ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1723/2017

Asupra recursului de față, analizând, în condițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin sentința nr. 5569 din 23 septembrie 2016 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, a fost admisă, în parte, acțiunea având ca obiect plata de despăgubiri morale și materiale (ca urmare a prejudiciului cauzat prin decesul numitului A. în evenimentul rutier produs din culpa asiguratului societății pârâte) formulată de reclamanții B., C., D., E. și F., în contradictoriu cu pârâta S.C. G. S.A.

Împotriva sentinței au declarat apel ambele părți.

Judecata apelului a fost suspendată conform încheierii din 23.03.2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosar nr. x/2016, prin care s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, reținându-se că s-a deschis procedura falimentului împotriva debitoarei S.C. G. S.A.

Această încheiere a fost atacată cu recurs de către reclamanți, care au susținut nelegalitatea soluției sub următoarele aspecte:

- Măsura de suspendare, pe temeiul art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, echivalează cu încălcarea prevederilor constituționale, respectiv ale art. 16 alin. (1) din Constituție, potrivit căruia "cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări".

- Încheierea de suspendare a judecății este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, întrucât potrivit art. 75 alin. (2) din Legea nr. 85/2014:

"Nu sunt supuse suspendării de drept prevăzute la alin. (1): a) căile de atac promovate de debitor împotriva acțiunilor unui/unor creditori începute înaintea deschiderii procedurii și nici acțiunile civile din procesele penale îndreptate împotriva debitorului; b) acțiunile judiciare îndreptate împotriva codebitorilor și/sau terților garanți".

Aceasta înseamnă că legiuitorul a înțeles să excepteze de la suspendarea de drept, căile de atac promovate de debitor împotriva acțiunilor creditorilor începute înaintea deschiderii procedurii, precum și acțiunile civile din procesele penale.

- În privința motivării subsidiare a instanței, cu privire la imposibilitatea continuării judecării apelului de către debitoare, aceasta încalcă dispozițiile imperative ale art. 75 lit. a) din Legea nr. 85/2014, prin care legiuitorul a stabilit continuarea procesului în vederea soluționării căii de atac.

- De asemenea, este greșită motivarea instanței potrivit căreia numai pentru acțiunile civile din procesele penale, care se soluționează odată cu latura penală, ar fi aplicabile prevederile art. 75 lit. a), având în vedere că, atunci când pretențiile derivă dintr-un proces penal care a încetat pentru că autorul faptei a decedat, acțiunea civilă nu poate fi promovată decât pe cale separată.

- Prin încheierea de suspendare, instanța dispune această măsură fără a face trimitere la o dispoziție legală, adăugând la lege și încălcând astfel principiul "unde legea nu dispune, nici interpretul nu trebuie să o facă (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus).

- Încheierea de suspendare a fost dată cu încălcarea art. 412 C. proc. civ., întrucât nu există o hotărâre definitivă pentru a justifica, în sensul textului menționat, măsura dispusă.

Criticile au fost încadrate, de către recurenții-reclamanți, în motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, considerând că încheierea a fost dată cu aplicarea corectă a prevederilor art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, iar prin răspunsul la întâmpinare, recurenții-reclamanți au reiterat criticile formulate.

Raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat conform art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente.

- Susținerea încălcării prevederilor constituționale ale art. 16 alin. (1), prin aplicarea dispozițiilor art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, în justificarea măsurii de suspendare a judecății, este lipsită de temei.

Aceasta întrucât, o normă legală este prezumată validă și conformă cu Constituția, atâta vreme cât jurisdicția constituțională nu a cenzurat dispoziția și nu s-a pronunțat în sens contrar.

Ca atare, instanțele de drept comun nu pot înlătura de la aplicare o normă pe motiv că ar fi neconstituțională întrucât o asemenea verificare depășește sfera jurisdicției lor.

În același timp, împrejurarea că o normă a fost atacată în fața instanței constituționale (dosarul fiind în faza întocmirii raportului la această instanță, cum au arătat recurenții) nu este un motiv suficient pentru înlăturarea acesteia de la aplicare și nici pentru suspendarea judecății recursului până la pronunțarea instanței constituționale, nefiind întrunite cerințele art. 413 alin. (1) pct. 1, C. proc. civ. (judecata separată nu ar purta asupra existenței sau inexistenței unui drept de care să depindă soluționarea cauzei, ci asupra conformității unei norme legale cu legea fundamentală, situație în care, stabilirea unei eventuale contradicții sub acest aspect și-ar găsi remediul procedural în dispozițiile art. 509 pct. 11 C. proc. civ.).

Este, de asemenea, nefondată critica referitoare la greșita aplicare a normelor de drept material, cu susținerea incidenței dispozițiilor art. 75 alin. (2) lit. a) și b) din Legea nr. 85/2014, texte care exceptează de la suspendare "căile de atac promovate de debitor împotriva acțiunilor unui/unor creditor/creditori începute înaintea deschiderii procedurii și nici acțiunile civile din procesele penale îndreptate împotriva debitorului (lit. a), respectiv, "acțiunile judiciare îndreptate împotriva codebitorilor și/sau terților garanți" (lit. b).

Or, pentru a-și găsi aplicarea normele de exceptare menționate, care presupun continuarea judecății, ar trebui să fie mai întâi incidentă ipoteza din alin. (1) al art. 75, care instituie regula suspendării de drept a tuturor acțiunilor judiciare, extrajudiciare sau măsurilor de executare silită de la data deschiderii procedurii insolvenței (de la care sunt prevăzute derogări prin alineatul următor).

Însă, așa cum în mod corect a statuat instanța de apel, art. 75 din Legea nr. 85/2014 nu este incident în cauză, având în vedere calitatea debitorului S.C. G. S.A., aceea de societate de asigurare față de care s-a deschis procedura falimentului.

Cu privire la asemenea debitori - societăți de asigurare/reasigurare, actul normativ menționat conține dispoziții speciale, regăsite în capitolul IV, intitulat "Dispoziții privind falimentul societăților de asigurare/reasigurare".

Sub aspectul care interesează cauza dedusă judecății, art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, stabilește că "hotărârea de deschidere a procedurii falimentului are ca efect suspendarea de drept a tuturor acțiunilor judiciare sau extrajudiciare și a măsurilor de executare silită îndreptate împotriva societății de asigurare/reasigurare debitoare", fără să mai conțină vreo dispoziție de exceptare de la măsura suspendării, ca în ipoteza reglementată de art. 75.

În mod corect instanța de apel a dat prioritate dispoziției art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, rezolvând astfel, corespunzător, raportul dintre norma generală și cea specială din perspectiva principiului specialia generalibus derogant (norma specială derogă de la cea generală).

Faptul că norma specială nu se completează cu dispoziții ale normei generale sub motiv că ar fi lăsat neacoperite anumite aspecte (situație posibilă când normei speciale i-ar lipsi anumite elemente structurale - ipoteza sau dispoziția - ceea ce referitor la datele speței ar fi însemnat, conform celor invocate, ca legiuitorul să fi intenționat ca situațiile de exceptare de la măsura suspendării să se aplice indiferent de calitatea debitorului intrat în procedura falimentului) rezultă, o dată în plus, și din prevederile art. 242 ale Legii nr. 85/2014.

Conform textului menționat, "Prevederile cap. I, cu excepția celor cuprinse în secțiunea a 6-a, se vor aplica în mod corespunzător procedurii falimentului societăților de asigurare/reasigurare, cu derogările prevăzute în acest capitol".

Or, norma art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 conține o astfel de derogare, subliniindu-se încă o dată caracterul ei special, respectiv faptul că între norma generală și cea specială nu poate subzista un raport de complinire, de întregire a celei din urmă, pentru decisivul motiv că ele se exclud reciproc.

- Susținerea că instanța ar fi trebuit să continue doar judecata apelului declarat de debitoarea (SC G. SA) este eronată, dintr-o dublă perspectivă.

Pe de o parte, întrucât cele două apeluri declarate în cauză de către reclamanți și pârâtă vizează aceeași hotărâre (deci au același obiect), susținând deopotrivă critici referitoare la cuantumul despăgubirilor stabilite de prima instanță (în sensul majorării, respectiv, reducerii acestora), așa încât judecata căilor de atac nu poate fi făcută separat (prin disjungerea și continuarea față de pârâtă în același timp cu suspendarea judecății față de reclamanți).

Pe de altă parte și în mod principal, întrucât norma de exceptare de la suspendarea de drept, a judecății căilor de atac promovate de debitor, înscrisă în alin. (2) al art. 75, vizează ipoteza descrisă la alin. (1) al acestei norme, text a cărui aplicabilitate la speță a fost exclusă, dată fiind calitatea debitorului, care atrage, așa cum s-a arătat, incidența unei norme speciale.

- Aceeași este situația celei de-a doua teze a art. 75 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2014 - referitoare la continuarea judecății în ipoteza acțiunilor civile din procesele penale îndreptate împotriva debitorului.

Motivarea instanței de apel, în sensul că norma ar fi aplicabilă doar acțiunilor civile exercitate în cadrul procesului penal, iar nu și celor exercitate separat - deși eronată pentru situația în care acțiunea civilă n-a putut fi alăturată celei penale din cauza decesului făptuitorului - nu a reprezentat decât o motivare subsidiară din partea instanței.

Ceea ce prevalează în justificarea soluției este, în realitate, lipsa totală de incidența a textului, iar nu faptul că nu ar fi întrunite anumite cerințe particulare ale acestuia.

- Este lipsită de orice fundament și critica recurenților conform căreia instanța ar fi adoptat măsura fără să se întemeieze pe un text legal și adăugând la lege, cu încălcarea principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Măsura de suspendare a fost întemeiată, în drept, pe dispozițiile art. 262 din Legea nr. 85/2014, care reprezintă sediul materiei pentru ipoteza în care procedura falimentului se declanșează față de societățile de asigurare/reasigurare.

În contradicție cu propria critică, recurenții sunt, în realitate, cei care adaugă dispoziției legale incidente o ipoteză de suspendare pe care norma nu o reglementează.

- La fel, este lipsită de fundament critica referitoare la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 412 pct. 6 C. proc. civ., conform cărora "judecarea cauzelor se suspendă de drept prin deschiderea procedurii insolvenței, în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive, dacă debitorul trebuie reprezentat, până la numirea administratorului sau lichidatorului judiciar", sub motiv că în speță nu ar exista o hotărâre definitivă.

Separat de faptul, care se impune analizei cu prioritate, că nu dispozițiile art. 412 pct. 6 C. proc. civ. au reprezentat temeiul juridic al măsurii suspendării, afirmația recurenților conform căreia nu ar exista o hotărâre definitivă de deschidere a procedurii falimentului împotriva societății de asigurare este lipsită de suport și contrară realității juridice, în contextul în care sentința nr. 132 din 16 februarie 2017 a Tribunalului Sibiu, care a dispus această măsură, a rămas definitivă prin neatacarea cu apel.

Pentru toate considerentele arătate, criticile de nelegalitate formulate au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții B., C., D., F. și E. împotriva încheierii de ședință din 23 martie 2017 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 noiembrie 2017.