Decizia nr. 3808/2015 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamanta S.C. C. S.A. București (Romanian Commodities Exchange) a solicitat în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei, obligarea pârâtei la emiterea licenței solicitate de reclamantă pentru organizarea și administrarea de piețe centralizate de energie electrică. Reclamanta a arătat că începând cu anul 1992, urmare îndeplinirii formalităților prevăzute de lege, are statut de instituție autonomă cu competență generală de administrare a piețelor de interes public, conform Legii nr. 357/2005. După adoptarea Legii nr. 123/2012, prin Adresa nr. x din 06.09.2012, reclamanta a solicitat autorității pârâte acordarea unei licențe de operator al pieței de energie electrică, în vederea organizării și administrării concurențiale a piețelor centralizate de energie electrică. A mai arătat reclamanta că pârâta nu a răspuns solicitării sale astfel că la data de 05.11.2012, în temeiul art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu referire la art. 2 alin. (2) din același act normativ, în contextul tăcerii administrației, a solicitat pârâtei, pe calea plângerii prealabile acordarea licenței legal solicitate. Prin Adresa nr. x din 20.11.2012, pârâta a comunicat reclamantei refuzul său de soluționare a cererii invocând o imposibilitate constând în aceea că în prezent operator al pieței de energie electrică este S.C. A. S.A., persoana juridică titulară a Licenței nr. 407 pentru activitatea de operator al pieței de energie electrică având în vedere dispozițiile Legii nr. 123/2012. În opinia reclamantei, refuzul soluționării legale a cererii, respectiv plângerii prealabile, de către pârâtă este de natură a o vătăma în dreptul său legitim, reglementat prin Legea nr. 357/2005, respectiv a interesului său legitim privind realizarea obiectului de activitate al societății, astfel cum acesta este determinat prin art. 4 alin. (1) din această lege, ANRE fiind obligată să acorde licențe, în condițiile Legii nr. 123/2012, la cererea agenților economici interesați, fără limitări cantitative sub aspectul numărului licențelor acordate. În cauză s-a invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 10 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 123/2012, excepție care a fost respinsă ca neîntemeiată de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 53 din 5 februarie 2014. De asemenea, s-a solicitat sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară, cerere care a fost respinsă prin încheierea din data de 10.06.2014. De asemenea, a fost respinsă ca inadmisibilă excepția de nelegalitate a ordinului MECMA nr. 445/2009 prin încheierea de ședință din data de 26.03.2013. 1.

Prin sentința nr. 2548 din 30 septembrie 2014, Curtea de Apel București a respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. C. S.A. București ca neîntemeiată, pentru considerentele prezentate în continuare. Anterior adoptării Legii nr. 123/2012 societatea S.C. A. S.A. a obținut licența 407 pentru administrarea pieței centralizate de energie cu o valabilitate de 25 de ani, care a fost acordată sub imperiul Legii nr. 13/2007 și a H.G. nr. 540/2004 privind aprobarea Regulamentului pentru acordarea licențelor și autorizațiilor în sectorul energiei electrice. Reclamanta a susținut că această licență și-a pierdut valabilitatea întrucât nu a fost acordată în baza Legii nr. 123/2012, ci în baza unor dispoziții legale anterioare. În opinia Curții, având în vedere că licența operatorului S.C. A. S.A. nu a fost retrasă și se află încă în perioada de valabilitate, aceasta trebuie considerată valabilă și sub imperiul legii noi, urmând ca aplicarea articolului 10 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 123/2012 să se facă ținând seama de această realitate juridică. Astfel, a observat Curtea că refuzul de a acorda reclamantei o nouă licență pentru aceeași piață este unul justificat întrucât pentru fiecare dintre cele două piețe menționate se poate acorda doar o singură licență. Art. 10 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 123/2012 a fost considerat de reclamantă neconstituțional și contrar reglementărilor europene. A reținut instanța că prin articolul 10 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 123/2012 nu se limitează numărul participanților la piața de energie electrică, cu consecințe asupra acestei piețe și, implicit, asupra consumatorului, ci se limitează numărul operatorilor acestei piețe, operatori care au, așa cum a reținut și Curtea Constituțională, rolul de arbitri. Acest fapt care nu impietează asupra concurenței ci, dimpotrivă, în condițiile în care există un număr redus de furnizori de energie, face posibilă această concurență, facilitând întâlnirea ofertelor. Existența mai multor operatori ar fi avut drept consecință disiparea ofertei cu consecința perturbării concurenței. Cât privește celelalte întrebări propuse de reclamantă, care se referă, în esență la legitimitatea solicitării unei licențe pentru operatorul pieței de energie electrică, s-a apreciat că aceste nu prezintă relevanță pentru litigiu întrucât însăși reclamanta, prin cererea sa a înțeles să se raporteze la o astfel de exigență, solicitând emiterea pe numele său a unei astfel de licențe. Calea de atac exercitată 2.1. Împotriva sentinței nr. 2548 din 30.09.2014 a Curții de Apel București a declarat recurs S.C. C. S.A. București (Romanian Commodities Exchange), care a invocat motivele prevăzute la art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. - 1865. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. - 1865, recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală ca urmare a faptului că, în considerentele acesteia nu se regăsesc răspunsuri la toate susținerile formulate în conținutul acțiunii, ceea ce reprezintă, altfel spus, o încălcare a prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - 1865. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - 1865, recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală ca urmare a faptului că, în considerentele acesteia nu se regăsesc răspunsuri la toate susținerile formulate în conținutul acțiunii, ceea ce reprezintă, altfel spus, o încălcare a prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. - 1865. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că: - instanța de fond nu a interpretat în spiritul legii dispozițiile art. 8 și, respectiv, art. 9 din Legea nr. 123/2012, în ceea ce privește autorizarea activităților de administrare a piețelor centralizate de energie electrică, pentru care se poate califica orice operator economic, în condițiile acestei legi; - instanța de fond a reținut în mod greșit, ca urmare a interpretării eronate a prevederilor Legii nr. 123/2012, faptul că Licența nr. 407 acordată pentru S.C. A. S.A. ar mai fi o licență valabilă, după intrarea în vigoare a Legii nr. 123/2012, care a reglementat regimul licențierii și autorizării în domeniul respectiv; - cu alte cuvinte, instanța de fond a reținut în mod greșit că, urmare a adoptării Legii nr. 123/2012, autoritatea publică pârâtă nu era obligată să emită altă licență/alte licențe pentru activitatea/activitățile de administrare a piețelor centralizate de energie electrică; - instanța de fond a ignorat că prin art. 10 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 123/2012 a fost creat/menținut un monopol în domeniul administrării piețelor centralizate de energie electrică, precum și faptul că S.C. A. S.A. este o societate comercială aflată în structura S.C. B. S.A., cu capital integral de stat; - instanța de fond a respins în mod greșit cererea formulată pentru sesizarea CJUE pentru a se pronunța printr-o hotărâre preliminară cu privire la interpretarea dispozițiilor art. 56, art. 106 și respectiv, art. 101-109 din TFUE; - instanța de fond era datoare să dea relevanță principiului preeminenței dreptului comunitar în ceea ce privește prevederile art. 10 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 123/2012, care au ca efect restrângerea sau denaturarea concurenței ca urmare a instituirii unui monopol în ceea ce privește prestarea serviciului de administrare a piețelor centralizate de energie electrică. În concluzie, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii pronunțate de instanța de fond și admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, urmând ca autoritatea publică pârâtă să fie obligată să emită în favoarea reclamantei o licență pentru organizarea și administrarea de piețe centralizate de energie electrică. 2.2. Totodată, în temeiul art. 267 TFUE, recurenta-reclamantă a solicitat instanței de recurs să admită sesizarea CJUE pentru a pronunța o hotărâre preliminară care să stabilească dacă art. 10 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 123/2012 și Ordinul nr. 445/2009 sunt conforme sau violează dispozițiile art. 56 li art. 106 alin. (2) din TFUE, formulând în acest sens un număr de șase întrebări. 2.

La data de 10.04.2015, S.C. C. S.A. (Romanian Commodities Exchange) București a formulat o cerere de intervenție, invocând în mod generic prevederile art. 49 din C. proc. civ. - 1865, în favoarea recurentei-reclamante C. la care s-a renunțat în ședința de judecată din data de 4.06.2015. 2.

Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei - ANRE a depus întâmpinare prin care, în esență, a solicitat respingerea cererii de sesizare a CJUE și a susținut că soluția instanței de fond este legală și temeinică, recursul fiind neîntemeiat. Totodată, a depus la dosarul cauzei Decizia nr. 2119 din 19.07.2013 emisă de președintele ANRE prin care a fost acordată în favoarea recurentei Licența nr. 1797 din 19.07.2013 pentru desfășurarea activității de administrare a piețelor centralizate în domeniul gazelor naturale, precum și copia acestei licențe. 3. Soluția și considerentele Înaltei Curți 3.1. În ceea ce privește cererea de sesizare a CJUE formulată de recurenta-reclamantă, instanța de recurs reține că aceasta nu îndeplinește condițiile de admisibilitate. Într-adevăr, potrivit dispozițiilor art. 267 TFUE: "Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la: a) interpretarea tratatelor; b) validarea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii; În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat membru, această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se pronunțe cu privire la această chestiune. În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea. În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe judecătorești naționale privind o persoană supusă unei măsuri privative de libertate, Curtea hotărăște în cel mai scurt termen". Așa cum s-a arătat la pct. 2.2. al acestor considerente, recurenta-reclamantă a solicitat instanței de recurs să sesizeze CJUE pentru a pronunța o hotărâre preliminară prin care să stabilească dacă dispozițiile art. 10 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 123/2012 și Ordinul nr. 445/2009 sunt conforme sau violează dispozițiile art. 56 și art. 106 alin. (2) TFUE, formulând în acest sens, următoarele întrebări: 1. Poate fi interpretat art. 56 din TFUE în asemenea măsura astfel încât să interzică solicitarea unei licențe pentru a deveni operator al pieței energiei electrice în baza dreptului național dacă: a) licența poate fi acordată doar dacă se află deja în posesia unei companii controlate de către stat; b) Legea nu specifică niciun criteriu în baza căruia selecția unicului deținător de licență va fi efectuă; c) licențierea care a avut loc în baza unui regim legal anterior în cadrul căruia beneficiarul licenței a fost ales de către autoritatea de reglementare fără un proces de selecție publică; d) niciuna dintre prevederile legislative actuale ori anterioare nu prevede scopul instituirii unei poziții de "monopol" cu privire la serviciile specifice burselor de energie. 2. Ar fi diferit răspunsul la întrebarea 1 în baza precedentului art. 56 din TFUE, respectiv a art. 49 din Tratatul prin care a fost înființată Uniunea Europeanaș 3. Interzice art. 106 din TFUE o prevedere a legislației naționale in baza căreia să poată fi acordată o singură licență ca operator al pieței naționale de energie electricăș 4. Ar fi răspunsul la întrebarea 3 diferit în baza precedentului art. 106 alin. (1) din TFUE, respectiv art. 86 alin. (1) din Tratatul prin care a fost înființată Uniunea Europeanăș

Ar putea art. 106 alin. (2) din TFUE sa fie interpretat într-o asemenea maniera, astfel încât să se justifice solicitarea unei licențe pentru a activa drept sursa de energie în baza diverselor circumstanțe menționate în întrebarea nr. 1 de mai susș

Ar fi răspunsul la întrebarea 5 diferit în baza precedentului art. 106 alin. (2) din TFUE, respectiv art. 86 alin. (2) din Tratatul prin care a fost înființată Uniunea Europeanaș În cauză, este necontestat că obiectul acțiunii îl formează constatarea existenței unui refuz nejustificat din partea autorității publice intimate, care nu a soluționat favorabil cererea de emitere, în favoarea recurentei-reclamante a unei licențe pentru organizarea și administrarea de piețe centralizate de energie electrică, în condițiile art. 8 și 9 din Legea nr. 123/2012 a energiei electrice și a gazelor naturale. De asemenea, este necontestat că prin Legea nr. 123/2012 a fost transpusă Directiva nr. 2009/72/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind normele comune pentru piața internă a energiei electrice. Astfel, având în vedere obiectul cauzei, cât și obiectul reglementării art. 56, art. 106, respectiv art. 101-109 din TFUE, rezultă că cererea de sesizare a CJUE nu satisface condiția pertinenței, soluționarea cauzei de față nedepinzând de interpretarea dispozițiilor vizate de întrebările formulate de recurenta-reclamantă, condiție cerută la art. 267 alin. (2) din TFUE, așa cum a fost citat mai sus. 3.2. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. - 1865, instanța de recurs reține că este neîntemeiat. Într-adevăr, potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - 1865, o hotărâre poate fi recurată atunci când "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii". Astfel, potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. - 1865, hotărârea instanței se dă în numele legii și va cuprinde, inclusiv "motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Or, în cauză, instanța de recurs constată că în raport cu prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5, citate mai sus, considerentele/motivele de fapt și de drept ale instanței de fond satisfac pe deplin cerințele respective, argumentele fiind raportate la obiectul cauzei, la dispozițiile legale incidente în cauză și la cererile părților. Pe de altă parte, instanța de recurs amintește faptul că potrivit și jurisprudenței constante a CEDO, instanța nu este obligată să prezinte, să analizeze și să răspundă la orice susținere, afirmație, alegație, etc. a părților, din moment ce judecătorul le-a abordat în mod sintetic în raport cu obiectul cauzei, cu dispozițiile legale incidente și cu criticile de nelegalitate a actului/actelor administrative atacat/atacate. 3.3. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - 1865, instanța de recurs reține că este neîntemeiat. Potrivit prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - 1965, o hotărâre poate fi recurată când a fost pronunțată fără temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Așa cum s-a arătat mai sus, la pct. 3.1. al acestor considerente, obiectul cauzei îl formează cererile recurentei-reclamante prin care a solicitat să se constate existența unui refuz nejustificat din partea autorității publice, care nu i-a soluționat favorabil cererea de emitere a unei licențe pentru organizarea și administrarea piețelor centralizate de energie electrică și, totodată, obligarea acestei autorități să elibereze în favoarea sa o asemenea licență. În considerentele hotărârii pronunțate, instanța de fond a constatat că, în cauză, nu există un refuz nejustificat din partea intimatei-pârâte, reținând, în esență, că atitudinea autorității publice este conformă cu prevederile art. 10 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 123/2012 prin care s-a stabilit că pentru administrarea piețelor centralizate se acordă o singură licență pentru operatorul pieței de energie electrică, precum și că există deja emisă o astfel de licență. În criticile formulate, recurenta-reclamantă a susținut, cu alte cuvinte, și în esență, că instanța de fond nu a interpretat, în spiritul principiului liberei concurențe, dispozițiile art. 10 alin. (2) lit. f), prin raportare la art. 8 și, respectiv art. 9 din aceeași lege, potrivit cărora, pentru activitatea de administrare a piețelor centralizate de energie electrică se poate califica orice operator economic. Instanța de recurs reține că prevederile art. 8 și 9 din Legea nr. 123/2012 se referă în mod generic la autorizarea, pe bază de licențe a activităților de producere, transport, serviciu de sistem, distribuție și furnizare a energiei electrice, precum și activitățile de administrare a piețelor centralizate de energie electrică, în timp ce disp. art. 10 alin. (2) lit. f) se referă în mod expres la faptul că pentru "administrarea piețelor centralizate se acordă o singură licență pentru operatorul pieței de energie electrică". Or, în cauză, nu s-a probat și, de altfel, nici nu s-a susținut că recurenta-reclamantă ar fi fost împiedicată să participe la desemnarea operatorului economic pentru administrarea piețelor centralizate de energie electrică, pentru a exista o încălcare a principiului liberei concurențe, din moment ce o astfel de procedură nu a fost declanșată de autoritatea publică intimată, care a constatat că la data intrării în vigoare a Legii nr. 123/2012, exista deja o licență de administrare - Licența nr. 407 emisă în favoarea S.C. A. S.A.. Recurenta-reclamantă a mai susținut că instanța de fond a reținut în mod greșit că Licența nr. 407 emisă în favoarea S.C. A. S.A. ar mai fi valabilă după intrarea în vigoare a Legii nr. 123/2012, astfel că autoritatea competentă ar fi trebuit să constate că licența respectivă și-a pierdut valabilitatea, fiind astfel obligată/datoare legal să îi acorde licența solicitată. Referitor la aceste critici/susțineri, instanța de recurs constată că judecătorul fondului a soluționat cauza în raport cu cadrul procesual stabilit de recurenta-reclamantă, acțiunea neavând capete de cerere privind nulitatea sau nevalabilitatea Licenței nr. 407 emisă în favoarea S.C. A. S.A., singura situație în care s-ar fi putut cere emiterea altei licențe/declanșarea procedurii de desemnare a operatorului calificat pentru obținerea/emiterea licenței de administrare a piețelor centralizate de energie electrică. Deci, altfel spus, în lipsa unui cadru procesual adecvat, care să permită respectarea principiului contradictorialității impus de dispozițiile procesuale civile, instanțele nu sunt competente să analizeze și să se pronunțe cu privire la validitatea/valabilitatea/legalitatea/nulitatea Licenței nr. 407, în cauză fiind necontestat că aceasta fusese emisă de organul competent pentru o perioadă de 25 ani. Recurenta-reclamantă a mai susținut că instanța de fond a ignorat că prin art. 10 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 123/2012 a fost creat/menținut un monopol, S.C. A. S.A. fiind o societate comercială cu capital integral de stat, susțineri care sunt lipsite de temei. Astfel, la cererea recurentei-reclamante, la instanța de fond a fost sesizată Curtea Constituțională, invocându-se neconstituționalitatea art. 10 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 123/2012. Prin Decizia nr. 53 din 5.02.2014, Curtea Constituțională a respins excepția invocată de recurenta-reclamantă și a constatat că dispozițiile legale vizate sunt pe deplin constituționale, reținându-se, între altele: "Curtea observă că energia electrică are nevoie de un cadru de tranzacționare specializat, monitorizat de autorități competente, la nivelul unor operatori care se supun în totalitate legislației specifice naționale și europene. Aceste condiții sunt întrunite de operatorul de piață, proiectat în forma operatorului unic reglementat de către autoritatea de reglementare în domeniul energiei. Pe de altă parte, Curtea consideră că un mediu de piață concurențial nu este asigurat de concurența între doi sau mai mulți operatori de piață/burse de energie, ci de concurența între cât mai mulți participanți la piață. Or, operatorul pieței de energie electrică, în calitate de administrator al mediilor de tranzacționare centralizate, reglementate de autoritatea națională de reglementare în domeniul energiei, nu este un actor concurent pe piață, ci este un arbitru care facilitează și chiar garantează concurența între jucători, asigurând determinarea prețului de referință, precum și semnale de preț coerente și consistente. Totodată, Curtea reține că, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (2) și art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, se pronunță asupra constituționalității unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță vigoare, ceea ce înseamnă examinarea acestora în raport cu prevederile Constituției, instanța de contencios constituțional realizând o analiză în drept. Din această perspectivă, Curtea reține că nu are posibilitatea de sancționa oportunitatea sau eficiența politicii economice adoptate de stat, așa cum solicită autorul excepției (a se vedea Decizia nr. 1010 din 27 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 55 din ianuarie 2013). Prin urmare, Curtea apreciază că existența mai multor administratori pentru fiecare dintre piețele în discuție implică o decizie de liberalizare, atât a pieței de intermediere a tranzacțiilor cu energie electrică, cât și a pieței echilibrare, decizie ce nu poate fi luată decât la nivelul Guvernului Români pe baza unor studii de impact". Deci, din moment ce operatorul administrator al piețelor centralizate de energie electrică nu este un actor concurent pe piață, ci este un arbitru care are ca misiune tocmai garantarea concurenței între jucători, nu se poate vorbi de existența unui monopol. De altfel, este de menționat că în momentul de față, recurenta-reclamantă, în baza Licenței nr. 1797 din 19.07.2013 emisă de președintele ANRE, este operator administrator al piețelor centralizate în sectorul gazelor naturale. Referitor la criticile/susținerile potrivit cărora instanța de fond a respins în mod greșit cererea de sesizare a CJUE, instanța de recurs reține că judecătorul fondului a apreciat în mod judicios, că în raport cuc obiectul cauzei, dispozițiile legale incidente și cererile formulate, o decizie pentru interpretarea TFUE nu este necesară pentru soluționarea litigiului. În ceea ce privește criticile potrivit cărora instanța de fond era datoare să aplice direct dreptul comunitar - art. 56, art. 106, art. 101-109 din TFUE, instanța de recurs reține că sunt neîntemeiate, din moment ce dispozițiile legale incidente în cauză: art. 8, art. 9, art. 10 alin. (2) lit. f), precum și Legea nr. 123/2012, în integralitatea sa reprezintă o transpunere a Directivei nr. 2009/72/CE privind normele comune pentru piața internă a energiei electrice, în privința căreia nu s-a susținut că ar fi fost încălcată/nerespectată. În concluzie, soluția instanței de fond este temeinică și legală, recursul formulat fiind nefondat.