ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 603/2018

Decizia nr. 603/2018 Asupra cauzei de față, constata următoarele; Prin cererea înregistrată sub nr. x/221/2015 la Judecătoria Deva, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând: 1. să se constate că reclamanta împreună cu pârâtul au dobândit sub durata căsătoriei în cotă de V% parte flecare, următoarele bunuri : - cota de Vz parte din imobilul apartament spațiu comercial situat în Deva, jud. Hunedoara, înscris în C.F. Deva; - imobilul spațiu comercial situat în Deva, jud. Hunedoara; - imobilul casă situat în Arad, jud. Arad, înscris în C.F. Arad. 2. să se dispună atribuirea imobilului casă din Arad către reclamantă, iar celelalte către pârât, cu obligarea acestuia la plata unei sulte, eu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3422 din 15 decembrie 2016 a Judecătoriei Deva s-a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B. și, în parte, cererea reconvențională formulată de pârâtul reclamant reconvertional B., în contradictoriu cu reclamanta pârâtă reconvențională A. A fost admisă, în parte, cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienți C. și D., în favoarea pârâtului reclamant reconvențional B. S-a constatat că reclamanta și pârâtul au dobândit în timpul căsătoriei în cote de 37% A. și 63% B., următoarele bunuri comune : - cota de Vz parte din imobilul spațiu comercial situat în Deva, jud. Hunedoara, înscris în C.F. Deva, în valoare de 167.092,5 lei; - cota de lA parte din imobilul spațiu comercial situat în Deva, jud. Hunedoara, înscris în C.F.

Arad, în valoare de 10.033 lei; - imobilul casă situat în Arad, jud. Arad, înscris în C.F. Arad, în valoare de 158.229 lei. S-a dispus partajarea bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei de către părți, în valoare totală de 335.354,5 lei, în cote de 37% pentru reclamanta și 63% pentru pârât, după cum urmează : S-a atribuit pârâtului reclamant reconvențional B. toate bunurile imobile dobândite sub durata căsătoriei, în consecință a fost obligat să achite reclamantei pârâte reconvenționale suma de 124.081,16 lei cu titlu de sultă egalizatoare. S-au respins în rest acțiunea principală, cererea reconvențională și cererea de intervenție accesorie. S-au respins cererile de acordare a drepturilor bănești solicitate de martorii E. și F. în temeiul art. 453 C. proc.

civ., au fost compensate în parte cheltuielile judiciare făcute de părți, și pentru diferența de 723,85 lei a fost obligată reclamanta pârâtă reconvențională A., la plată către pârâtul reclamant reconvențional B. S-a respins în rest cererea de acordare a cheltuielilor de judecată. Prin Decizia nr. 832/A din 10 octombrie 2017, Tribunalul Hunedoara, secția I civilă, a admis ca fondat apelul civil declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 3422 din 15 decembrie 2016, pronunțată de Judecătoria Deva, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: A constatat că reclamanta A. și pârâtul B. au avut cote de contribuție egale, de Vz parte fiecare la dobândirea bunurilor comune. A atribuit reclamantei A. imobilul casă situat în Arad, jud. Arad, înscris în C.F.

Arad, în valoare de 158.229 lei. A obligat pârâtul reclamant reconvențional să achite reclamantei pârâte reconvenționale suma de 9448,25 lei cu titlu de suită. A menținut în rest dispozițiile sentinței civile atacate. A respins, ca nefondat, apelul civil declarat de pârâtul reclamant reconvențional B. și intervenienții C. și D. împotriva aceleiași sentințe. A obligat intimatul B. la plata către apelanta A. a sumei de 5.219 lei cu titlul de cheltuieli de judecată în apel. Împotriva acestei din urmă decizii, au declarat recurs pârâtul B. și intervenienta C., ce a fost înregistrat la Tribunalul Hunedoara la data de 6 decembrie 2017. Prin adresa din 8 ianuarie 2018, Tribunalul Hunedoara a înaintat recursul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării acestuia.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 12 ianuarie 2018 și trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 4. Prin rezoluția completului din data de 15 ianuarie 2018, s-a fixat termen de judecată la 22 februarie 2018, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în judecarea cererii de recurs. La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale în soluționarea recursului, pe care o va admite, pentru următoarele considerente: Decizia supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal, în apel, într-un litigiu având ca obiect partaj bunuri comune.

în conformitate cu art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă: „1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența sa". Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, Astfel formulată, norma în discuție nu consacra plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1, precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți. Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței.

Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora „Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod". Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că „Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație si Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile". Nici această normă nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de alte instanțe, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia „Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător". Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce la plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de competență. în acest sens, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și Justiție „potrivit competenței sale". Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc.

civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres. Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel. Pe de altă parte, o asemenea competență nu este prevăzută de principiu nici în favoarea curților de apel, ținând cont de faptul că, în conformitate cu art. 96 pct. 3 C. proc.

civ., curțile de apel judecă recursuri doar „în cazurile anume prevăzute de lege." Cu toate acestea, se impune a fi identificată o instanță competentă pentru soluționarea recursului de față, dat fiind că „Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă", astfel cum statuează art. 5 alin. (2) C. proc. civ. În acest caz, devin aplicabile prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora „în cazul în care o pricină nu poate fi soluționată nici în baza legii, nici a uzanțelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului având în vedere toate circumstanțele acesteia și ținând seama de cerințele echității". După cum s-a arătat în doctrină, norma citată enumera izvoarele dreptului procesual civil și stabilește, totodată, ordinea de aplicare a acestora.

În absența unei norme privind competența de atribuție pentru soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale și neputând fi identificată vreo uzanță în acest sens, se impune recurgerea la analogie și identificarea instanței competente în cauză „în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare." Situațiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, dar tară a individualiza instanța competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât, dacă aceste instanțe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C. proc.

civ. În acest context, sunt relevante prevederile an. 483 alin. (4) prima teză C. proc. civ., conform cărora „În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțai hotărârea atacată". Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluționează recursul împotriva hotărârii pronunțate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Soluția legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune și în alte situații decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de rațiune, fiind vorba despre „situații asemănătoare". În aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc.

civ., competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Hunedoara revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Alba lulia, instanță în favoarea căreia Înalta Curte va declina competența de soluționare a recursului, văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Declină competența de soluționare a recursului formulat de pârâtul B. și de intervenienta C. împotriva Deciziei nr. 832/A din 10 octombrie 2017 a Tribunalului Hunedoara, secția I civilă, în favoarea Curții de Apel Alba lulia. Fără cale de atac. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 februarie 2018.