ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3626/2015

Deliberând asupra prezentului recurs,

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

Prin acțiunea formulată la data de 18.01.2013 și înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța sub nr. x/36/2013, astfel cum a fost modificată la 24.09.2013, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei, următoarele:

Prin sentința civilă nr. 108 din 13 martie 2013 a Curții de Apel Constanța s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința nr. 3291 din 29 octombrie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea reclamantei ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, prin Decizia Președintelui A.N.R.E. nr. 2976 din 25 noiembrie 2011, a fost acreditată CEE Gălbiori, aparținând reclamantei SC A. SRL, pentru aplicarea sistemului de promovare prin certificate verzi, reclamantei fiindu-i aprobate un număr de 1,03 certificate verzi până la 31.12.2017 și un număr de 0,52 certificate verzi începând cu 01.01.2018 până la 31.07.2025.

Decizia a avut in vedere, între altele, dispozițiile art. 4 alin. (6) și ale art. 6 alin. (6) lit. a) din Legea nr. 220/2008 pentru stabilirea sistemului de promovare a producerii energiei din surse regenerabile de energie.

În conformitate cu anexa la decizia A.N.R.E. anterior mentionată, numărul de certificate verzi pentru fiecare 1MWh a fost redus in baza art. 6 alin. (7) lit. b) și alin. (10) din Legea nr. 220/2008.

Ulterior emiterii deciziei a intrat în vigoare Legea nr. 134 din 18 iulie 2012 pentru aprobarea O.U.G. nr. 88/2011 privind modificarea și completarea Legii nr. 220/2008 pentru stabilirea sistemului de promovare a producerii energiei din surse regenerabile de energie, care la art. I pct. 4 a dispus modificarea alin. (7) al art. 6 după cum urmează:

(7) Prin excepție de la prevederile alin. (2) și (4), indiferent de tipul sursei regenerabile utilizate, producătorii de energie electrică beneficiază de:

a) un certificat verde pentru fiecare 1 MWh produs și livrat din centrale electrice pe perioada de probă;

b) un număr de certificate verzi stabilit de A.N.R.E. prin reducerea numărului de certificate verzi prevăzut la alin. (2), diminuând valoarea de referință a investiției per MW cu valoarea ajutorului primit per MW și păstrând valoarea ratelor interne de rentabilitate considerate în calculele furnizate Comisiei Europene în cadrul procesului de autorizare a sistemului de promovare, dacă centralele electrice beneficiază suplimentar de ajutor de stat;

c) reducerea numărului de certificate verzi prevăzută la lit. b) se aplică până la concurența valorii ajutorului investițional primit de producătorul de energie electrică, utilizându-se în calcul valoarea medie a unui certificat verde, calculată ca medie aritmetică a valorii maxime și valorii minime de tranzacționare a certificatelor verzi, prevăzute în prezenta lege."

Prin aceeași lege s-a decis, la pct. 5, că după după alin. (7) al art. 6 se introduce un nou alin. , alin. (71), cu următorul cuprins:

"

(71) Prin excepție de la prevederile alin. (7) lit. b), pentru asigurarea unui tratament transparent și nediscriminatoriu, centralele electrice puse în funcțiune înainte de 1 ianuarie 2013, care până la momentul autorizării schemei de sprijin de către Comisia Europeană au beneficiat sau li s-a aprobat ajutor de stat, vor primi un număr de certificate verzi calculate conform alin. (2)."

Reclamanta s-a adresat paratei A.N.R.E. la data de 24.10.2012, cu o cerere prin care a solicitat emiterea unei decizii privind acreditarea CEE Gălbiori pentru aplicarea sistemului de promovare certificate verzi, și acordarea a doua certificate verzi până în anul 2017 și un certificat verde, începând cu anul 2018, pentru fiecare 1 MWh produs și livrat.

Pârâta A.N.R.E. a răspuns reclamantei, conform adresei aflată dosar, arătând în esență că nu poate da curs solicitării acesteia întrucât, conform art. 93 alin. (3) din Tratatul CE și art. 108 alin. (3) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, orice proiect de acordare a unui nou ajutor trebuie notificat Comisiei Europene și nu poate fi pus în aplicare decât după autorizarea acestuia de către Comisie.

Refuzul explicit al pârâtei de soluționare a cererii reclamantei a fost apreciat de către instanța de fond ca justificat, cât timp măsura exceptării de la reducerea numărului de certificate verzi reglementată la alin. (71) al art. 6 din Legea nr. 220/2008, astfel cum a fost introdus prin pct. 5 al Legii nr. 134/2012, reprezintă un ajutor de stat, care nu a fost autorizat de către Comisia Europeană.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, solicitând instanței de judecată să admită cererea de recurs, să dispună casarea hotărârii atacate, iar pe fondul cauzei să dispună admiterea acțiunii astfel cum a fost aceasta modificată și restrânsă.

În motivarea recursului a prezentat mai întâi situația de fapt expusă și în fața primei instanțe, după care a arătat că în mod eronat a reținut instanța de fond că prevederile art. 74 din Titlul I al Legii energiei electrice și a gazelor naturale nr. 123/20122 ar justifica refuzul explicit al intimatei pârâte A.N.R.E. de soluționare a cererii subscrisei recurente, câtă vreme art. 74 din lege nu poate lipsi de efecte prevederile art. 6 alin. (71) din Legea nr. 220/2008 și art. 202 din Regulamentul de acreditare a producătorilor de energie electrică, aprobat prin Ordinul Președintelui A.N.R.E. nr. 42/2011, astfel cum a fost modificat de Ordinul Președintelui A.N.R.E. nr. 37/2012.

Astfel, art. 74 din Titlul I al Legii nr. 123/2012 a energiei electrice și a gazelor naturale nu face altceva decât să reia teza finală a art. 108 alin. (3) din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene.

Or, articolul menționat prevede obligații pentru Statul Român, iar nu pentru persoane private, și - în plus - până în prezent Comisia Europeană nu a inițiat procedura prevăzută la alin. (2) al art. 108 din T.F.U.E. în legătură cu sistemul de promovare prin certificate verzi.

Totodată, obligația statului se referă la obligația de a nu emite acte normative de reglementare a schemei de ajutor de stat fără aprobarea Comisiei, nu la aceea de a nu își respecta propriile legi (nerespectare ce ar contraveni însuși principiului statului de drept, ca principiu esențial al dreptului comunitar).

În condițiile în care excepția prevăzută în Ordinul nr. 37/2012, cât și în Legea nr. 220/2008 a fost în vigoare pana la data de 01.07.2013 (data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 57/2013), eventualele aspecte de procedură administrativă dintre A.N.R.E. și Comisia Europeană, nu pot fi opuse recurentei, fiind exterioare raporturilor juridice dintre aceasta și intimata pârâtă.

Ca atare, interpretarea contrară, dată de instanța de fond prin sentința civilă nr. 3291 din 29 octombrie 2013, se traduce într-o încălcare a principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans, invocându-se culpa proprie a Statului Român în implementarea normei comunitare.

Instanța de judecată în mod greșit a reținut apărările intimatei pârâte, opunând recurentei, persoană juridică de drept privat, Decizia C.E. nr. 4938 din 13 iulie 2011, în contra legislației naționale la a cărei elaborare a contribuit însăși intimata pârâtă, întrucât normele juridice naționale ar încalcă efectele Deciziei Comisiei Europene.

3) Odată stabilit că în speță este deplin aplicabil dreptul intern, rămâne de văzut dacă subscrisa - îndeplinește sau nu condițiile prevăzute de art. 6 alin. (71) din Legea nr. 220/2008, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 134/2012 privind adoptarea și modificarea O.U.G. nr. 88/2011.

Or având în vedere că CEE Gălbiori a fost pusă în funcțiune înainte de 01 ianuarie 2013, ajutorul de stat obținut pentru CEE Gălbiori a fost aprobat înainte de data aprobării schemei de sprijin de către Comisia Europeană, respectiv 13 iulie 2011.

Prin urmare, refuzul intimatei pârâte este excesiv și fără suport legal, fiind dat cu nerespectarea prevederilor imperative ale art. 6 alin. (71) din Legea nr. 220/2008 și ale art. 202 din Regulamentul de acreditare a producătorilor de energie electrică.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, ale art. 6 alin. (71) din Legea nr. 220/2008, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 134/2012 privind adoptarea și modificarea O.U.G. nr. 88/2011, ale art. 202 din Regulamentul de acreditare a producătorilor de energie electrică aprobat prin Ordinul nr. 42/2011, astfel cum a fost acesta modificat prin Ordinul nr. 37/2012, precum și celelalte norme juridice invocate în cerere.

II. Procedura în fața instanței de recurs

Intimata A.N.R.E. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

III. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând cauza în raport cu toate criticile aduse soluției instanței de fond, cu probele administrate și apărările formulate, precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Față de soluția instanței de fond de respingere a acțiunii reclamantei, în motivele de recurs se invocă faptul că acesteia trebuia să i se aplice excepția prevăzută de art. 6 alin. (71) din Legea nr. 220/2008.

Înalta Curte reține că, inițial, a fost adoptată Legea nr. 220/2008 pentru stabilirea sistemului de promovare a producerii energiei din surse regenerabile, care ulterior a fost modificată prin O.U.G. nr. 88/2011.

În condițiile în care art. 74 din Legea nr. 123/2012 a energiei electrice și a gazelor naturale prevedea că:

"

Aplicarea schemelor de sprijin pentru promovarea producerii energiei electrice din surse regenerabile de energie electrică și în cogenerare de înaltă eficiență se face după autorizarea acestora de către Comisia Europeană" și ținând seama de art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 117/2006 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat, cu modificările și completările ulterioare care stipula că:

"

Ajutorul de stat care, supus obligației de notificare nu poate fi acordat decât după autorizarea acestuia de către Comisia Europeană sau după ce acesta este considerat a fi fost autorizat", Statul român a notificat Comisia europeană, iar prin Decizia nr. 4938/2011 a Comisiei a fost autorizat Ajutorul de Stat "Certificate verzi pentru promovarea producerii energiei electrice din surse regenerabile de energie".

La pct. 2.8 din Decizia nr. 4938/2011 a Comisiei Europene s-a stabilit că sprijinul sub formă de certificate verzi poate fi cumulat cu un ajutor pentru instituții numai dacă numărul de certificate verzi va fi diminuat.

Ca urmare a acestei decizii - Legea nr. 220/2008 - art. 6 alin. (7) lit. b) a fost modificată prin OUG nr. 88/2011, act normativ care a modificat Legea nr. 220/2008 instituind necesitatea reducerii numărului de certificate verzi în cadrul producătorilor de energie din surse regenerabile care au beneficiat de finanțare din partea Statului pentru finalizarea investiției.

Recurenta invocă faptul că ulterior, prin Legea nr. 134/2012 privind aprobarea O.U.G. nr. 88/2011, au fost modificate prevederile O.U.G. nr. 88/2011, fiind introdus art. 6 alin. (71) în Legea nr. 220/2008 potrivit căruia:

"

Prin excepție de la prevederile alin. (7) lit. b), pentru asigurarea unui tratament transparent și nediscriminatoriu, centralele electrice puse în funcțiune înainte de 1 ianuarie 2013, care până la momentul autorizării schemei de sprijin de către Comisia Europeană au beneficiat sau li s-a aprobat ajutor de stat, vor primi un număr de certificate verzi calculate conform alin. (2)".

Așa cum a reținut și instanța de fond, chiar dacă recurenta îndeplinește condițiile cerute de art. 6 alin. (71) din Legea nr. 220/2008, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 134/2012, refuzul autorității pârâte de a aplica recurentei-reclamante aceste prevederi nu este nejustificat pentru că, prin aceste dispoziții au fost aduse modificări schemei de sprijin autorizate prin Decizia nr. 4938/2011 a Comisiei Europene.

Astfel, art. 6 alin. (71) din Legea nr. 220/2008 reprezintă o modificare în raport cu cele stabilite la pct. 2.8 din Decizia nr. 4938/2011 a Comisiei Europene, deoarece instituie o excepție de la diminuarea certificatelor verzi pentru o anumită categorie de operatori economici, excepție ce nu este prevăzută în schema de sprijin autorizată.

Indiferent de scopul pentru care au fost adoptate aceste modificări legislative și de efectele limitate pe care acestea le-ar produce, atât autoritățile publice, cât și instanțele naționale trebuie să dea prioritate normelor dreptului comunitar, conform art. 148 alin. (2) din Constituție.

Or, potrivit art. 108 alin. (3) din T.F.U.E.:

"

Comisia este informată în timp util pentru a-și prezenta observațiile cu privire la proiectele care urmăresc să instituie sau să modifice ajutoarele. În cazul în care apreciază că un proiect nu este compatibil cu piața internă în conformitate cu dispozițiile art. 107, Comisia inițiază fără întârziere procedura prevăzută la alineatul precedent. Înainte de pronunțarea unei decizii finale, statul membru în cauză nu poate pune în aplicare măsurile preconizate".

Cum schema de ajutor de stat a fost autorizată într-o anumită formă anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 134/2012, nu se poate aplica norma internă ce vine în contradicție cu Decizia nr. 4938/2011 a Comisiei Europene, mai ales că la pct. 7.7 din această decizie se prevede expres că orice plan de finanțare sau modificare a schemei de ajutor trebuie notificat Comisiei sau, în orice caz, nu poate fi acordat ajutorul de stat decât după autorizarea lui de către Comisia Europeană.

Or, în speță, nu s-a făcut dovada că ar exista autorizarea C.E. și pentru măsurile de ajutor de stat astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 134/2012.

Nu se poate cere aplicarea unor măsuri de ajutor de stat chiar instituite printr-un act normativ intern, dar care nu au fost aprobate de Comisie potrivit art. 108 alin. (3) din T.F.U.E.

În privința efectelor deciziei Comisiei Europene nr. 4938 din 13 iulie 2013 ca act comunitar, în ordinea juridică națională, se apreciază că instanța de fond a făcut o corectă interpretare.

În acest sens, se reține că decizia, ca izvor de drept comunitar, este caracterizată de art. 288 alin. (4) din T.F.U.E. (ex. art. 249 T.C.E.) "ca act obligatoriu în toate elementele sale. În cazul în care se indică destinatarul decizia este obligatorie pentru aceștia".

Ea vizează îndeosebi aplicarea prevederilor tratatelor la situații particulare și în acest caz, este asimilată actelor naționale ceea ce înseamnă că nu este necesară adoptarea unor reglementări pentru aplicarea lor. De altfel, aceste decizii constituie în mâinile autorităților comunitare un instrument de execuție administrativă a dreptului comunitar.

În speță, decizia nr. 4938 din 13.07.2011 vizează aplicarea dispozițiilor art. 108 din T.F.U.E. dispoziții ce reglementează regimul ajutorului de stat și este adresată României, fiind obligatorie pentru beneficiarii schemelor de sprijin pentru promovarea producerii energiei electrice din sursă regenerabilă de energie electrică.

Recurenta reclamantă este beneficiara ajutorului de stat sub forma certificatelor verzi și prin urmare îi sunt pe deplin aplicabile dispozițiile cuprinse în decizia nr. 4938 din 10 iulie 2011.

Astfel, numai dacă se va obține autorizarea măsurilor de ajutor de stat astfel cum au modificate prin introducerea art. 6 alin. (71) al Legii nr. 220/2008, recurenta reclamantă va putea beneficia, dacă sunt îndeplinite condițiile impuse de lege, de numărul de certificate verzi corespunzător dispozițiilor legale modificate.

IV. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 și art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC A. SRL.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva sentinței civile nr. 3291 din 29 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 17 noiembrie 2015.