ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 829/2018
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 829/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)
Decizia nr. 829/2018
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea
înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București Ia
data de 27 februarie 2014 sub nr. x/300/2014 reclamanții A., B., C. au
solicitat în contradictoriu cu pârâții D. și E. să se
dispună partajarea imobilului proprietatea pârâților din sectorul 2,
prin atribuirea bunului către pârâtul D., cu obligarea acestuia la plata
unei sulte calculate la valoarea imobilului, fără îmbunătățirile
aduse acestuia și să se pronunțe o hotărâre care să
țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare între
reclamanți, în calitate de cumpărători și pârâtul D., în
calitate de vânzător.
La data de 25 august 2011, F. a decedat, moștenitori ai acestuia
fiind C., B. și A.
La data de 25 septembrie 2014 intervenientul G. a formulat cerere de
intervenție principală și a solicitat constatarea nulității
absolute a actelor juridice privitoare la dreptul de creanță și
a invocat excepția litispendenței privitor la drepturile de
creanță.
Prin sentința civilă nr. 10076 din 06 septembrie 2016,
pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, în Dosarul
nr. x/300/2014, a respins excepția prescripției dreptului material la
acțiune, ca neîntemeiată.
A respins excepția lipsei calității procesuale pasive,
ca neîntemeiată.
A admis în parte acțiunea principală privind pe
reclamanții A., C. în contradictoriu cu pârâții D. și E. ambii
prin curator H. și intervenientul G.
A respins cererea de intervenție principală, ca
neîntemeiată.
A constatat că are calitatea de bun comun al pârâților D.
și E., fiind dobândit cu cote egale de contribuție de 50%, imobilul
situat în București, sectorul 2, compus din două camere și
cămară în suprafață utilă de 27,13 mp, o cotă
indiviză de 100% din părțile de folosință comună
ale imobilului și 32,01 mp teren situat sub construcție, în valoare
de 12.045 euro.
A dispus sistarea codevălmășiei.
A atribuit pârâtului D. în deplină proprietate si posesie imobilul
situat în București, sector 2, compus din două camere și
cămară în suprafață utila de 27,13 mp, o cotă
indiviză de 100% din părțile de folosință comună
ale imobilului și 32,01 mp teren situat sub construcție.
A obligat pârâtul D. la suma de 6022,5 euro, sultă către
pârâta E. în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a prezentei
hotărâri.
A constatat că prin antecontractul de vânzare-cumpărare
autentificat din 17 decembrie 2004 de B.N.P., "I.", pârâtul D. în
calitate de promitent vânzător, a promis să vândă, iar
reclamanta C. și numitul F. (antecesorul reclamanților A. și B.),
in calitate de promitenți cumpărători, au promis să cumpere
locuința din București, sector 2, compusă din două camere
și cămară în suprafață utilă de 27,13 mp, o
cotă indiviză de 100% din părțile de folosință
comună ale imobilului și 32,01 mp teren situat sub construcție,
în schimbul prețului de 17.000 euro, care a fost achitat integrai la data
autentificării antecontractul de vânzare-cumpărare.
Prezenta hotărâre tine loc de contract autentic de
vânzare-cumpărare între pârâtul D., în calitate de vânzător și
reclamanții C., A. și B., în calitate de cumpărători.
A obligat pârâții să plătească reclamanților
801 lei, cheltuieli de judecată.
A obligat pârâții D. și E. să plătească
către Stat suma de 7.628,61 lei, cheltuieli de judecată suportate ca
urmare a admiterii cererilor de ajutor public judiciar formulate de
reclamanți.
Prin Decizia nr. 1415/A din data de 3 mai 2017, pronunțată de
Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a respins, ca
nefondat, apelul formulat de intervenientul G.
împotriva acestei din urmă decizii, intervenientul a declarat
recurs, înregistrat la Tribunalul București și a fost înaintat
Curții de Apel București care, prin Decizia nr. 625 din 15 decembrie
2017 a declinat competența de soluționare a cauzei către Înalta
Curte de Casație și Justiție.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație
și Justiție, secția I civilă, Ia data de 12 februarie 2018
și trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată
aleatorie, completului de filtru nr. 11.
Prin rezoluția completului din data de 13 februarie 2018, s-a
fixat termen de judecată la 15 martie 2018 în vederea discutării
competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție
în judecarea cererii de recurs.
La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra
excepției necompetenței sale materiale în soluționarea
recursului de față, în raport de dispozițiile art. 97 alin. (1)
coroborat cu art. 5 alin. (3) și art. 483 alin. (4) C. proc. civ.
Analizând excepția, Înalta Curte de Casație și
Justiție Curte constată ca este întemeiată pentru
următoarele considerente:
Decizia supusă recursului a fost pronunțată de
către tribunal în ape! într-un litigiu având ca obiect partaj bunuri
comune.
Potrivit dispozițiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de
Casație și Justiție judecă: „1. recursurile declarate
împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor
hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul
legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri
prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date
prin lege în competența sa".
Din norma de competență citată rezultă în mod
neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție
soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât
hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a
prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei
Curți.
Prin urmare, art. 91 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți
de Casație și Justiție, ca regulă, competența de
soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor
curților de apel și numai prin excepție competența de
soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.
Astfel formulată, norma în discuție nu consacră
plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea
recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea
supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu
statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate
recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor
instanțe.
O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în
conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95
pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru
judecata în primă instanță, ceea ce relevă că
legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea
expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a
competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație șl
Justiție.
Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte
este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui
recurs pentru care nu este prevăzută competența altei
instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea
normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în
condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei
Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult,
s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin
adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc.
civ., care prevăd că „Reguli noi de competență pot fi
stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod" și art.
126 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora „competența
instanțelor judecătorești și procedura de judecată
sunt prevăzute numai de lege".
Constatări similare se impun și în privința art. 483
alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că „Recursul urmărește
să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție
examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii
atacate cu regulile de drept aplicabile".
Nici această normă nu conține o formulare de principiu
în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție
soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în
competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă
legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca
instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.
Rațiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului,
după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei
Curți îi revine prin lege competența de soluționare a
recursului. De altfel, același scop îl urmărește și
recursul soluționat de alte instanțe de recurs decât Înalta Curte,
astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit
căruia „Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod
corespunzător".
Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza
interpretarea și aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126
alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce la plenitudine de
competență în soluționarea recursurilor, în absența unei
norme exprese de competență în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3)
din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta
Curte de Casație și Justiție „potrivit competenței
sale".
Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin.
(3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă
din art. 91 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca
regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate
împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin
excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva
altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod
expres.
Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce
preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres
competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de
soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor
pronunțate de tribunale în apel.
N.C.P.C. păstrează principiul ierarhiei instanțelor,
astfel încât, coroborând acest principiu cu dispozițiile art. 483 alin. (4)
din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., curțile de apel sunt
competente să soluționeze recursurile împotriva hotărârilor
pronunțate de tribunale, procedând la examinarea, în condițiile
legii, a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile,
conform art. 483 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.
Cum în speță, judecătoria a fost învestită în
primă instanță cu judecarea acțiunii, iar apelul a fost
soluționat de tribunal, rezultă că nu este incidență
norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competența în
materia recursului a instanței supreme.
Aceasta întrucât, pe de o parte, nu este supusă cenzurii o decizie
a curții de apel și, pe de altă parte, nu este vorba despre un
caz prevăzut de lege (cu privire la alte hotărâri ale
instanțelor), care să atragă competența de judecară în
recurs a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
În aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin.
(3) C. proc. civ., competența de soluționare în cauză a
recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de
către Tribunalul București revine instanței ierarhic superioare,
respectiv Curții de Apel București, instanță în favoarea
căreia Înalta Curte va declina competența de soluționare a
recursului, văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc.
civ.
PENTRU
ACESTE MOTIVE
ÎN
NUMELE LEGII
D E C I
D E
Declină competența de soluționare a recursului formulat
de către intervenientul G., împotriva Deciziei nr. 1415/A din data de 3
mai 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a IIl-a
civilă, în favoarea Curții de Apel București.
Fără cale de atac.
Pronunțată în ședința publică, astăzi 15
martie 2018.