunal în apel, procedând la examinarea, în condițiile legii, a

conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile,

astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483

alin. (3) C. proc. civ.

Soluția legislativă consacrată de art. 483 alin. (4)

prima teză se impune și în alte situații decât cele expres

reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de

identitatea de rațiune, fiind vorba despre „situații

asemănătoare".

În aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin.

(3) C. proc. civ., competența de soluționare în cauză a

recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de

către Tribunalul Hunedoara revine instanței ierarhic superioare,

respectiv Curții de Apel Alba lulia, instanță în favoarea

căreia Înalta Curte va declina competența de soluționare a

recursului, văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc.

civ.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I

D E

Declină competența de soluționare a recursului formulat

de pârâtul B. și de intervenienta C. împotriva Deciziei nr. 832/A din 10

octombrie 2017 a Tribunalului Hunedoara, secția I civilă, în favoarea

Curții de Apel Alba lulia.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 22 februarie 2018.