ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 829/2018

Decizia nr. 829/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București Ia

data de 27 februarie 2014 sub nr. x/300/2014 reclamanții A., B., C. au

solicitat în contradictoriu cu pârâții D. și E. să se

dispună partajarea imobilului proprietatea pârâților din sectorul 2,

prin atribuirea bunului către pârâtul D., cu obligarea acestuia la plata

unei sulte calculate la valoarea imobilului, fără îmbunătățirile

aduse acestuia și să se pronunțe o hotărâre care să

țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare între

reclamanți, în calitate de cumpărători și pârâtul D., în

calitate de vânzător.

La data de 25 august 2011, F. a decedat, moștenitori ai acestuia

fiind C., B. și A.

La data de 25 septembrie 2014 intervenientul G. a formulat cerere de

intervenție principală și a solicitat constatarea nulității

absolute a actelor juridice privitoare la dreptul de creanță și

a invocat excepția litispendenței privitor la drepturile de

creanță.

Prin sentința civilă nr. 10076 din 06 septembrie 2016,

pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, în Dosarul

nr. x/300/2014, a respins excepția prescripției dreptului material la

acțiune, ca neîntemeiată.

A respins excepția lipsei calității procesuale pasive,

ca neîntemeiată.

A admis în parte acțiunea principală privind pe

reclamanții A., C. în contradictoriu cu pârâții D. și E. ambii

prin curator H. și intervenientul G.

A respins cererea de intervenție principală, ca

neîntemeiată.

A constatat că are calitatea de bun comun al pârâților D.

și E., fiind dobândit cu cote egale de contribuție de 50%, imobilul

situat în București, sectorul 2, compus din două camere și

cămară în suprafață utilă de 27,13 mp, o cotă

indiviză de 100% din părțile de folosință comună

ale imobilului și 32,01 mp teren situat sub construcție, în valoare

de 12.045 euro.

A dispus sistarea codevălmășiei.

A atribuit pârâtului D. în deplină proprietate si posesie imobilul

situat în București, sector 2, compus din două camere și

cămară în suprafață utila de 27,13 mp, o cotă

indiviză de 100% din părțile de folosință comună

ale imobilului și 32,01 mp teren situat sub construcție.

A obligat pârâtul D. la suma de 6022,5 euro, sultă către

pârâta E. în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a prezentei

hotărâri.

A constatat că prin antecontractul de vânzare-cumpărare

autentificat din 17 decembrie 2004 de B.N.P., "I.", pârâtul D. în

calitate de promitent vânzător, a promis să vândă, iar

reclamanta C. și numitul F. (antecesorul reclamanților A. și B.),

in calitate de promitenți cumpărători, au promis să cumpere

locuința din București, sector 2, compusă din două camere

și cămară în suprafață utilă de 27,13 mp, o

cotă indiviză de 100% din părțile de folosință

comună ale imobilului și 32,01 mp teren situat sub construcție,

în schimbul prețului de 17.000 euro, care a fost achitat integrai la data

autentificării antecontractul de vânzare-cumpărare.

Prezenta hotărâre tine loc de contract autentic de

vânzare-cumpărare între pârâtul D., în calitate de vânzător și

reclamanții C., A. și B., în calitate de cumpărători.

A obligat pârâții să plătească reclamanților

801 lei, cheltuieli de judecată.

A obligat pârâții D. și E. să plătească

către Stat suma de 7.628,61 lei, cheltuieli de judecată suportate ca

urmare a admiterii cererilor de ajutor public judiciar formulate de

reclamanți.

Prin Decizia nr. 1415/A din data de 3 mai 2017, pronunțată de

Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a respins, ca

nefondat, apelul formulat de intervenientul G.

împotriva acestei din urmă decizii, intervenientul a declarat

recurs, înregistrat la Tribunalul București și a fost înaintat

Curții de Apel București care, prin Decizia nr. 625 din 15 decembrie

2017 a declinat competența de soluționare a cauzei către Înalta

Curte de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția I civilă, Ia data de 12 februarie 2018

și trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată

aleatorie, completului de filtru nr. 11.

Prin rezoluția completului din data de 13 februarie 2018, s-a

fixat termen de judecată la 15 martie 2018 în vederea discutării

competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție

în judecarea cererii de recurs.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra

excepției necompetenței sale materiale în soluționarea

recursului de față, în raport de dispozițiile art. 97 alin. (1)

coroborat cu art. 5 alin. (3) și art. 483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând excepția, Înalta Curte de Casație și

Justiție Curte constată ca este întemeiată pentru

următoarele considerente:

Decizia supusă recursului a fost pronunțată de

către tribunal în ape! într-un litigiu având ca obiect partaj bunuri

comune.

Potrivit dispozițiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de

Casație și Justiție judecă: „1. recursurile declarate

împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor

hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul

legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri

prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date

prin lege în competența sa".

Din norma de competență citată rezultă în mod

neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție

soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât

hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a

prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei

Curți.

Prin urmare, art. 91 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți

de Casație și Justiție, ca regulă, competența de

soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor

curților de apel și numai prin excepție competența de

soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră

plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea

recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea

supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu

statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate

recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor

instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în

conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95

pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru

judecata în primă instanță, ceea ce relevă că

legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea

expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a

competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație șl

Justiție.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte

este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui

recurs pentru care nu este prevăzută competența altei

instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea

normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în

condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei

Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult,

s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin

adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc.

civ., care prevăd că „Reguli noi de competență pot fi

stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod" și art.

126 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora „competența

instanțelor judecătorești și procedura de judecată

sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun și în privința art. 483

alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că „Recursul urmărește

să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție

examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii

atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conține o formulare de principiu

în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție

soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în

competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă

legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca

instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului,

după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei

Curți îi revine prin lege competența de soluționare a

recursului. De altfel, același scop îl urmărește și

recursul soluționat de alte instanțe de recurs decât Înalta Curte,

astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit

căruia „Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod

corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza

interpretarea și aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126

alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce la plenitudine de

competență în soluționarea recursurilor, în absența unei

norme exprese de competență în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3)

din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta

Curte de Casație și Justiție „potrivit competenței

sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin.

(3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă

din art. 91 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca

regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate

împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin

excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva

altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod

expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce

preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres

competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de

soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor

pronunțate de tribunale în apel.

N.C.P.C. păstrează principiul ierarhiei instanțelor,

astfel încât, coroborând acest principiu cu dispozițiile art. 483 alin. (4)

din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., curțile de apel sunt

competente să soluționeze recursurile împotriva hotărârilor

pronunțate de tribunale, procedând la examinarea, în condițiile

legii, a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile,

conform art. 483 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Cum în speță, judecătoria a fost învestită în

primă instanță cu judecarea acțiunii, iar apelul a fost

soluționat de tribunal, rezultă că nu este incidență

norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competența în

materia recursului a instanței supreme.

Aceasta întrucât, pe de o parte, nu este supusă cenzurii o decizie

a curții de apel și, pe de altă parte, nu este vorba despre un

caz prevăzut de lege (cu privire la alte hotărâri ale

instanțelor), care să atragă competența de judecară în

recurs a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin.

(3) C. proc. civ., competența de soluționare în cauză a

recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de

către Tribunalul București revine instanței ierarhic superioare,

respectiv Curții de Apel București, instanță în favoarea

căreia Înalta Curte va declina competența de soluționare a

recursului, văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc.

civ.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I

D E

Declină competența de soluționare a recursului formulat

de către intervenientul G., împotriva Deciziei nr. 1415/A din data de 3

mai 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a IIl-a

civilă, în favoarea Curții de Apel București.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 15

martie 2018.